FOTO / Povestea jurnalistei Ana Cristina Micu, de la Ludotecă la lecții despre fake news

Există momente în viață care, deși par întâmplătoare, ajung să lase urme discrete, dar hotărâtoare. Pentru buzoianca Ana Cristina Micu, jurnalist la Digi24, unul dintre aceste momente s-a petrecut în cadrul voluntariatului desfășurat la  Ludoteca din grădină a Bibliotecii Județene „V. Voiculescu” Buzău, într-un colț de lume plin de culori, foi de desen și râsete de copii. Era o elevă de clasa a IX-a la „Hasdeu”, purtând în inimă un vis mare: Psihologia.

Aici a descoperit că nu totul se învață din cărți. Existența adevărată se dezvăluie în gesturile celor din jur, în întâlnirile care deschid ochii și inimile. Voluntariatul a fost pentru Ana Cristina primul exercițiu de empatie, de răbdare și de înțelegere a celuilalt. Și nu întâmplător, drumul ei a fost ghidat de Iulia Irimia, bibliotecar dedicat, coordonatoarea și inițiatoarea Ludotecii încă de la înființarea acesteia în 2011. Iulia a păstrat, ca niște mărturii tăcute, fotografii din acele vremuri în calculatorul său, amintind de primele zile în care Ana Cristina a descoperit bucuria de a dărui atenție și de a învăța prin joc.

Anii au trecut. Hasdeul, clubul „3.14”, studiile la University College London și la Universitatea din București au împletit în Ana Cristina rigoarea științei cu sensibilitatea experienței directe. Doctoratul în Educație, cercetarea asupra traumelor timpurii și jurnalismul au completat cercul formării sale: înțelegerea umană, responsabilitatea comunicării și bucuria de a transmite cunoaștere.

Și iată că, după ceva ani, viața o readuce în același spațiu care a fost începutul: Biblioteca. Doar că acum, în fața ei, nu mai sunt copiii de ieri, ci liceenii de azi, cei care caută răspunsuri și lumini printre întrebări. Cu aceeași blândețe pe care a învățat-o printre culori și râsete, Ana Cristina le vorbește despre discernământ, fake news și libertatea de a gândi cu propria minte

Voluntariatul de odinioară a fost un joc și a mai fost și primul ei pas spre o carieră în psihologie. Din acel spațiu de joacă s-a născut o carieră care împletește empatia psihologului, rigoarea profesorului și responsabilitatea jurnalistului. Iar prezența Iuliei Irimia, păstrătoare a amintirilor și inițiatoare a Ludotecii, ne amintește că fiecare drum începe prin întâlnirea cu cineva care crede în tine. Biblioteca rămâne locul inițierii, locul unde viața șoptește, cu blândețe: „Ai crescut. Acum e rândul tău să dăruiești”. Și da, Ana Cristina Micu dăruiește din plin. A împărtășit cu noi pentru cititorii OPINIA în cadrul unui interviu această frumoasă poveste de viață din dorința de a inspira pe cei care cred în Educație.

Reporter: Ce înseamnă educația pentru tine?

Ana Cristina Micu: Eu cred foarte mult în educație și îmi pasă pentru că, până la urmă, ea a fost singura care m-a salvat. Am crescut într-o familie cu studii medii – părinții mei doar cu liceul -,  într-un mediu care nu abundă în resurse, dar nici nu ducea lipsă de ele. Eram într-o familie normală, cu oameni corecți, cu muncă cinstită, și poate nu puteam spera la mai mult decât un loc de muncă decent și o viață cât de cât liniștită.

Și totuși… întâlnirea cu oameni – profesorii mei -,  a făcut diferența. Profesori care au crezut în mine, care m-au tras înainte, care mi-au propus evenimente, proiecte, voluntariat. Părticică cu părticică, aceste experiențe m-au ridicat dintr-un statut social care ar fi trebuit să mă limiteze și m-au purtat dincolo de ceea ce părinții mei ar fi putut spera pentru mine.

Cred sincer că indiferent de limitele unui copil, dacă mediul educațional este corect și oferă șanse reale, și copilul nu le irosește, poate ajunge foarte departe. Statisticile arată că nivelul de școlarizare al părinților influențează mult traiectoria copiilor, dar nu o determină definitiv. Părinții mei s-au oprit la zece clase și școala profesională, în perioada comunismului. Eu, acum, sunt doctorandă, și diferența de la acele zece clase până aici nu se datorează doar studiului individual, ci oamenilor pe care i-am întâlnit: profesorii de la școală, cei de la Hasdeu, oamenii de la Bibliotecă, sprijinul părinților mei. Din familie până unde am ajuns eu, există mâini care s-au adăugat la mâna părinților mei, oameni care au crezut și au ajutat.

Și de aceea cred că, astăzi, în școală trebuie să existe oameni care să-și facă treaba cu adevărat, oameni care să fie acolo pentru copii, care să le ofere șanse reale, să-i observe, să-i ghideze, să le deschidă drumuri. Educația nu este doar cunoaștere; este mâna întinsă, este credința că fiecare copil merită mai mult decât mediul din care provine.

Rep.: Cum s-a creat legătura ta cu Biblioteca? Ai venit mai întâi ca voluntar? Ce făceai, de fapt, în afara școlii, într-un timp în care oportunitățile de voluntariat nu erau deloc numeroase? Trebuie spus că, ani buni, Biblioteca Județeană „Vasile Voiculescu” a fost aproape singura, dacă nu chiar singura instituție din Buzău care oferea tinerilor șansa de a se implica în voluntariat, de a învăța, de a fi parte din ceva care trece dincolo de zidurile școlii.

A.C.M.: Eram la sfârșitul clasei a IX-a, elevă la Colegiul Național „B.P. Hasdeu”, când am înțeles limpede că vreau să studiez Psihologia. Nu oricum, ci în străinătate. Mă atrăgea ideea de a aprofunda această știință, dar și posibilitatea de a lucra cu acea aparatură modernă care, la noi, încă nu exista.

A fost momentul în care gândul meu s-a fixat, pentru prima dată, asupra unui „dincolo”. Marea Britanie era atunci destinația preferată de studenții români. Mai toți ne îndreptam către Marea Britanie pentru că se acordau împrumuturi guvernamentale și aveau un sistem de învățământ foarte bun. Știam că pentru acest lucru îmi trebuie dosar  și că aveam nevoie de mai mult decât de o simplă medie la Bacalaureat. Notele contau, desigur, dar ele nu erau totul. Acolo se vorbea despre un portofoliu: despre ceea ce ești prin ceea ce faci, ce te preocupă, nu doar despre ceea ce știi.

La momentul acela, am făcut un gest simplu, aproape banal: am deschis Google și am scris „voluntariat Buzău”. Primul rezultat care a apărut a fost Biblioteca Județeană.
Nu-mi era un loc străin, pentru că  trecusem de atâtea ori pe acolo, pentru diverse proiecte de istorie, dar, curios, niciodată nu oprisem pe cineva să întreb: „Nu vă supărați, primiți voluntari?”.

Când am citit anunțul, ceva s-a legat firesc în mine: „Dar eu îi știu pe oamenii de la Bibliotecă! Știu locul, îmi place atmosfera de acolo!”. A fost ca o ușă care se deschide spre un spațiu pe care, de fapt, îl cunoșteam deja, dar nu-l privisem niciodată din unghiul potrivit.

Până atunci, veneam la Bibliotecă mai ales în timpul anului școlar, și tocmai de aceea nu știusem nimic despre „Ludotecă”, acel univers viu care, din 2011, an de an, prinde viață doar vara, printre copii, povești și jocuri.

Rep.: Ce făceai la ludotecă? Te jucai cu copiii? Le spuneai poezioare?

A.C.M.: La ludotecă am descoperit, fără să știu atunci, o lume întreagă. Copiii veneau cu o energie  nestăpânită, dar plină de bucurie, iar eu încercam să țin pasul cu ea. Nu veneam acolo cu o teorie în minte ; eram abia în clasa a X-a, poate a XI-a, și doar „miroseam” ce înseamnă Psihologia; veneam acolo cu o simplă dorință de a fi printre copii, de a învăța de la ei acel fel direct de a fi.

E ceva fascinant la copii: nu știu să disimuleze. Dacă te privesc și rămân lângă tine, înseamnă că ai făcut ceva bine; dacă își pierd interesul și se duc în altă parte, vina e a ta. În sinceritatea lor, copiii devin un fel de oglindă morală: nu te judecă, dar te arată așa cum ești.

Am râs adesea spunând că pot face multe lucruri în viață, dar nu pot recita o poezie. Sunt copilul acela de la serbare care pierde șirul versurilor, care nu poate memora. Și poate tocmai de aceea, la Ludotecă, nu le spuneam poezii copiilor, ci coloram împreună, pictam, lipeam bucăți de hârtie, inventam povești. Fiecare atelier era o mică lume în care se amestecau râsete și acel sentiment tainic că faci ceva bun fără să-ți propui să demonstrezi nimic.

Poate că acolo, între creioane colorate și zgomot de voie bună, am primit prima mea lecție de psihologie, una pe care nicio carte nu ți-o poate preda: aceea că omul se descoperă cel mai limpede atunci când se uită, cu adevărat, la celălalt.

Rep.: Cum a fost pentru tine experiența voluntariatului la  Ludotecă?

A.C.M.: Am ajuns la voluntariat în 2016, într-un timp în care Ludoteca Bibliotecii Județene funcționa deja de cinci ani. Pentru mine, a fost o experiență care a contat mai mult decât aș fi putut bănui atunci. Aveam nevoie de ea. Spre deosebire de orașele mari – București, Cluj, Timișoara -, unde elevii au la îndemână o multitudine de activități, proiecte, oportunități de implicare, într-un oraș mai mic, cum era Buzăul de atunci, asemenea prilejuri erau rare. Biblioteca era printre puținele locuri în care puteai face ceva dincolo de școală, ceva care să te ajute să crești altfel.

N-aș putea spune că școala, în sine, m-a format. M-au format, mai curând, activitățile din afara ei. La școală ai materia  care te interesează sau nu, în funcție de felul tău de a fi. Eu, de pildă, nu am avut niciodată o înclinație spre științele exacte. Fizica, Chimia, Matematica au fost pentru mine teritorii străine, pe care le-am străbătut atât cât era nevoie pentru a înțelege elementele de bază, fără a mă opri. Făceam tema, testul, proiectul,  și atât. Simțeam, instinctiv, că nu acolo e locul meu.

În schimb, acolo unde se deschidea o ușă spre altceva – spre oameni, spre copii, spre activități de dezvoltare personală-, eram întotdeauna prezentă. De fiecare dată când un profesor anunța un proiect, ridicam mâna: „Vreau și eu!”. Era lumea care mă atrăgea, cea care se afla dincolo de manual, dincolo de învățarea aceea punctuală.

Elevii din marile orașe cresc printre astfel de uși deschise: cluburi, fundații, ONG-uri, proiecte. În provincie, ele sunt mai puține, și tocmai de aceea, atunci când una se deschide, simți că trebuie să intri. Biblioteca Județeană a fost pentru mine acea ușă. Acolo am descoperit alt tip de învățare: cea care nu se face din obligație, ci din curiozitate. A fost șansa să pot învăța altfel decât dintr-un manual.

Rep.: Cum te-a ajutat până la urmă această experiență?

A.C.M.: Această experiență m-a ajutat profund în studiul Psihologiei. La cursurile de „Psihologia educației” și „Psihologia vârstelor” de la Facultate totul era teoretic: învățam despre etape de dezvoltare, despre principii, despre concepte, dar nu interacționam direct cu copiii. Experiența mea la ludotecă a venit ca o completare vie la ceea ce știam teoretic; la ludoteca Bibliotecii Județene am avut ocazia să întâlnesc copii reali, să văd cum reacționează, să înțeleg ceea ce nu poate fi învățat dintr-o carte.

În familie nu am avut frați sau verișori mici, așa că nu exista un context natural în care să fiu aproape de un copil. Acolo, în acel spațiu al jocului și al poveștilor, am descoperit cum este să te raportezi la ei cu adevărat, să le simți energia, să le descifrezi reacțiile.

Ceea ce am trăit atunci s-a întors mereu în studiile mele. Când citeam, vizualizam imediat: „Cum ar reacționa un copil la asta? Ce ar funcționa și ce nu?”. Această interacțiune timpurie a conturat stilul meu pedagogic: interactiv, atent, viu. Am învățat repede un lucru esențial: dacă la copii există momente moarte, adică clipe în care nu le captezi atenția, „îi pierzi”. Nu le poți acorda pauză; dacă o faci, mintea lor se îndreaptă imediat spre altceva, iar conexiunea cu ei se rupe.

Această lecție simplă mi-a rămas în minte: în educație și în comunicare, timpul trebuie umplut cu prezență, cu atenție, cu energie reală. Orice clipă de gol poate însemna pierderea atenției și, poate, a interesului.

Rep.: Ai ajuns să studiezi  în Anglia?

A.C.M.: Am ajuns în Anglia și m-am înscris la University College London (UCL), care era atunci pe locul patru, după Saint Andrews, Oxford și Cambridge. Doar că, în primul meu semestru, Marea Britanie a ieșit din Uniunea Europeană. Această schimbare, Brexitul, a venit cu diferențe de costuri pe care ar fi trebuit să le acopăr, dar nu aveam de unde. Mai mult, situația permiselor de muncă a devenit complicată: odată ieșită Marea Britanie din UE, trebuia să fac proceduri suplimentare pentru a putea munci ca student, iar dacă aș fi terminat facultatea, cei patru ani cu împrumutul meu ar fi implicat riscul ca universitatea să solicite ulterior diferența de bani.

Pe termen lung, am realizat că această variantă financiară nu era sustenabilă pentru mine; pur și simplu nu aveam nicio opțiune care să se potrivească cu resursele pe care le aveam. A fost o lovitură dură, pentru că mă pregătisem atât sufletește, cât și mental, fără să mai vorbesc de toate pregătirile logistice pentru acest pas.

În acel moment, totul era plin de necunoscute. Vorbisem cu consilierul de studii și i-am explicat situația; mi-a spus că nu poate să-mi promită nimic și că trebuie să așteptăm să vedem cum evoluează lucrurile. I-am explicat că nu puteam să risc: oricum era nevoie de eforturi financiare considerabile acasă – bani pentru cămin, pentru mâncare -,  mult mai mult decât ceea ce presupunea viața în București. Știam că aș fi prelungit o datorie și aș fi pus familia într-o situație dificilă, doar pentru a descoperi la final că universitatea îmi cere restul de plată până la 27.000 de lire, în timp ce împrumutul meu acoperea doar 9.000. Era prea multă incertitudine pentru care nu exista răspuns la acel moment.

Rep.: Cum ai ajuns la Universitatea din București? S-au putut echivala studiile făcute în Marea Britanie?

A.C.M.: Nu am echivalat nimic; am început de la zero și, practic, am pierdut anul. M-am întors după primul semestru din Marea Britanie. A fost și aceasta o experiență, mai ales una culturală, pentru că m-a îmbogățit din această perspectivă. Au fost multe momente memorabile.

A fost primul meu zbor singură cu avionul. Prima aterizare la Heathrow, singură, într-un aeroport imens, care mi s-a părut un adevărat mastodont. Când a trebuit să mă întorc acasă, autocarul de la facultate m-a lăsat într-un terminal, dar zborul meu era în alt terminal. Atunci am aflat că terminalele de la Heathrow sunt legate prin trenuri, pentru că aeroportul este atât de mare încât trebuie să iei trenul, spre exemplu,  din Terminalul 3 pentru a ajunge la Terminalul 4. M-am descurcat și am ajuns cu trei ore înainte de decolare, pentru că eram panicată.

Astfel de momente mi-au creat încredere în mine: am realizat că pot să fac față situațiilor și să mă descurc, chiar la 18-19 ani. La vremea respectivă era înfricoșător; numai ideea de a pleca singură într-o altă țară era copleșitoare. Totuși, am păstrat amintiri frumoase de la cursuri, pentru că profesorii mi-au plăcut foarte mult. Sistemul lor era diferit: nu exista prezență obligatorie, nu interesa pe nimeni dacă ai făcut sau nu o temă; se considera că tu ești responsabil de propriul parcurs educațional.

Mi s-a părut o abordare extrem de sănătoasă. În acest spirit, încerc și eu să aplic astăzi aceeași metodă cu studenții mei: sunt aici ca să ofer tot ce pot, să-i ajut în călătoria lor, dar efortul trebuie să le aparțină. Dacă nu, nu contează că au copiat sau au făcut temele doar „ca să fie făcute” ; în afară de evaluare, totul se face pentru ei, nu pentru mine.

Privind în urmă, realizez cât de mult m-au format aceste experiențe. Viața mea, cel puțin la acel moment, era aici. Totul s-a aliniat treptat, fiecare pas ducând la următorul, până am ajuns în punctul în care mă aflu acum și sunt foarte fericită cu ceea ce se întâmplă.

Rep.: „Acum” însemnând pentru tine  finalizarea masteratului  și continuarea studiilor doctorale!

A.C.M.: După ce m-am înscris la Universitatea din București, la Psihologie, primul an s-a încheiat cu o vacanță care avea să-mi schimbe percepția despre mine însămi. În acea vară, am ajuns în presa locală buzoiană, la Campus TV. Erau doar trei luni, dar pentru mine au fost suficiente să înțeleg ce înseamnă să iei inițiativa și să transformi un moment de tristețe personală în ceva productiv.

Iubitul meu de la acea vreme se despărțise de mine cu două săptămâni înainte de finalul anului universitar, iar prietenii mei se întorseseră acasă, la Buzău. Eu rămăsesem singură, într-un oraș mare, fără legături noi, pentru că nu am avut ocazia să întâlnesc oameni față în față, dat fiind modul de desfășurare online al cursurilor. Singurătatea era adâncită de faptul că, pentru prima dată, trebuia să mă descurc fără sprijin a ceea ce însemna  aproape de familie sau al anturajului vechi.

În fața acestei situații, am avut o revelație simplă: dacă nu fac ceva, voi rămâne doar cu tristețea. Mi-am amintit de invitația pe care o primisem anterior, când eram la clubul „3.14” la Campus TV și de sugestia oamenilor de acolo: „Dacă vreodată vrei să faci ceva în presă, trimite-ne CV-ul”. Am făcut exact asta. Nu era pentru mine atunci un pas spre jurnalism; era mai mult un gest de supraviețuire emoțională, de asumare a responsabilității propriei vieți.

Acea experiență m-a învățat ceva esențial: uneori, mediul extern – fie el presă, voluntariat sau orice altceva -,  poate să-ți ofere oglinda de care ai nevoie pentru a înțelege cine ești și ce poți să faci cu adevărat. Din acel moment, fiecare pas a început să se lege de următorul. De la singurătatea dinaintea vacanței de vară, la responsabilitatea de a gestiona proiecte, la formarea mea ca psiholog și, mai târziu, în postura de cadru didactic și jurnalist.

Rep.:  Cum ai ajuns să lucrezi în presă?

A.C.M.: După acea vară la Campus TV m-am întors la facultate, la Psihologie, dar am dat peste o realitate neașteptată: taxele au crescut, iar sprijinul financiar al părinților mei nu mai ajungea. Ei îmi ofereau o sumă modestă lunar, dar nici ei nu puteau mai mult, iar eu am realizat pentru prima dată ce înseamnă să-ți cântărești fiecare alegere măruntă. Chiar și o simplă cafea în oraș devenea un lux, pentru că banii puteau să nu-mi ajungă până la finalul lunii. Am înțeles că nu pot trăi așa, cu fiecare gest mic evaluat ca un calcul, și am decis că trebuie să acționez: m-am angajat. Așa a început drumul meu la B1 TV.

Anul III de facultate m-a găsit jonglând între studii și muncă, dar și aici lucrurile au început să se împletească, mai firesc decât mi-aș fi imaginat.  Am ajuns la Digi TV. Aici am intrat aproape întâmplător, dar odată ajunsă la Digi, responsabilitatea a căzut pe umerii mei: departamentul de Educație era în întregime al meu. Eram doar eu. Colegii glumesc și spun că Ana Micu este jurnalist specializat pe Educație, Cristina Micu pe Cultură, iar domnișoara Micu pe evenimente diverse. Împreună, formăm ceea ce ei numesc „Biroul de Cultură, Educație și Diverse”.

Și iată: un drum care începe dintr-o necesitate personală, respectiv nevoia de independență financiară, se transformă treptat într-o vocație. În mijlocul acestei responsabilități, am înțeles că fiecare alegere, fiecare proiect, fiecare interacțiune cu elevii și colegii, construiește ceea ce suntem, dar și ceea ce putem dărui altora.

M-am înscris la master și l-am finalizat în domeniul „Învățare, inovare și coaching în educație”, exact ceea ce îmi doream încă de la început. În paralel cu activitatea mea la Digi, am terminat masterul și m-am înscris la doctorat. Continuu să activez în domeniul Educației la Digi, coordonând în continuare biroul împreună cu „cei trei oameni din subordinea mea”, iar în același timp voi susține și cursuri la facultate, în cadrul disciplinei Psihologia educației.

Rep.: Ai reușit să îmbini  jurnalismul cu psihologia și cu experiențele tale de viață!

A.C.M.: Nu aș face nimic altceva în afară de educație. Dacă mi-ar cere cineva să mă mut pe domeniul juridic, nu aș accepta; mie îmi place educația. Știu să „citesc” educația, să o înțeleg. Îmi respect foarte mult colegii din alte domenii, dar nu este pentru mine.

Cât am lucrat în evenimente, mi-a fost extraordinar de greu. Au fost seri în care mă întorceam acasă plângând, pentru că mi se părea imposibil să înțeleg comunicatele de presă, spre exemplu, de la Poliție. Mă simțeam prost cu mine, greșită, dar aveam nevoie de acei bani. De aceea, am ales să merg spre educație: acolo știam termenii, înțelegeam sensul lucrurilor. Trecerea mea de la activitățile de eveniment la Educație a fost, pentru mine, ca tranziția de la a fi analfabet funcțional la a fi un elev eminent.

Acum am ocazia să fiu simultan observatorul de deasupra, care privește și discută cu profesori, părinți și elevi fără a emite o părere, persoana care aplică punctual și vede cum este pentru studenți, și, nu în ultimul rând, studentă, aplicând lucrurile pe mine însămi. Această multiplicitate de perspective mă ajută enorm la doctorat.

Tema aleasă la doctorat este impactul experiențelor adverse din copilărie asupra învățării. Este o continuare a ceea ce am studiat la master, unde aceeași temă era analizată doar în linii mari. La master am dorit să înțeleg dacă experiențele adverse din copilărie – traumele diverse – afectează procesul de învățare. Literatura de specialitate confirmă că pe măsură ce se acumulează astfel de experiențe, impactul asupra învățării crește. Un copil care trece, de exemplu, printr-un divorț foarte complicat al părinților poate să nu fie deschis să învețe Fizică, Chimie sau Matematică, pentru că nu a dormit sau, în funcție de vârstă, se învinovățește pentru ceea ce se întâmplă acasă. Poate să se angreneze în comportamente de risc, să fumeze, să consume alcool sau să facă lucruri greșite pentru a atrage atenția părinților într-o încercare disperată de a o recâștiga.

La doctorat mă interesează să analizăm toate aceste experiențe și modul în care ele afectează copiii, cu precădere pe populația românească, deoarece nu există suficiente studii locale. Datele sunt întotdeauna obiective, dar semnificațiile pe care le atribuim lor pot conduce într-o direcție complet diferită. Este esențial să înțelegi contextul și cine îți prezintă datele.

Iată un exemplu elocvent: multe studii, demonstrate ulterior ca fiind greșite, sugerau că tutunul sau fumul de țigară sunt puțin nocive, dar acestea erau finanțate de companiile de tutun.

Rep.: Jurnalismul înseamnă implicare 24 de ore din 24. Cum ai făcut față să duci studiile atât de departe și să rămâi conectată la job?

A.C.M.: Jurnalismul te consumă 24 de ore din 24. Iar atunci când adaugi peste aceasta studiul, masterul, pregătirea pentru doctorat, se creează un fel de magie; este o magie care costă nopți nedormite, eforturi discrete, sacrificii care nu se văd. Nu vreau să spun că renunți la viață, căci aceasta rămâne viață, dar ea se schimbă, se comprimă, se organizează altfel.

Anul acesta, de exemplu, nu am avut concediu în sensul tradițional. Nu am plecat două zile undeva, pentru relaxare, deoarece trei săptămâni de concediu legal le-am folosit doar ca să stau acasă, să pregătesc examene, să termin lucrări, să fixez cunoștințe, să mă pregătesc pentru admiterea la doctorat, să mă pot prezenta la examene. Timpul acesta era singura mea resursă pentru mine însămi. După opt-zece ore de muncă, nu mai am cum să mă întorc acasă și să fiu suficient de întreagă la minte pentru a învăța, pentru a citi, pentru a absorbi informația.

Am renunțat la multe alte lucruri, la tot ce înseamnă viața din afara educației și jurnalismului. Am doar o pisică, Luna, care este o prezență agreabilă în viața mea; am învățat să fiu flexibilă, să adaptez fiecare clipă pentru ea, să-i ofer timp.

Am pierdut unele examene nu pentru că nu eram pregătită, ci pentru că timpul nu mi-a permis să fiu prezentă la facultate exact atunci când trebuiau susținute. Dar le-am dat și le-am luat cu zece. Nu era o problemă de capacitate, ci de timp, iar în această luptă continuă între obligații, eforturi, responsabilități și dorința de a performa, înveți că fiecare oră, fiecare minut contează, că trebuie să fii strategică, atentă și să-ți păstrezi mintea trează în mijlocul oboselii.

Rep: Cum te-ai simțit revenind în fața copiilor la Biblioteca Județeană?

A.C.M.: A fost un arc peste timp. Copiii de astăzi sunt liceeni; cei cu care lucram la ludotecă erau foarte mici. A fost emoționant. În aparenta relaxare și interactivitate, am avut emoții, pentru că nu cunoșteam publicul. Știam că sunt elevi de liceu, dar nu știam ce interese au, ce informație dețin. La facultate, toți studenții au un interes comun: psihologia. Aici însă am întâlnit adolescenți cu vise diferite: unul dorea să fie avocat, altul învățătoare.

Am încercat să gândesc prezentarea astfel încât să le fie utilă în viața de zi cu zi, nu ca un curs de jurnalism. M-am întrebat cum aș fi vrut eu să înțeleg subiectul dacă îl descopeream pentru prima dată și cum să mă încadrez în două ore. Linia roșie pe care mi-am tras-o a fost aceasta: să înțelegem mai întâi de ce este atât de ușor să fim victimele unui fake news, pentru că mulți cred că nu li se poate întâmpla. Am explicat efectul iluziilor de adevăr și biasul de confirmare.

Am vrut să înțeleagă și cum a evoluat comunicarea, pentru că mulți dintre ei nu mai puseseră mâna pe un ziar. Am ales exemple concrete, dar nu foarte recente, pentru a nu stârni reacții nedorite. Exemplele din 2016 sau 2019 rămân valoroase: nici prea vechi, dar nici atât de recente încât să rănească.

Intenția mea a fost simplă: să prezint subiectul ca jurnalist și ca profesor fără să impun concluzii, fără să judec sau să jignesc. Rolul meu este să adun informații și să las oamenii să-și formeze propriile opinii. Concluzia când vezi o știre aparține telespectatorului; concluzia când studiezi un subiect la facultate aparține studentului. Este exact diferența dintre informare și opinie; pentru opinie există editoriale și articole de opinie. Rolul meu, fie ca profesor, fie ca jurnalist, este să pun informația la dispoziție și să ofer oamenilor libertatea de a gândi singuri.

Rep.: Ce planuri de viitor ai? Vei scrie cărți?

A.C.M.: Mulți oameni împărtășesc din experiențele lor, dar pentru mine obiectivul imediat este de a publica câteva articole în literatura de specialitate. Pe termen lung, dorința mea este să scriu cărți. Lucrarea de doctorat ar putea fi prima dintre ele. Și aici intervine ceva esențial: trebuie să fii sincer cu tine însuți, să știi cine ești și ce poți, și să înțelegi ce înseamnă acest lucru în raport cu ceilalți oameni.

Sunt într-un punct în care am o bază solidă de cunoștințe. Știu că am lucrat bine, că pot să fac documentare și să prezint informațiile clar. Dar simt totodată că mai am de crescut, că mai am de învățat să fac lucrurile bine, să le înțeleg în profunzime, până când voi ajunge să scriu o carte. Urmează patru ani de muncă alături de studenți, ani în care învățarea nu se va opri. Ce voi preda? Psihologia educației, în cadrul seminarului de la modulul psihopedagogic.

Este foarte important pentru mine ca, atunci când voi publica să pot privi ceea ce am acumulat și să simt că totul este la nivelul de respect pe care îl doresc față de mine și față de cititori.

Rep.:  Vei mai reveni la Buzău? Am văzut că ai primit deja solicitări pentru participare la proiecte din partea unor cadre didactice prezente cu elevii la evenimentul organizat de Biblioteca Județeană.

A.C.M.: Da. Voi reveni la Buzău. Atunci când vine vorba de copii și de evenimente în care lucrez cu ei, nu am niciun fel de cerințe financiare; o fac din pasiune. Cred că fiecare dintre noi ar trebui să investească măcar o parte din timpul său în oameni, fără să aștepte nimic în schimb. Pasiunea mea sunt copiii, și atunci investesc în ei; așa cum alții pot face cumpărături pentru o bătrânică sau ajută pe cineva la curățenie, mie îmi place să petrec timpul pe care îl am cu elevii, pentru că asta știu să fac cel mai bine. Sunt deschisă și disponibilă pentru a-i sprijini, pentru a le oferi atenție și ghidare.