Actrița, scenarista și regizoarea Ada D’Albon, cunoscută pentru descendența nobilă din familia D’Albon și pentru legăturile sale cu faimoasa familie Sadoveanu (fiind nepoata marelui scriitor Mihail Sadoveanu), a făcut un popas literar săptămâna aceasta la Buzău. A crescut, practic, în casa scriitorului Mihail Sadoveanu, o casă „plină de respect și armonie”, după cum și-o amintește de câte ori este invitată să răsfoiască amintirile copilăriei sale. A venit la Buzău cu cea mai recentă carte a sa, „Lumea-i cum este…”, dar mai ales cu dorința de a împărtăși gânduri și de a culege amintiri de neuitat pe care să le ia cu ea la întoarcerea în Franța, acolo unde se află din 1981, când a părăsit România, alături de soţul ei, regizorul Laurenţiu Azimioară, fiind presaţi de autorităţile comuniste să-şi caute mijloacele de trai pe scenele teatrelor occidentale.
Nu se sfiește să spună că acest popas literar pe pământ românesc ar putea fi ultimul pentru multă vreme de aici înainte. „Așa cum merge lumea, așa cum merg și eu, nu cred că îmi va fi lesne să mai vin România un timp îndelungat. Doresc mult să mă întorc în Franța cu o amintire strașnică. Ce ne împiedică? Cu drag pe curând și să fim toți sănătoși!”, a transmis aceasta pe pagina sa de socializare. Și a fost, într-adevăr, o întâlnire memorabilă pentru toți cei care au fost prezenți la întâlnirea cu scriitorea, de la Crama Voievodală din incinta pensiunii „Crâșmărița din Buzău”; aceasta a discutat cu toate corzile ființei sale vibrând fiind eliberate de încordarea exilului. Acest lucru a fost receptat ca atare, mai ales după cuvântul adresat lor, cu multă emoție și dor de pământul românesc, încheiat cu un sincer „Vă iubesc, dragii mei cititori!”.
Nu s-a vorbit prea mult despre cartea lansată, dar trebuie să amintim echipa care a făcut posibilă apariția ei, și pe care o amintește și autoarea într-un mesaj pe pagina de socializare. „Bucurie pe care o datorez întregii redacții și cu precădere doamnei Maria Tutunaru care mi-a puricat cu dragoste și artă, cuvânt cu cuvânt. Foarte măgulită mă simt de textele care figurează pe copertă, texte ce aparțin doamnei Marilena Rotaru și domnului Vasile Nanea (la care se adaugă un fragment din prefața emoționantă scrisă de domnul Christian Crăciun, ființă foarte prețioasă mie). Cititori dragi pe care îi îmbrățișez din tot sufletul, așa cum îmbrățișez deasemenea pe toți cititorii care se apleacă pe scrierile mele. Și cu multă și adâncă prietenie mulțumesc editorului, domnul Valentin Ajder, fără de care nimic nu ar fi fost posibil”, consemnează Ada D’Albon.
A povestit auditoriului, așa cum consemnează și Christian Crăciun, despre scris. „Scriu sub influența muzicii”, spune ea, de altfel, tranșant. Scrisul acesta văzut ca „resursă absolută de supraviețuire, biruind medici și tratamente, devine o teribilă lecție de dicție existențială. O ceremonie intimă între teroarea singurătății și sala de bal a publicului pe care-l are mereu în vedere. O formă de dăruire și dăinuire”.
Cartea este un fel de jurnal despre singurătate, vârste, muzică și frumusețea misterioasă a lumii, ascunsă uneori în „boabele și fărâmele” zilelor doamnei Ada d’Albon.
Ce spune Christian Crăciun despre carte
„Cartea Doamnei Ada d’Albon este o multiplă sfidare: la adresa vârstei, a bolilor, a istoriei, a mentalităților actuale, ba chiar a Facebook-ului. Este cartea unei învingătoare suferind. Avem de-a face cu un jurnal <publicat>, în modul cel mai postmodern, mai întâi pe Facebook. Și aici apare, după părerea mea, cheia de lectură: nimic din vulgaritatea, precaritatea intelectuală și sintactică și morală caracteristică Rețelei nu apare în acest text clasic, adică scris în stilul înalt. Fastuos. Autoarea scrie în fața unui public (Rețeaua devine scenă), instinctul de actriță este irepresibil, ea se arată, se joacă pe sine însăși cu autenticitate, forță dramatică, impetuozitate, sinceritate definitivă. Scrie acut, dar cu acea bogăție de nuanțe și arome ale unei limbi care aparține din ce în ce mai mult numai generației sale, se pierde venind spre prezent. Cartea trebuie, sigur, citită în continuarea volumului de memorii <Ultima vară în Bretania>. Sunt, pe de o parte, amintiri din familie, din apropierea lui Sadoveanu, evocarea unei copilării absolut idilice și tocmai de aceea realiste”, spune Christian Crăciun.
„Ultima vară în Bretania. Istoria unui exil” este una dintre relevantele cărți ale sale, pentru că ea cuprinde viața sa cu amintirile din România, amintirile din Franța. Este o carte care s-a născut în Bretania. Povestea ei se înfiripă între casa anilor fericiți, cu cascadele de flori, din fostul cartier Uranus și balconul cât o gheretă din Paris, îngropat și el în flori, unde, sub o tufă de crizanteme galbene, așteaptă urnele cu cenușă fără țară a părinților; cartea cuprinde pasiunea devoratoare pentru teatru, cu sensul deplin pe care i-l oferă scena și fracturile destinului căznit al unor artiști români exilați în Franța. Cu o carieră promițătoare între anii 1960 și 1970, nepoata a lui Mihail Sadoveanu s-a exilat la Paris la începutul anilor 1980. Acolo, împreună cu soțul său, regizorul Laurentiu Azimioară, a înființat Theatre de l’Orme, în 2002. De aceea, în carte sunt trimiterile la contextul istoric negru care i-a impus exilul. Amintiri de toate culorile năpădesc inima scriitoarei și pictează, întâlnirea cu multă sensibilitate în nuanțe de umor tandru-amărui și durere ascuțită, lumea exilului: duioasă, grotescă, dezvrăjită. Și în lume, ca și în cărțile sale sau invers…
În loc de „epilog”
Legăturile scriitorului Mihail Sadoveanu cu regimul comunist – cel din cauza căruia nepoata lui, Ada D’Albon, a luat calea exilului -, au rămas controversate până astăzi, acesta numărându-se printre marii scriitori şi oameni de litere interbelici care au acceptat colaborarea cu regimul comunist, primind înalte funcţii în stat. Nepoata lui a făcut publică, zilele acestea, pe pagina sa de socializare, o scrisoare pe care a primit-o din partea unei persoane deosebite, care de 30 de ani s-a consacrat studiului asupra operei și vieții marelui scriitor, aducând astfel, spune ea, „lumină în prea mult întuneric”.
Este o scrisoare pe care Ada D’Albon a adăugat-o în cartea sa „Ultima vară în Bretania”. „Această scrisoare”, spune Ada D’Albon, „figurează în cartea mea <Ultima vară în Bretania>, carte pe care o refac tocmai din dorința de a strecura printre rânduri adevăruri pe care eu le-am trăit , fapte care și ele aduc lumină” . Scrisoarea aparține lui Mihail Daniliuc, stareț al schitului Vovidenia și custodele Muzeului Sadoveanu. „Stimate domn, ce ușor este să stai și să judeci fără a cunoaște Adevărul! Ca unul ce am mai citit câte ceva la viața mea, din și despre Sadoveanu (nu știri senzaționale livrate la comandă pe internet, neverificate și neautorizate), vă spun cu certitudine că sunteți în 
mare rătăcire când susțineți multe neadevăruri legate de marele romancier. Mă supără astfel de păreri legate de viața lui Sadoveanu ori a altui scriitor, care, ne place sau nu, au îmbogățit, prin operele lor, cultura națională. Aș putea să vă scriu pagini întregi despre personalitatea genialului prozator român. Nu o voi face acum și aici, ci doar vă provoc să căutați prin arhivele CNSAS-ului cum am făcut și eu, mărturii ale unor oameni, pe care încă i-am prins în viață, scoși din temnițele comuniste de Sadoveanu; să cătați călugări și maici pe care el i-a salvat să nu fie izgoniți din mănăstiri, așa cum prevedea demonicul decret 410 din 28 octombrie 1959, emis de autoritățile comuniste atee. Să vă spună zidurile multor mănăstiri și biserici unde el a fost cititor, contribuind cu bani la întreținerea lor; să dea glas biserica din lemn de pe Valea Frumoasei, ctitorită în întregime de el; să glăsuiască biserica Vovideniei pe care a salvat-o de a nu fi transformată în depozit de legume și fructe al Cooperativei Agricole de Producție din Vânători-Neamț. Străvechile ziduri ale Mănăstirii Neamț au fost înnoite, iar frumoasa ctitorie ștefaniană din marea lavră nemțeană, de asemenea, tot la intervenția lui, a fost restaurată.
Și cărțile lui cenzurate de comuniști să strige! Da, a scris <Lumina vine de la Răsărit>, ca să poată rămâne în sistem și să apere atâtea edificii alte istoriei și culturii noastre naționale și, mai cu seamă, atâtea persoane, pe care le-a scos din înfricoșatele temnițe comuniste. Știați că marele profesor universitar ieșean Petru Pogonat, fost șef al Baroului, fost primar și prefect al Iașului, a fost salvat de la temniță grea de Sadoveanu? Și câți călugări sau preoți nu datorează scriitorului libertatea și chiar viața.
Legat de Brâncuși: dacă operele sale erau readuse în tară ar fi fost distruse. Dovada? La câțiva ani după presupusa ședință prin care Academia ar fi respins cererea lui Brâncuși de a dona statului român atelierul și opere sale, comuniștii au legat cu șufele coloana infinită și încercau să o dărâme cu tractorul din cauză că nu aveau cantitatea de fier vechi pentru achiziții. Dar interesant este că cercetătorii care s-au ocupat de viața lui Brâncuși nu au găsit acel document, acea solicitare atât de importantă. Au găsit arhivate bilete de tramvai și alte înscrisuri insignifiante, dar acea cerere atât de importantă, nu. De aceea am scris <presupusă ședință a Academiei> care ar fi respins cererea lui Brâncuși, căci și această știre pare plastografie ieftină, ca multe altele.
Știați că Sadoveanu a fost cenzurat de comuniști? Toate cărțile sale cu conținut religios au fost interzise după 1948. Chiar și volumul <Psalmii lui David> în traducerea lui Sadoveanu, finalizat în 1953, a fost interzis de regim. Sadoveanu nu a făcut parte din PCR, cum greșit se spune. Comuniștii l-au folosit ca pe mulți alții. Politică Sadoveanu a făcut și înainte de 1940. În 1930 era Președintele Senatului României din partea celui mai popular partid al Vremii, Partidul Național Român, condus de Mareșalul Averescu, cel care a împroprietărit mii de țărani, foști luptători în Primul Război Mondial pentru unitatea neamului. Și Sadoveanu a luptat cu arma în mână pe front binele neamului din care a răsărit. Și câte nu mai știți de Sadoveanu !
Una peste alta vă amintesc un îndemn de-a Sfântului Vasile cel Mare: <Albinele poposesc și pe flori otrăvitoare ca să culeagă nectarul pentru a face miere. O floare otrăvitoare în sine este rea, dar are acel ceva unic bun, nectarul, pe care înțeleptele albine îl adună>. Pilda aceasta ne învață să luăm, să învățăm ce este doar frumos și util din viața unui om, să vedem doar lumina din existența lui, lăsând întunericul și inerentele scăderi să le judece Dumnezeu, căci nemitarnic și imparțial fiind va judeca obiectiv pe fiecare în parte, chiar și pe noi, chiar și pe cei care, considerându-se fără păcat, aruncă cu piatra în alții, nevăzând sau ignorând noianul lor de greșeli.
Ca să-l judecăm pe Sadoveanu ar trebui să fim măcar cât el de prolifici, după spusele unei vechi ziceri: ca să tragi de urechi un uriaș ar trebui să fii măcar cât el de înalt. Vă doresc să fiți uriaș ca și Sadoveanu. Poate nu chiar 104 volume să scrieți, după cum a făcut-o el, dar măcar jumătate. Și un sfert din ceea ce a scris el este tare greu de egalat. Unora nu le-ar fi îndeajuns nici o veșnicie!”, este scrisoarea starețului Mihail Daniliuc.
