miercuri, 05 august 2020

Greg Scărlătoiu, buzoianul de la Washington care arată lumii ororile din Coreea comunistă

În urmă cu 26 de ani a absolvit Colegiul Hasdeu iar astăzi se ocupă ca lumea întreagă să afle despre ororile la care sunt supuși cetățenii din Coreea de Nord, cea mai pură formă de

totalitarism din lume, care pare încremenită într-o capsulă a timpului.

Greg Scărlătoiu este omul care conduce unica instituție din Statele Unite care monitorizează delicata situație a drepturilor omului în Coreea de Nord – Committee for Human Rights in North Korea (HRNK). Buzoianul a absolvit în 1988 Colegiul Hasdeu, în 1990 devine primul român care a studiat în Coreea de Sud, iar de atunci viața sa capătă o traiectorie impresionantă, astfel încât astăzi mărturisește că trăiește visul american în fiecare zi.

Greg Scărlătoiu a acceptat să vorbească pentru cititorii OPINIA despre lagărele nord-coreene (a căror existență este negată de regimul de la Phenian, chiar dacă au fost fotografiate din satelit de către HRNK), despre armele deținute de dictatorul  Kim Jong-un, despre atmosfera de frică și teroarea instaurată în viața cotidiană a nord coreenilor. Chiar dacă a cutreierat lumea, coordonând proiecte în Africa, Uniunea Sovietică sau America Latină, buzoianul mărturisește că deseori i se face dor de Buzăul natal, mai ales de Colegiul Hasdeu și de colegii de liceu cu care ține încă permanent legătura.

Greg Scărlătoiu are ocazia să revadă joi liceul pe care l-a absolvit în urmă cu 26 de ani, și asta pentru că buzoianul revine acasă alături de unicul deținut născut și evadat dintr-un lagăr din Coreea de Nord, Shin Dong-hyuk. Aducerea la Buzău a celui care a constituit subiect de reportaje pentru cele mai mari televiziuni din lume este o premieră națională, un eveniment de excepție datorat lui Greg Scărlătoiu, la invitația Elenei Năstăsoiu, profesorului de istorie la Hasdeu.

Reporter: Ce vă mai amintiți de anii petrecuți la Has­deu?

Greg Scărlătoiu: Îmi amintesc de toți foștii profesori cu mare plăcere. Cu toții sunt oameni excepționali și pedagogi desăvârșiți. Toți foștii colegi apreciau deosebitul simț al umorului pe care îl avea regretatul profesor de literatura română Viorel Ciocâlteu. Împreună cu domnul Ciocâlteu, domnul profesor Mihai Scafaru (engleză), doamna profesoara Pavel (franceză), domnul profesor Stănilă (istorie) mi-au influențat în mod special evoluția. Domnul Tarara (pe vremea aceea tânăr profesor la Liceul Eminescu, acum profesor la Liceul Hasdeu) a fost un alt profesor care mi-a influențat evoluția, prin colaborarea în activități extrașcolare la vremea respectivă. Deși am fost întotdeauna aplecat spre partea umanistă, îmi aduc aminte cu plăcere de profesorii de științe exacte: domnul Cremarenco (matematică), domnii Iacob și Melnic (fizică) sau doamna Fetic (chimie).

Rep.: Ce mai știți de foștii colegi?

G. S.: Păstrăm legătura foarte strâns. Avem grupul nostru de comunicare prin email, și suntem legați și prin rețele de socializare. Întotdeauna întreaga clasă trimite urări de ziua de naștere sau de ziua numelui. Am urmat școli din România, Coreea de Sud și Statele Unite, însă legăturile cu foștii colegi de la XII A, Liceul Hasdeu, au rămas cele mai strânse, iar legătura emoțională indestructibilă.

Rep.: Ce reprezintă astăzi Hasdeul pentru omul care ocupă funcția de directorul executiv al Comitetului American pentru Drepturile omului în Coreea de Nord ?

G. S.: Hasdeul a fost o etapă esențială în evoluția mea. Importanța apartenenței la grupul de absolvenți ai Liceului Hasdeu este probabil foarte puțin sau deloc înțe­leasă de mulți dintre colegii și colaboratorii mei actuali.

 

„Am devenit primul român care a studiat în Coreea de Sud“

 

Rep.: Ce a urmat după absolvirea liceului buzoian?

G. S.: După absolvirea Hasdeului, am fost student la secția Limba și Literatura Engleză a Universității București. După căderea regi­mu­lui Ceaușescu, în decembrie 1989, au fost organizate examene pentru burse în străinătate (pentru prima oară după multe decenii). În primele luni ale anului 1990, intraseră în țară multe materiale din străinătate. Eu devenisem un cititor avid de materiale despre modele de dezvoltare, fiind preocupat, precum mulți dintre studenții de la vremea respectivă, de traiectoria și dezvoltarea viitoare a României. Prin aceste lecturi, am aflat despre „Miracolul de pe Raul Han,” o locuțiune descriind dezvoltarea economică accelerată a Coreei de Sud, care a surmontat sărăcia lucie a anilor de după războiul din 1950-53 și a devenit o supra-putere economică în numai câteva decenii. Romania și Coreea de Sud au stabilit relații diplomatice în martie 1990 (înainte, România avea relații diplomatice numai cu Coreea de Nord). Când am dat examenul pentru burse peste hotare, am scris unul dintre eseuri despre „Miracolul de pe Raul Han” și posibilele implicații pentru viitoare modele de dezvoltare adoptate în România. Nou înființata misiune a Coreei de Sud la București (încă nu aveau o clădire a ambasadei, și stăteau la Hotelul Intercontinental) caută un student român pentru a-l trimite la studii la Seul. Au fost impresionați că un tânăr student român a scris un eseu despre dezvoltarea economică a Coreei de Sud, și mi-au oferit o bursă guvernamentală. Astfel, am devenit primul român care a studiat în Coreea de Sud. „For the record,” vorba anglofonului, am fost și primul român care a obținut o licență și un masterat (ambele în relații internaționale) din Coreea de Sud.

Rep.: Ați făcut studiile în Coreea de Sud?

G. S.: Din septembrie 1990 până în august 1991, am urmat un curs intensiv de limba coreeană, la Universitatea Națională Seul (cea mai prestigioasă din Coreea de Sud). În 1994, am obținut licența, iar în 1998, masteratul în relații internaționale, de la aceeași universitate. Printre absolvenții aceluiași departament se numără diplomați sud-coreeni de mare prestigiu, inclusiv actualul secretar-general ONU, domnul Ban Ki-moon.

 

Cetățean de onoare al Seulului după scufundările de la inundații

 

Rep.: Cu ce v-ați ocupat în Coreea?

G.S.: După ce am câștigat concursul de coreeană pentru cetățeni străini în 1996, am lucrat la mai multe televiziuni din Coreea de Sud, ca prezentator și reporter. În 1999, mi s-a acordat titlul de Cetățean de Onoare al orașului Seul. Primarul Ko Kun, cel care mi-a înmânat titlul, a devenit mai târziu prim-ministru al Coreei de Sud. Am fost selecționat pentru contribuțiile mele din presă, pentru participarea la misiuni de căutare și salvare în timpul unor inundații majore, în calitate de membru și maestru scufundător al Asociației Coreene pentru Scufundări Subacvatice (Korea Underwater Diving Association, KUDA), precum și pentru donații pe care le-am făcut, împreună cu majoritatea sud-coreenilor, în timpul crizei financiare din 1997 (un adevărat cataclism financiar și economic în zonă).

Rep.: V-ați întemeiat o familie în Coreea de Sud?

G.S.: Da. În 1998, m-am căsătorit la Seul (soția mea este din Coreea de Sud). Părinții din România au fost prezenți atât la nuntă, cât și atunci când fiica noastră cea mare, Sandra Valeria, s-a născut la Seul (în februarie 2000). Cealaltă fiică, Hannah-Catherine, s-a născut în Statele Unite, în octombrie 2003.

 

 

Din Seul la Washington

 

 

Rep.: Când v-ați stabilit în America?

G.S.: În anul 2000, am fost acceptat la Fletcher School of Law and Diplomacy, Tufts University. Fletcher este una dintre cele mai prestigioase școli post-universitare de relații internaționale din Statele Unite, și cea mai veche școală post-universitară specializată în acest domeniu. În 2001, am lucrat la Organizația Internațională a Muncii la Geneva, pentru Biroul pentru Activitatea Companiilor Multi-naționale (MULTI). În 2002, ne-am mutat la Washi­ngton, D.C., unde am lucrat, timp de șase ani, pentru o companie de consultanță pe probleme de dezvoltare internațională. Lucrând cu Banca Mondială, Agenția Americană pentru Dezvoltare Internațională (USAID), Banca pentru Dezvoltare a Asiei (ADB) și alte agenții pentru dezvoltare interna­țională, am lucrat pe teren în Zambia, Tanzania, Africa de Sud, Zimbabwe, Sri Lanka, și am coordonat alte proiecte în Europa de Est și fosta Uniune Sovietică, Asia de Sud, Africa, și America Latină.

Rep.: Ați rămas totuși preocupat de Coreea?

G.S.: În același timp, am continuat să fiu preocupat de situația drepturilor omului în Coreea de Nord, și să mențin legături strânse cu organizații specializate în acest domeniu. Din 2003, am început să scriu un articol săptămânal în coreeană, pentru Radio Asia Liberă. După 11 ani, continui să scriu, să înregistrez, și să transmit acest articol săptămânal în Coreea de Nord, adresând teme care includ comparații cu România și Europa de Est în timpul comunismului, dar și lecțiile tranziției.

În 2008, am devenit Director pentru Relații Publice și Afaceri Internaționale pentru Institutul Economic Coreea­no-American (Korea Economic Institute, KEI) în Washington, D.C. Misiunea acestui institut este să informeze publicul american, presa și factorii de decizie despre importanța relațiilor dintre Statele Unite și Coreea de Sud.

 

„Trăiesc zilnic visul american”

 

Rep.: Când ați devenit director al Comitetului pentru Drepturile Omului în Coreea de Nord?

G. S.: În 2011, am devenit Directorul Executiv al Comitetului pentru Drepturile Omului în Coreea de Nord (Committee for Human Rights in North Korea, HRNK). Consiliul director al acestui comitet înființat în 2001 include personalități de marcă ale Statelor Unite, precum fostul director al Agenției Americane pentru Dezvoltare Internațională (U.S. Agency for International Development, USAID), Andrew Natsios, sau Winston Lord, fost ambasador al Statelor Unite în China și arhitectul stabilirii relațiilor diplomatice dintre Statele Unite și Republica Populară Chineză în anii ’70.

Rep.: Cât este adevăr și cât legendă din „visul american”?

G.S.: În ceea ce mă privește, „visul american” este perfect adevărat. Nu am ajuns în Statele Unite pentru a deveni milionar peste noapte, ci pentru a-mi face meseria, pentru a fructifica experiența și cunoștințele profesionale accumulate în special în Coreea de Sud și în Statele Unite. În societatea și lumea profesională americană, există un cult al muncii, iar eforturile sunt observate, apreciate și răsplătite. America mi-a dat libertatea de a mă realiza profesional, iar din acest punct de vedere mă bucur din plin de „visul american,” practic în fiecare zi.

Rep.: Vorbiți-mi despre activitatea pe care o derulează Comitetului American pentru Drepturile omului în Coreea de Nord.

G.S.: Comitetul American pentru Drepturile Omului în Coreea de Nord este singura organizație din Statele Unite a cărei unica misiune este să monitorizeze, să documenteze și să analizeze situația drepturilor omului din Coreea de Nord. Comitetul este organizația care a adus pentru prima dată în atenția opiniei publice internaționale lagărele de prizonieri politici din Coreea de Nord. Publicațiile comitetului sunt citate constant în Raportul Departamentului de Stat al SUA pe Drepturile Omului în Coreea de Nord (de cinci ori în raportul pe 2013, și de șase ori în raportul pe 2012). Raportul Comisiei ONU pentru Drepturile Omului în Coreea de Nord, prezentat Consiliului ONU pentru Drepturile Omului pe 17 martie 2014 la Geneva citează publicațiile și activitățile comitetului de 20 de ori.

Pe lângă cercetare și ­pu­blicații, comitetul se angrenează și în campanii interna­ționale, precum Campania Internațională pentru Stoparea Crimelor împotriva Umanității în Coreea de Nord. Comitetul organizează conferințe internaționale în Statele Unite și alte țări. De fiecare dată când Congresul SUA organizează o audiere despre situația drepturilor omului în Coreea de Nord, sunt invitat să depun mărturie ca expert, împreună cu membri ai consiliului director sau autori ai cărților publicate de comitet.

 

„Ceaușescu avea 14.000 de securiști, Kim Jong-un are 270.000 de agenți”

 

Rep.: Lucrați într-o instituție care se ocupă de drepturile oamenilor care trăiesc într-un regim totalitar. Vă gândiți vreodată sau găsiți similitudini cu experiența celor care au trăit în timpul regimului condus de Ceaușes­cu?

G.S.: Absolut. Este unul dintre motivele principale pentru care m-am dedicat drepturilor omului în Coreea de Nord. M-am născut și am trăit timp de 19 ani în România, țara est-europeană cea mai apropiată de Coreea de Nord a lui Kim Ir-sen (Kim Il-sung). După prima vizită la Phenian, în 1971, Ceaușescu s-a îndrăgostit profund de modelul cultului personalității de sorginte nord-coreeană și de politica nord-coreeană „juche” (politica „autonomiei dep­line”). Prima vizită la Phenian a marcat și transformarea lui Ceaușescu dintr-un tânăr lider comunist care părea să promită o schimbare, în special după momentul 1968, într-un despot de sorginte orientală. Poate că ceea ce vedem în Coreea de Nord astăzi am fi văzut în România dacă regimul Ceaușescu nu ar fi căzut în 1989.

Regimul Ceaușescu a fost cel mai opresiv din Europa de Est. Însă, pe lângă magnitudinea supravegherii și opresiunii exercitate de agențiile de securitate internă în Coreea de Nord, până și regimul Ceaușescu pare a fi o joacă de copii. Populația României în 1989 era de 23 de milioane de locuitori. ­Po­pulația actuală a Coreei de Nord este de 25 de milioane de locuitori.  Securitatea lui Ceaușescu avea 14.000 de agenți. Cele trei agenții de securitate internă ale Coreei de Nord au 270.000 de agenți. Cam jumătate de milion de români erau informatori ai Securității, un număr foarte mare. În Coreea de Nord, fiecare cetățean participă în „inminban,” o „asociație a locatarilor”. Fiecare individ îi urmărește pe ceilalți: vecini, prieteni, rude, soți, soții, pentru a detecta comportamente care nu se conformează „liniei oficiale.” Până și o vizită neautorizată la o rudă locuind în alt sat sau oraș se încadrează în acest tip de comportament „inacceptabil”. Aceste asociații se întrunesc o dată pe săptă­mână, pentru ședințe de ,,auto-critică”. Acest sistem și supravegherea neîntreruptă exercitată de agențiile de securitate i-au transformat pe nord-coreeni într-o “nație de turnători.” Este aproape imposibil ca grupuri de oameni să se întâlnească, să discute sau să se organizeze fără ca regimul să nu afle ce se întâmplă.

 

Mii de piese de artilerie, în stâncă, la granița cu Coreea de Sud

 

Rep.: S-a vorbit mult despre existența unor lagăre extinse în Coreea de Nord. Gurile rele spun că nu se iau măsuri din cauza amenințării cu bomba atomică. Cum comentați?

G. S:: Nu este vorba numai de amenințarea cu bomba atomică. Coreea de Nord a amplasat mii de piese de artilerie de-a lungul zonei demilitarizate care o desparte de Coreea de Sud. Orice țintă din Seul, capitala Coreei de Sud, poate fi lovită, practic fără niciun avertisment. Multe dintre piesele de artilerie sunt în adăposturi săpate în stâncă. În momentul când obuzul ar lovi ținta, piesa de artilerie respectivă ar putea fi deja retrasă în interiorul adăpostului. Pierde­rile de vieți în primele ore și zile ale unui nou război coreean ar fi inimaginabile, chiar dacă armele nucleare nu ar fi folosite. Coreea de Sud trăiește sub amenințarea permanentă a apropierii și masivității armatei nord-coreene (1,2 milioane de oameni).

În prezent, cel puțin patru lagăre de prizonieri sunt operaționale în Coreea de Nord. Între 80.000 și 120.000 de prizonieri politici sunt închiși în aceste lagăre, de multe ori membri ai aceleiași familii (până la trei generații). Regimul Kim continuă să nege existența lagărelor de prizonieri. știm foarte bine unde sunt, pe baza fotografiilor prin satelit și a mărturiei unor foști prizonieri, gardieni, sau oficiali care se ocupau de lagăre.

 

„Niciun membru al Congresului american nu este fan al României“

 

Rep.: Cum ați continua dvs enunțul următor: „Grigore (Greg) Scărlătoiu, un buzoian ….” ?

G.S.:Grigore (Greg) Scărlatoiu, un buzoian orientalist la Washington.”

Rep.: Vă este vreodată dor de Buzău, de ceva anume din acest oraș?

G.S.: Categoric. În primul rând de școli (Numărul 5—„Episcop Dionisie Romano” și Liceul B.P. Hasdeu).

Rep.: Cum văd americanii România?

G. S.: Nu am auzit decât lucruri frumoase despre România. Predau frecvent ofițerilor americani, toți dintre aceștia având experiență în teatrele de conflict. Opiniile lor despre colegii români sunt excelente. Americanii care au călătorit în România sunt impresionați de frumusețea țării, precum și de amabilitatea și ospitalitatea românilor. În general, americanii nu prea acordă atenție aspectelor mai puțin agreabile. Din păcate, nu prea mulți americani cunosc România. Comerțul româno-american încă nu s-a refăcut până la nivelul unde era în timpul regimului Ceaușescu. În prezent, niciun membru al Congresului american nu este un „fan” al României. Pur și simplu, membrii Congresului nu sunt prea interesați de România. Pentru a revitaliza relațiile comerciale și cultu­rale româno-americane, avem nevoie de un discurs bazat nu pe clișee uzate, ci pe o nouă identitate a României post-comuniste, membră NATO și EU, și aliată a Statelor Unite.

loading...
error: Content is protected !!