La Centrul Muzeal „I. C. Brătianu” Buzău, la acest final de toamnă, au fost lansate două cărți ale poeților buzoieni Teo Cabel și Roxana Mihaela Boboc. Este vorba despre „Copacul cu șarpe. Din amintirile lui Sancho Panza” , Editura Neuma 2023, sub semnătura lui Teo Cabel – redactor al revistei „Literadura”, aflată în cel de-al optulea an de activitate -, și „Așa să (nu) iubiți”, Editura Cartea Românească Educaţional, 2024, volum recent premiat cu Premiul Național pentru Poezie în cadrul Concursului Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu”, ediția a XXXVI-a, „pentru mesajul și emoția pe care le transmite”, a motivat juriul alegerea poeziei Mihaelei Roxana Boboc.
Ambii poeți s-au lăsat intervievați de scriitoarea Roxelana Radu într-un inedit dialog despre carte, despre poezie, dar și despre ceea ce se află spatele lor, totul condimentat cu două intervenții ale scriitorului Tudor Cicu, care a realizat în stilul caracteristic prezentarea celor două volume de versuri. A fost aproape ca o spovedanie literară, pentru că răspunsurile au trecut dincolo de coperțile cărților lansate, punând în lumină doi oameni, buzoieni, familiști, cuprinși de pasiunea de a scrie „ca o vindecare”, în cazul Mihaelei Boboc, care mărturisește simplu că „poezia este singura rugăciune pe care o știu”, iar în cazul lui Teo Cabel ca un dialog cu sinele într-o incursiune în căutarea timpului pierdut, cu precizarea că „amintirile fac parte din substanța fiecăruia”. Au asistat la acest dialog inedit între moderator și poeți, dar și la dezvăluirile despre cum au ajuns la poezie și de ce continuă acest demers literar, o mare parte a colegilor de condei buzoieni, la care s-au adăugat cei veniți de la mai mare distanță. Îi amintim aici pe Carmen Tania Grigore, care a venit de la Brașov, Valeria Manta Taicuțu, Nicolai Taicuțu, Constantin Marafet, de la Râmnicu Sărat, Dumitru Pană, Nicolae Pogonaru, Laurențiu Belizan, membri în Uniunea Scriitorilor din România. Au fost la eveniment publicistul Viorel Frîncu și Maria Mânzală, membrii ai Uniunii Ziariștilor din România, Mihai M. Macovei, Luminița Zaharia din București, Sorin Călin de la Râmnicu Sărat, Marius Cătălin Negoiță, Stelian Grigore, Elena Căpățână, președinte filiala Buzău a Ligii Scriitorilor din România, Paulina Georgescu, Ștefan Dima, Cristina Lesevschi, Violanda Dobre, Filip Trandafir, Cornel Diaconu, precum și Adriana Anghelescu, bibliotecar la Cercul Militar Buzău, și Nicolae Mușat, președintele ASCIOR Buzău. Lor li s-au adăugat și membri ai familiilor celor doi poeți, prieteni și rude. Și pentru că poezia este undeva peste timp, poate că, de acolo de sus, de undeva dintr-o lume a poeților, ar fi putut asista bucuroși la un astfel de eveniment nume importante în această galaxie, un gând pe care și Teo Cabel îl împărtășește prietenilor săi într-o postare după eveniment, referindu-se la Ion Roșioru, Marin Ifrim, Nistor Tănăsescu, Ion P. Iacob, Emil Niculescu, Lucian Mănăilescu cu aparatul său foto și Ovidiu Cameliu Petrescu.
Un punct comun al celor doi poeți, amintește Roxelana Radu, este faptul că sunt colegi la revista „Literadura”, unde colaborează de multă vreme. După cum se va vedea mai sunt și alte apropieri poetice, dar și multe deosebiri ce țin de arta cu care mânuiesc cuvintele și ideile impregnate cu autenticitatea fiecăruia.
Evenimentul s-a încheiat cu un recital de poezie al autorilor, după care a urmat o sesiune de autografe.
Mihaela Roxana Boboc: „Această carte este ceea ce sunt eu acum și ceea ce mă definește”
„De fiecare dată când termin o carte și o public am senzația că o parte din mine pleacă odată cu ea”, a mărturisit Mihaela Roxana Boboc într-unul dintre editorialele revistei „Literadura”. Este și ideea de la care a pornit dialogul cu moderatoarea întâlnirii, Roxelana Radu. Aceasta a primit confirmarea că poeta dorește să discute despre carte și despre poezie „cu sufletul pe masă”, putând astfel să vorbească deschis despre „sentimentul de abandon” care o încearcă după ce volumul de versuri vede lumina tiparului, pentru că, spune Mihaela Roxana Boboc, „odată ce dai drumul unei cărți, ea nu îți mai aparține. Ea are o viață numai a ei. Nu știi cum va ajunge ce ai scris la cititor. Nu știi dacă înțelege ce ai vrut să spui, dacă va interpreta și în ce cheie va interpreta, dacă se va regăsi acolo…”. Sunt multe emoții legate de modul în care este primit conținutul de cititori, mai ales că fiecare volum este perceput de poetă ca un fel de prag, de ștachetă de care trebuie să treacă: „Am o senzație de parcă nu ar mai veni nicio poezie după asta”. Și tot ea spune că dă răgaz timpului să așeze lucrurile pentru a găsi apoi o altă modalitate nouă de a scrie, întrucât „în fiecare carte vrei să te reinventezi; a doua carte să fie mai bună decât prima, să aducă ceva nou, ceva proaspăt…”.
Pentru Mihaela Roxana Boboc poezia este eliberatoare, pentru că „poezia este ca o pasăre” pe care o eliberează din „colivie”, vorbind bineînțeles despre „colivia interioară”, adică sufletul ei. La final, însă, adaugă ea, „nu știu cine este pasărea și cine a fost în colivie, pentru că deși se pare că eu am eliberat poezia, ea m-a eliberat pe mine, iar eu eram în colivie. Acest schimb între poet și poezie, beneficiul pe care îl ai în momentul în care scrii și eliberezi poezia din tine, este greu de cuantificat”. Pentru ea, poezia are puteri neobișnuite care vindecă, face bine și în care omul se regăsește, așa cum se întâmplă și cu volumul „Așa să (nu) iubiți”, care a pornit în anul 2020, „al Covidului”, și pe care l-a finalizat pe ultima sută de metri a anului 2023 și începutul anului 2024. „Această carte este ceea ce sunt eu acum și ceea ce mă definește”, concluzionează poeta.
Poezia ei vine în mare parte din muzică, unul dintre tabieturile sale despre care a povestit la această lansare de carte fiind acela de a scrie poezie în timp ce ascultă muzică, pentru că îi hrănește acea sensibilitate de care are nevoie pentru a se exprima, cu toate că, mărturisește ea, „poezia i se întâmplă”, chiar și în timp ce face un raport la locul de muncă. Poezia Mihaelei Roxana Boboc este despre autenticitate, pentru că este în profunzime despre ceea ce face ea cu toate cele trăite. Borna de la care pornește însă scrierea Mihaelei Roxana Boboc este decesul tatălui, care a determinat-o să își exprime sentimentele și trăirile prin poezie, pentru ca astăzi, în versurile ei să își facă loc „Zâmbetul Larisei”, adică al celei mai mici fiice ale sale cu care a dăruit-o Dumnezeu. Pentru ea poezia este vindecătoare și nu putem decât să-i dăm dreptate când spune că „nu te poți vindeca de ceea ce te vindecă”, prin urmare Roxana Mihaela Boboc „nu se va vindeca” niciodată de poezie.
Teo Cabel: „Volumul de față, poate fi socotit <o carte de identitate literară>”
Teo Cabel, invitat de Roxelana Radu să vorbească despre direcția sa literară, a mărturisit că, pentru el, volumul „Copacul cu șarpe. Din amintirile lui Sancho Panza” poate fi socotit „o carte de identitate literară”, mărturisind, mai în glumă, mai în serios, că a împlinit 14 ani de activitate literară. Ca și în cazul poetei Mihaela Roxana Boboc, și Teo Cabel își pune întrebarea despre ceea ce urmează după această antologie. În ceea ce privește direcția lui Cabel, aceasta este legată și de proză, nu numai de poezie, dincolo de activitatea sa de redactor-șef la revista „Literadura”.
Amintirile, nefiind neapărat vorba de nostalgie, sunt o sursă de orientare pentru poetul Teo Cabel, care spune că uneori o anumită amintire cu părinții, prietenii, frații ori surorile îi dezleagă un răspuns în demersul său poetic. Omul și poetul, unul și același aluat, spune Teo Cabel, care face mărturisiri legate de prima sa întâlnire cu poezia din postura de autor. Se spune că dacă vrei să afli mai multe lucruri despre tine este bine să scrii o carte. În această călătorie, pe drumul către a scrie o carte a pornit Teo Cabel când la vârsta copilăriei, într-o zi ploioasă, a scris câteva rânduri pe care i le-a arătat tatălui. „Tata a fost ofițer. A venit de la unitate. I-am arătat poezia și s-a uitat o dată, de două ori și apoi a zis <nu>”, și-a amintit acesta. Atunci a înțeles că nu este atât de simplu pe cât se pare să scrii o poezie, dar nu a renunțat.
Modalitatea de a întâlni poezia este la tot pasul, dar Teo Cabel se reinventează de la un volum la altul, lucru observat și de Horia Gârbea, președinte al Filialei București-Poezie a Uniunii Scriitorilor, fost vicepreședintele Institutului Cultural Român (2012-2013) și director al Teatrului Dramaturgilor Români din București, din 2017.
„Această antologie a început cu Marin Ifrim, primul volum. Primul volum a fost sponsorizat de Nicolae Cabel. I-a cerut părerea lui Marin Ifrim și acesta a spus că da, este bine. Prima selecție a antologiei a trecut pe la Mihaela Boboc și ultima selecție a făcut-o Horia Gârbea de la București, care într-un email mi-a spus: <M-ai descumpănit un pic, pentru că mi se pare că am de-a face la fiecare volum cu alt autor>”, a povestit Teo Cabel, care spune că nu a fost adeptul unui stil unic, confirmând cele observate de Gârbea. „Eu mereu am vrut altceva și o să caut altceva…”, mărturisește poetul.
