Spectacolul „Pescărușul” de A.P. Cehov, în regia lui Alex Bogdan, jucat pe scena la Teatrul „George Ciprian”. de actorii Teatrului „Maria Filotti” din Brăila, a impresionat publicul buzoian. Spectatorii au fost surprinși de dinamismul neașteptat al spectacolului, scenele succedându-se cu o energie rar întâlnită în piesele lui Cehov, de obicei cufundate în melancolie și tăceri. Pe scenă, timpul a căpătat nerv și ritm, de parcă însuși prezentul s-ar fi transformat într-un personaj viu. Laitmotivul „Așa trece viața” a fost transformat într-o constatare tonică, aproape veselă, a trecerii: o mișcare continuă, asemenea unui râu care nu se oprește niciodată. Și a fost pe scenă și multă apă și la propriu și la figurat. În locul lacului rusesc al melancoliei, regizorul Alex Bogdan a introdus în piesa sa „un râu” în care personajele se scufundă pentru a se regăsi. Astfel, apa a jucat un rol central în montare, fiind gata să primească fiecare personaj. De altfel, aproape toate personajele fac o baie zdravănă; ele pătrund pe rând în ea, ca și cum ar traversa o vamă tainică între iubire și uitare, între viață și moarte. În aceiași apă se spală iluziile, se sting pasiunile și renaște, din nou, speranța. Este apa vieții, dar și apa sfârșitului.
Au dat viață cu măiestrie personajelor actorii: Ramona Gîngă, Ileana Ursu, Ciprian Chiricheș, Blanca Doba, Valentin Terente, Marcel Turcoianu. Ei formează o trupă în care se simte unitatea și bucuria jocului. Se aruncă în apă, la propriu și la figurat, fără frică, ca într-un botez al scenei. „Pescăruşul” lor e o piesă despre o eroziune a iubirii, a tinereţii, a sensului. Ea e redată prin ritmul precipitat al replicilor: parcă toată lumea se grăbeşte să trăiască, dar nimeni nu apucă să fie fericit.
Frumusețea montării spectacolului constă și în construirea unui carusel al emoțiilor. Într-un moment, râzi; în următorul, ești prins într-o tăcere densă. Între aceste două stări se țese o combinație între ironia vieții și gravitatea zborului frânt.
Pescărușul ucis de Konstantin „din gelozie” e un simbol, dar și o prezență fizică. E imaginea visului omorât, a frumuseții care nu rezistă în mâinile oamenilor. În jurul lui se adună tot: iubirea, arta, disperarea și acel fior tandru al neputinței umane.
Și apoi vine Nina, luminoasă, vulnerabilă, dar cu o forță care te înfioară. Când se întreabă dacă s-a transformat în pescăruș sau a devenit, în sfârșit, actriță, întrebarea ei este existențială: poți să trăiești visul fără să te pierzi în el? Nina e, în același timp, idealul și cenușa lui.
Este impresionant și jocul scaunelor. Pe rând, personajele se așază, se ridică, își schimbă locul, aleargă cu scaunele în mână ca și cum ar încerca, disperat și comic deopotrivă, să prindă un loc în propria viață. E o coregrafie a zădărniciei, o mică „comedie a existenței” în care fiecare crede că are un loc stabil, dar totul se mută, totul alunecă.
Jocul scaunelor pe parcursul piesei în momente importante ale ei devine un dans absurd, între gravitate și joc, între dorința de ordine și haosul inevitabil al vieții. E o imagine care te face să gândești că este un Cehov trecut prin filtrul unei lucidități moderne, cu ironie tandră și neliniște metafizică.
Scaunele nu sunt aici simple obiecte de recuzită; ele sunt mai degrabă reperele mobile ale existenței: iubirea, gloria, arta, sensul ; fiecare încearcă să se așeze pe unul, dar niciunul nu rămâne locul potrivit. Alergarea lor devine o parabolă a umanității în mișcare, mereu între un început și un sfârșit.
Chiar dacă montarea este una modernă, temele cehoviene se articulează limpede: de la trecerea timpului, acel fir invizibil care toceşte totul – „Aşa trece viaţa” e refrenul care acompaniază personajele, ca un ceas care bate în fundal -, la iubirea neîmplinită, mereu nealiniată (Konstantin o iubeşte pe Nina, Nina îl iubeşte pe Trigorin, iar Trigorin iubeşte ideea gloriei), la observația că în spatele fiecărei dorinţe pulsează o absenţă și că arta şi sensul creaţiei conțin dilema fundamentală a lui Cehov: scrii pentru glorie sau pentru adevăr? (Konstantin vrea „forme noi”, dar sfârşeşte în tăcere. Trigorin are succes, dar e gol); o altă temă este fragilitatea umană, văzută fără patetism, cu acel umor subţire care, la Cehov, ţine loc de compasiune.
Apa, scaunele, pescărușul, tăcerea sunt aici semne ale unei lumi care se clatină între sens și absență, între frumusețe și zădărnicie. Și totuși, din toată această fragilitate, răsare o formă de grație: aceea a acceptării.
Cehov, filtrat prin sensibilitatea ludică și profundă a lui Alex Bogdan, ne invită la luciditate: nu există zbor fără cădere, nici viață fără durerea trecerii.
