FOTO / Pe urmele ÎPS Bartolomeu Anania la Mânăstirea Văratic

Într-o zi ploioasă de septembrie, împreună cu câțiva colegi de condei, am trecut codrii de aramă, înspre pădurea de argint, pe urmele marelui om al culturii și al Duhului, ÎPS Bartolomeu Anania. Știam că și-a petrecut mai bine de zece ani din viață (1979-1993) aici, la Mânăstirea Văratic, și nu oricum, ci cu folos duhovnicesc și creator. Așa cum ni s-a spus, satul se cheamă Văratec, însă mânăstirea se cheamă Văratic (unul și același cuvânt, doar că mânăstirea a păstrat forma mai veche).

Roxelana RADU

Deloc surprinzător, ieșise soarele când am ajuns, poleind turlele bisericii și înveselind mușcatele care curgeau râuri de pretutindeni.

Mânăstirea Văratic nu este un loc, este o lume.  Renumită pentru arhitectura sa moldovenească, pentru patrimoniul cultural (inclusiv mormântul Veronicăi Micle aflat în curtea Bisericii „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”) și pentru atelierul de țesut covoare tradiționale, mânăstirea este o oază de spiritualitate și o enclavă de cultură deopotrivă. Lucrările de restaurare a Bisericii principale, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, au fost de anvergură și de durată. Rezultatul? Un loc emblematic pentru cultura și spiritualitatea românească. Imaginea de ansamblu este cea a unui veritabil sat mânăstiresc, alcătuit din case tradiționale țărănești în care locuiesc maicile – un sat care, înconjurând incinta monahală, desăvârșește arhitectura locului.

„În cultura unui popor, Biblia este o permanentă invitație la noblețe”, afirma ÎPS Bartolomeu Anania. „De obicei, în tinda și în tihna mânăstirii, cultura și viața duhovnicească se împletesc armonios”, mai spunea ierarhul. Așa stând lucrurile, să ne mirăm că mânăstirea adăpostește un Muzeu, care păstrează un valoros patrimoniu cultural-artistic şi istoric, alcătuit dintr-un mare număr de hrisoave autentice, acte de danie şi de întărire, obiecte de cult din metal preţios, icoane vechi, broderii, covoare şi veşminte preoţeşti? Sau că, în anii din urmă, tot aici a fost amenajat și Centrul Cultural Spiritual Văratic, dar și Centrul rezidențial pentru vârstnici „Cuvioasa Nazaria”? Centrul Cultural este amenajat cu dotări moderne, în acord cu timpurile și cu destinația sa, și beneficiază de atenta îndrumare a doamnei Emilia Țuțuianu, director cultural al Centrului. Aici a avut loc întâlnirea pentru care venisem, cea în care a fost evocată personalitatea vrednicului de pomenire ÎPS Bartolomeu Anania.

La Centrul rezidențial pentru vârstnici am fost întâmpinați de către  Maica Filumena Pădurariu, cea care veghează îndeaproape bunul mers al lucrurilor și îngrijirea corespunzătoare a celor 72 de beneficiari ai serviciilor Centrului. Mobilierul nou, alb, ordinea impecabilă, curățenia exemplară – nu cred că am văzut multe astfel de centre care să arate în felul ăsta. Vârstnicii au condiții dintre cele mai bune, li se asigură cazare, îngrijire pe termen lung, ședințe cu psiholog, vizita săptămânală a unui medic, serviciu religios într-o capelă aflată în interior, socializare în sală amenajată în acest scop, asistență medicală, acces la sala de kinetoterapie, plus o bibliotecă ce ar putea stârni oricând invidia multor altor biblioteci din țară.

La urmă, am mers să vedem casa în care ÎPS Bartolomeu Anania, cel de fericită memorie, a diortosit cu osteneală Sfânta Scriptură, vreme de zece ani, ori a dat la iveală „Rotonda plopilor aprinși”, și nu numai. Situată pe un deal lângă mânăstire, printre meri încărcați de mere roșii, casa oferă o priveliște deosebită asupra locului, motiv pentru care vlădica Bartolomeu a montat un balcon la etaj, pentru a putea să se bucure în voie de aerul curat și de vederea splendidă.

Ar mai fi multe de povestit despre Bartolomeu mitropolitul, și despre mânăstirea Văratic și despre oamenii buni din jurul nostru, care fac lucruri bune în tăcere și cu o modestie vecină cu smerenia. Pe finalul vizitei noastre am stat de vorbă cu Maica Stareță a Mânăstirii, Stavrofora Iosefina Giosanu, care a avut amabilitatea să-mi răspundă la câteva întrebări, într-o seară de toamnă venită mult prea devreme.

Reporter: Preacuvioasă Maică Stareță, de ce ați ales să veniți la mânăstire?

Maica Stareță: Pentru că am simțit acea chemare interioară mai presus de ceea ce se poate explica omenește și am înțeles că aceasta este lucrarea Domnului cu mine. De mică veneam la mănăstire la o mătușă de-a mea care era călugăriță aici, iar la vârsta de 10 ani am stat pe perioada de vacanță un pic mai mult la dânsa. Poate că de atunci Domnul a lucrat discret ceva în sufletul meu și am putut să observ cum trăiesc maicile și ce duh are viața de mănăstire, atât cât puteam înțelege la acea vârstă. Am revenit la vârsta de 14 ani și n-am mai plecat niciodată. Iată, din mila Domnului, în curând voi împlini 50 de ani de când trăiesc în această mănăstire și, de ar fi să o iau de la capăt, același lucru aș alege.

Rep: Vi s-a întâmplat vreodată să regretați alegerea făcută?

M.S.: Nu, niciodată. Viața monahală este foarte frumoasă și plină de har de la Domnul. Ca în viața fiecărui om de pe pământ, și noi întâmpinăm greutăți, dar acestea nu trebuie să ne descurajeze, ci să ne ambiționeze să ne rugăm mai mult și să ne luptăm și mai mult cu noi înșine, și atunci toate aceste încercări ne vor fi pași spre mântuire și fericire, căci de aceea ni le și îngăduie Domnul. Cei care sunt făcuți pentru căsătorie și au ales calea ei, aceștia sunt împliniți pe calea lor. Noi, monahii, suntem fericiți pe calea noastră și numai pe ea. Iar Domnul este bun și milostiv și nu lasă loc de regrete.

Rep: Care au fost greutățile de început?

M.S.: Nu-mi amintesc de greutăți. Au trecut anii ca un vis frumos, Domnul a acoperit cu harul lui toate lÎPSurile și durerile, care s-au dovedit a fi trecătoare, și a rămas în mine doar o mare și de necuprins dragoste pentru Domnul și pentru semeni.

Rep: Cum este viața aici, în mânăstire?

M.S.: Completă. Ne trezim de dimineață, înainte de revărsatul zorilor, ne facem cu bucurie rugăciunea de chilie, apoi mergem la biserică, la întâlnirea cu Domnul și jertfa Sa mântuitoare (pentru că noi, din mila Domnului, am avut întotdeauna la Văratic sfânta liturghie zilnic), pe urmă ieșim la treburi. Treburile acestea în limbajul mănăstiresc se numesc „ascultări” și au dublu scop. În primul rând, formarea și desăvârșirea duhovnicească a monahului. Sufletul persoanei care vine din lumea aceasta guvernată de egoism, mândrie, patimă și afirmare personală, învață să se smerească și să își taie voia în fața maicilor mai mari, pentru a primi în sufletul său harul Duhului Sfânt și voia cea sfântă a lui Dumnezeu. Fiecare maică este îndrumată să presteze o activitate care va contribui la bunul mers al mănăstirii și la asigurarea celor necesare traiului zilnic. Și asta nu e doar o activitate în folosul comunității din punct de vedere practic, ci mai ales un prilej de a exersa virtuțile creștine (ca de exemplu dragostea de aproapele, răbdarea, iertarea, și mai ales rugăciunea, căci maicile se roagă atunci când muncesc). Spun Sfinții Părinți că „ascultarea este liturghia de după liturghie”. Ziua monahului se sfârșește tot cu slujba bisericii și cu rugăciunea personală de la chilie, astfel ca încet-încet sufletul lui să se obișnuiască să se roage neîncetat, după cum zice Sf. Ap. Pavel (1 Tes.5,17) și să trăiască necontenit cu Domnul pe care Îl iubește. Iată, așa este viața la noi în mănăstire.

Rep: Vă este dor de casă vreodată?

M.S.: Când plec de acasă da, îmi este dor de casă. Pentru că aici, la mănăstire, este casa mea, monahul altă casă n-are. Iar când nevoile mănăstirii mă obligă să lipsesc câteva zile în plus, da, atunci îmi e dor să mă întorc acasă, adică aici, la mănăstire.

Rep: Părintele Arsenie Boca spunea că Dumnezeu rânduiește oamenii cu o misiune specială. Care este misiunea Sfinției Voastre?

M.S.: Ca fiecare creștin, și eu încerc să îmi trăiesc viața în fața Domnului și să fac ceea ce așteaptă El de la mine, căci „dacă trăim, pentru Domnul trăim, iar dacă murim, pentru Domnul murim” (Romani 14,8). Încă din primii ani am slujit mănăstirea cu orice mi s-a cerut și am trecut prin toate ascultările. De aproape 24 de ani mi s-a încredințat stăreția și mă nevoiesc zi de zi să răspund la toate problemele care apar. Este cea mai mare mănăstire din țară, și chiar din lume poate, așa că temele zilnice sunt multe, căci avem aici peste 300 de maici, câteva zeci de muncitori, terenuri și clădiri de îngrijit, multe acte de întocmit pentru diferite instituții laice sau bisericești, multe delegații oficiale și oaspeți pe care trebuie să îi primesc, dar mă străduiesc să fac față la toate cu bucurie și cu conștiința că aceasta este ceea ce dorește Domnul de la mine. Astfel slujesc eu pe Domnul, pe Maica Domnului și pe aproapele, asta cred că este misiunea mea. 

Rep: Care este agenda unei zile din viața unei starețe, cum se îmbină treburile administrative cu  viața de rugăciune sau cu orânduiala  duhovnicească ce caracterizează mânăstirea?

M.S.: Primează cele duhovnicești, evident. Treburi am fi făcut și dacă rămâneam mireni în lume, dar noi am venit la mănăstire în primul rând căutându-L pe Domnul. El Însuși ne spune că „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15,5), așa încât pe primul plan stă rugăciunea, această convorbire a noastră cu Domnul, în care cerem ca El să ne lumineze în toate. Rânduiala mănăstirească ne ajută foarte mult, deoarece prin aceasta ne împărtășim de experiența înaintașelor noastre sfinte care au stabilit această rânduială. Avem cinci preoți duhovnici și trei biserici în care realizăm sfânta liturghie zilnic. Maicile noastre țin cu sfințenie o rânduială bună de spovedanie și împărtășanie cât mai deasă, desigur cu o pregătire cât mai bună, așa încât pentru toate primează viața duhovnicească. Iar atunci când treburile mănăstirii ne cheamă în plus față de ceea ce este programat, atunci nu dăm înapoi în a ne jertfi pentru a lucra mai mult, căci pentru Domnul și pentru Maica Domnului o facem, că a ei este mănăstirea. Iar pentru mine, ca stareță, care cumulez toate aceste treburi și trebuie să le organizez pe toate și să mă jertfesc cel mai mult, după exemplul lui Hristos (Matei 16,24), foarte mult mă ajută faptul că maicile se roagă pentru mine. De multe ori, când problemele sunt multe și omenește este imposibil să le fac față, simt sprijinul maicilor, atât practic, prin solicitudinea cu care îmi răspund la ascultări, cât și duhovnicește, prin rugăciunea cu care mă susțin.

Rep: În ultimii ani au fost necesare ample lucrări de refacere atât în interiorul cât și în exteriorul bisericii mânăstirii. Cu ce fonduri ați reușit să finanțați lucrări de asemenea anvergură?

M.S.: Au fost mai multe surse, fiecare cu importanța lor. Noi, monahiile, muncim pentru a acoperi necesarul mănăstirii (și poate ați și văzut că realizăm și multe produse spre vânzare, ceea ce ne ajută să plătim toate câte ne obligă traiul în zilele noastre), însă când este vorba despre lucrări de restaurare, cheltuielile sunt mai mari decât ne putem noi permite. Am avut într-adevăr lucrări de restaurare foarte importante nu doar la una, ci la toate cele trei biserici ale mănăstirii, la infrastructura satului monahal și la casele monahale, căci aceste case în care locuiesc maicile astăzi sunt vechi de 100 și de 200 de ani. Toate acestea, folosite continu de generații întregi, se distrug total dacă nu execuți lucrări de întreținere și restaurare, iar noi avem datoria de a lăsa urmașelor noastre în condiții bune ceea ce am primit de la înaintașele noastre. Nu numai atât, dar multe dintre acestea au importanță națională, atât culturală, cât și religioasă, așa că pentru întreținerea și restaurarea lor trebuie cooptați și finanțatori din afara mănăstirii. În funcție de ceea ce a fost necesar să facem, am accesat și fonduri europene destinate conservării patrimoniului național. De asemenea, tare mult ne ajută când vin oameni cu mai multe posibilități și chiar creștini obișnuiți și spun că vor să facă și ei ceva pentru Maica Domnului, fie ca cerere, fie ca mulțumire pentru cele din viața lor, și contribuie la lucrări fie financiar, fie donându-ne materialele necesare, fie pur și simplu oferindu-se să lucreze pentru mănăstire. Un astfel de caz, în care cineva a venit și a spus că vrea să facă ceva pentru cultura românească, a fost cel al d-lui Sfrijan Dianu, și ați văzut cât de frumos și util s-a materializat donația sa și munca voluntară a d-nei Emilia Țuțuianu în realizarea Centrului Cultural Spiritual Văratic.

Rep: Ştim că aici oferiţi şi cazare pelerinilor. Pot veni aceștia oricând? Toate camerele oferă aceleași condiții?

M.S.: Mănăstirea noastră îmbină două forme de organizare: cea de obște și cea de sine. De aici și două feluri de posibilități de cazare. Maicile care locuiesc la căsuțe și au spațiu, au binecuvântare să cazeze pelerinii dacă aceștia o cer. Și noi, ca mănăstire în ansamblu, cazăm persoanele care vor să vină la noi să participe la slujbe, însă nu reușim să facem față la cererea mare. Ceea ce trebuie să facă cineva pentru a încerca să obțină cazare este să vorbească direct cu maicile de la căsuțele din satul monahal sau să dea telefon la Cancelaria mănăstirii, să spună acolo despre scopul și durata vizitei, și așa va primi toate informațiile necesare în fiecare caz în parte.

Rep: Ce-l aduce azi pe creștin în mânăstire? Care sunt nevoile duhovnicești stringente ale omului contemporan?

M.S.: Cred că ceea ce aduce omul contemporan la mănăstire este dorința de a se apropia mai mult de Domnul. Viața din lumea aceasta secularizată, cu ritmul ei, cu activitățile ei serbede, fără Duh, secătuiesc sufletele credincioșilor, și ei vin aici la slujbele mănăstirești, la sfântul maslu pe care noi îl facem în fiecare vineri după amiază, să se roage și să se regăsească. Și sfinții noștri îi aduc, prin multele minuni pe care ei îi fac. Avem aici pe Sfântul Cuvios Iosif de la Văratic, primul nostru duhovnic, și de asemenea pe Sfântul Gheorghe Pelerinul, cel așa de iubit de către credincioși, ale căror sfinte moaște sunt păstrate în biserica centrală a mănăstirii, spre închinare. De la anul, de când se va face și proclamarea locală a canonizărilor lor, vom avea cu ajutorul lui Dumnezeu expuse și sfintele moaște ale trei dintre înaintașele noastre, adică a Sfintelor Preacuvioaselor schimonahii Nazaria, Olimpiada și Elisabeta (Safta Brâncoveanu). Iată un ajutor în plus pentru credincioșii care caută o întărire sufletească pentru încercările prin care trec.

Rep: Este mare numărul tinerelor care decid să se lase de viața lumească? Ce le îndeamnă să aleagă viața monahală?

M.S.: Nu numărul ne interesează la tinerele care vin la mănăstire, ci profunzimea și veridicitatea căutării lor. Și nu doar tinere, dar vin la mănăstire și primim fete și femei de toate vârstele, de la cele care abia au terminat școala și vor să încerce să-și dedice viața Domnului, până la cele care au ieșit deja la pensie, și-au făcut datoria către familie și societate și doresc să își sfârșească viața în chip monahal, în rugăciune, smerenie și ascultare. Cele mai tinere sigur că vor trece printr-o perioadă de formare în viața de obște, dar faptul că în mod tradițional, prin binecuvântarea Sfântului Paisie Velicicovski, mănăstirea noastră are rânduială de sine, permite și celor care nu mai sunt așa de tinere să vină să ceară spre întreținere o căsuță în care să se nevoiască după putere. Cea care le îndeamnă pe toate să aleagă viața monahală este dragostea de Domnul. Dacă motivul pentru care vin este altul, fie descoperă pe parcurs marea dragoste a Domnului și astfel vor fi călugărite, fie nu vor rezista și se vor întoarce în lume. Jertfelnicia pe care o presupune viața monahală, dar și Ortodoxia în general, nu se poate obține decât ținând ochii și inima sus, la Domnul, și nu din alte considerente lumești.

Rep: Știm că de-a lungul timpului, Văratecul a servit ca loc de refugiu pentru personalități ale culturii și spiritualității românești, ca mitropolitul Bartolomeu Anania, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, și mulți alții. Dintre toate personalitățile care au trecut pragul mânăstirii, de cine vă leagă cele mai frumoase amintiri?

M.S.: Da, Mănăstirea Văratic a fost întotdeauna și este și în ziua de astăzi un important centru de cultură românească de calitate. Încă de la întemeiere, Sfânta Cuvioasa Olimpiada, ctitora mănăstirii și personalitate remarcabilă a vremii sale, a fost prima monahie din Moldova care a cântat muzică psaltică și a înființat odată cu mănăstirea școli de fete, recunoscute pentru valoarea lor. Mai putem preciza de exemplu și faptul că aici și-a găsit refugiu spiritual și o altă mare personalitate iubitoare de Hristos, și anume Safta Brâncoveanu, întemeietoarea Spitalului Brâncovenesc din București, devenită schimnică la noi și căreia ne închinăm azi. Și multe alte maici au fost personalități ale vremii lor. Nu mai vorbim despre cenaclurile literare și personalitățile laice care au fost găzduite la noi și au creat aici, ca Eminescu, Sadoveanu și alții. Încă și în ziua de azi avem la noi printre maici și printre laici personalități ale culturii și spiritualității românești. Multe amintiri mă leagă de Măicuța mea Stareță, stavrofora Nazaria Niță, cea care m-a avut ucenică și s-a ocupat de mine de la început, și care a fost o personalitate a vremii sale, recunoscută chiar la congrese internaționale și reprezentând Patriarhia Română la Locurile Sfinte. Am multe amintiri frumoase cu cei pe care a îngăduit Domnul să îi cunosc, însă sigur că cel mai mult mă simt legată de sfinți. Sfințenia este cea la care ne cheamă Domnul și cea spre care tindem noi, toți creștinii, așa că pentru noi cele mai mari personalități sunt sfinții noștri.

Rep: Vă amintiți cum erau serile cu ÎPS Bartolomeu Anania, în mânăstire?

M.S.: Serile de sfârșit de săptămână erau o continuare a vechilor cenacluri literare, pe care Înaltul le-a găsit organizate aici și care au continuat să existe și după plecarea sa. Sigur că prezența acestuia le-a dat o altă dimensiune. Venea aici pe atunci distinsa doamnă academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga (călugărită mai târziu sub numele de maica Benedicta), de asemenea poetul Ioan Alexandru, părintele Ioanichie Bălan, chiar și unii dintre ierarhii noștri de astăzi (ÎPS Timotei Ploieșteanul) etc. Eram trimisă și eu de ascultare să îl slujesc pe părintele Anania, cum îi spuneam noi atunci, și l-am cunoscut prin prisma aceasta și l-am respectat. Am luat exemplu de la felul în care își organiza timpul și activitățile. Ceea ce a rămas cel mai adânc în mintea și inima mea a fost predica minunată pe care o ținea în biserica centrală a mănăstirii în duminici și în sărbători. Stângăcia liturgică de care dădea dovadă era imediat uitată de toate maicile de îndată ce începea să predice. Cuvântul Înaltului făcea ziua aceea să fie simțită cu adevărat ca o sărbătoare.

Rep: Cum reușiți să realizați lucrarea filantropică aici în mânăstire? Am în vedere îngrijirea și supravegherea maicilor în vârstă, cu probleme de sănătate, dar și pe aceea a vârstnicilor din Centrul rezidențial, cu posibilități financiare reduse.

M.S.: Pentru toți creștinii filantropia este o obligație de seamă în drumul spre mântuire, așa că ne străduim să ne conformăm și noi în toate aspectele vieții, în interiorul și în afara mănăstirii. Pe maicile în vârstă și pe familiile nevoiașe întotdeauna le-am ajutat după posibilități. Centrul rezidențial pentru vârstnici, cel pe care îl vedeți falnic astăzi, a fost construit cu eforturi foarte mari atunci când bolnița veche a mănăstirii a luat foc și n-am mai avut unde să ținem maicile bătrâne și bolnave. Atunci Preafericirea Sa Patriarhul Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei, a binecuvântat ridicarea acestui centru în care maicile noastre și personalul angajat se străduiesc să ofere celor asistați cea mai bună îngrijire posibilă.

Rep: Ce realizare v-a adus cea mai mare bucurie, de când sunteți stareță a mânăstirii Văratic?

M.S.: Nu vreau să stau să fac un bilanț acum, pentru că nu cred că este ceva ce am împlinit singură. Lucrarea Domnului este în toate, și dacă Domnul prin mine a dorit să lucreze, nu pot să spun decât să fie binecuvântat. Și n-am fost singură în toate aceste realizări, ci faptul că am alături o echipă de maici unite și jertfelnice mi-a fost un ajutor esențial. Și lupta nu s-a terminat, pentru că dacă Domnul va vrea, vom continua cât vom trăi să facem lucruri frumoase spre slava Lui și folosul aproapelui, deci vremea retrospectivei încă nu a venit. Însă cea mai mare satisfacție pe care o are inima mea acum este când văd biserica plină de credincioși și maici care se roagă și se împărtășesc cu sfintele taine și când văd dragoste și unire, când fiecare se străduiește să odihnească pe aproapele său. Orice realizare materială am face, chiar și palate de am construi, dacă aceasta ne este spre răzbunare, invidie și mândrie, sigur n-a meritat să ne jertfim pentru ele.

Rep: După Muzeul mânăstirii Văratic, Centrul cultural spiritual Văratic și Centrul rezidențial pentru vârstnici „Cuvioasa Nazaria”, ce alte proiecte de viitor aveți în vedere?

M.S.: Orice va fi nevoie și ne va cere Domnul, în funcție și de posibilități.

Rep: Un mesaj pentru cititori?

M.S.: Nădejdea spre Domnul. Toate sunt trecătoare pe pământ, Domnul este singurul care merită cu adevărat. Să cultivați dragostea, răbdarea cu aproapele și înțelegerea. Să nu puneți pe primul plan confortul și voia proprie, ci „fiecare să caute să placă aproapelui său la ce este bine, spre zidire” (Romani 15,2). Atunci când tu îți tai voia ta pentru a se face voia aproapelui tău, atunci Domnul te va umple de har și vei fi mult mai fericit decât atunci când îți vei face voia. Să-L căutați pe Domnul mai mult decât pe cele materiale, și atunci vă veți simți împliniți și liniștiți, căci Domnul nu întârzie niciodată să răspundă cui Îl caută cu adevărat. Așa să ne ajute Dumnezeu!