În cea de-a doua seară a Festivalului „Săptămâna Teatrului Tânăr” de la Teatrul „George Ciprian”, seara de duminică, publicul a avut parte de un spectacol care a depășit orice așteptare, deși, când e vorba de tineri, ne-am obișnuit deja să primim o doză de prospețime și curaj artistic imposibil de ignorat. S-a jucat piesa „Vrăjitoarele din Salem”, în regia lui Mădălin Hîncu; ea a fost pusă în scenă de actori ai teatrului băcăuan și a prins sala din primele minute, într-o energie greu de definit.
„Vrăjitoarele din Salem” nu e un spectacol care caută să placă tuturor pentru că este o tragedie și nu este de fapt despre vrăjitoare, ci despre oameni, despre slăbiciunea lor, despre nevoia lor de a crede în vinovați, și despre cât de repede suntem dispuși să sacrificăm adevărul pentru liniștea de a fi „în tabăra bună”.
Există momente în istoria omenirii când adevărul devine un delict, iar conștiința o povară. „Vrăjitoarele din Salem”, piesa lui Arthur Miller, evocă un astfel de moment. Sub pretextul vânătorii de vrăjitoare din secolul al XVII-lea, Miller vorbește despre o boală care nu ține de timp: fanatismul care devine instituțional, frica ridicată la rang de lege, și teroarea născută din minciună.
Dar dincolo de contextul istoric, el pune în scenă drama morală a omului prins între adevăr și supraviețuire.
În Salem, un mic orășel puritan, ordinea socială se clatină nu din cauza demonilor, ci din cauza minciunii omenești când o mână de fete, prinse între rușine și dorință, inventează o poveste despre vrăjitorie. De aici, spirala nebuniei începe. Preoți, judecători și oameni simpli ajung să creadă că diavolul bântuie comunitatea , când, de fapt, adevăratul diavol este frica.
Spectacolul nu se joacă cu emoția publicului, ci o provoacă. În final, când John Proctor refuză să-și semneze minciuna, tăcerea din sală a fost mai grea decât orice. Era o tăcere a conștiinței, a acelui moment în care teatrul încetează să fie spectacol și devine adevăr.
Aseară, pe scena Teatrului „George Ciprian”, într-un decor auster, dar încărcat de sensuri, fiecare gest al actorilor Dumitru Rusu, Bianca Babașa, Andreea Jighirgiu, Simona Nica, Eva Cosac, Marian Dumitru, Daniela Vrînceanu, Ștefan Ionescu, Tudor Hurmuz, Corina Goranda, Kiki Simion, Alex Bodron, Ștefan Alexiu, Adelaida Perjoiu a devenit o întrebare despre libertate, despre vină și despre tăcerea care însoțește frica; și poate că mărturia lor n-a fost despre trecut. Poate că a fost și despre lumea de azi, despre lumea care, sub alte cuvinte și alte forme de teamă, continuă să caute vrăjitoare acolo unde ar trebui să caute omenie.
Spectacolul își impune forța prin sinceritate și intensitate. Iar aplauzele prelungite de la final au arătat limpede că publicul a înțeles și a fost atins. Este, fără îndoială, un spectacol care lasă urme , unul care obligă spectatorul să se privească în oglindă și să-și recunoască propriile „vrăjitorii” cotidiene: felul în care oamenii construiesc aparențele, „mințitul frumos”.
În plus, piesa lui Arthur Miller este o parabolă eternă: în fiecare epocă există un Salem, și în fiecare dintre noi o „șansă” de a fi Proctor sau acuzatorul lui.
