La 16 ani, Elena Teodora Coșeru, cunoscută de colegi și prieteni drept Teo, reușește să își împartă timpul între exigențele profilului real și o implicare activă în voluntariat, experiență care îi oferă lecții valoroase de viață.
Elevă în clasa a X-a la Colegiul Național „Bogdan Petriceicu Hasdeu”, la profil real, specializarea Mate-Info intensiv Info, Teo a ales să investească în propria formare academică, dar și în viitorul unor copii din centrele de plasament, alături de Asociația „Ajungem MARI”.
„Doar gândul că aș putea să le aduc un zâmbet pe buze…”
Dorința de a se implica a venit firesc. „Doream să mă implic mai mult în comunitate, așa că am început să mă 
interesez de diferite activități de voluntariat”, povestește Teo. A aflat despre asociație din mediul online și din recomandările prietenilor, iar decizia de a face pasul nu a întârziat.
Motivația ei este simplă și profundă: „Doream să aduc o schimbare în viața unor copii care nu au avut parte de atât de multe oportunități. Doar gândul că aș putea să le aduc un zâmbet pe buze m-a făcut să înțeleg că merită să mă implic”.
Deși la început nu era sigură că a găsit locul potrivit, prima întâlnire de training a risipit orice îndoială. „Căldura și bucuria nemărginită a organizatoarelor m-au convins să fac parte din lumea oamenilor care se implică activ în societate”.
Emoții, temeri și primele legături
Înaintea primei activități, emoțiile au fost inevitabile. „Cu câteva săptămâni înainte de prima întâlnire, o întrebare îmi stăruia în minte: <Dacă nu mă vor plăcea?>” își amintește ea. Entuziasmul de a-i cunoaște a fost însă mai puternic decât teama.
Prima întâlnire nu a decurs conform așteptărilor: nu erau materiale pregătite și doar doi copii erau prezenți. Totuși, simplitatea acelui moment a creat conexiunea necesară. „Am avut o conversație foarte naturală, spune Teo, în care am reușit să ne împărtășim experiențe și să le câștigăm încrederea”.
O experiență care „mi-a depășit orice așteptare”
Teo a pornit la drum fără așteptări prea mari. „Mi-am gestionat așteptările, deoarece nu eram sigură la ce să mă aștept. Doream să îi fac pe copii să se simtă în siguranță și să creăm o legătură”. Astăzi, spune cu convingere: 
„Această experiență mi-a depășit orice așteptare”.
Acum spune fără urmă de îndoială că voluntariatul înseamnă pentru ea acțiune și responsabilitate: „Înseamnă să nu aștepți ca altcineva să acționeze, ci să te implici activ în cauzele în care crezi”. Ea a acționat, iar experiența a transformat-o profund. „Am devenit mult mai sociabilă și mai caldă, reușind să înțeleg ce înseamnă cu adevărat empatia: să te pui în pielea celorlalți pentru a le înțelege acțiunile”, mărturisește aceasta. A descoperit că este „mult mai răbdătoare și mai empatică” decât credea ea și este convinsă că „cea mai importantă calitate a unui voluntar este, fără îndoială, empatia”.
Bucuria progresului și lecția rezilienței
Momentele memorabile în cadrul voluntariatului nu au întârziat să apară. Una dintre experiențele care au marcat-o a fost vizita la Boromir, unde copiii au descoperit procesul de panificație. „A fost impresionant să văd toți copiii fascinați de procesul de panificație și bucuria cu care descopereau lucruri noi”, povestește Teo.
Au existat și momente de epuizare, dar niciodată dorința de a renunța. „Ceea ce m-a făcut să merg mai departe a fost gândul că acești copii contează pe mine și entuziasmul lor de la fiecare revedere”.
Împlinirea vine din gesturi simple. Ea îi ajută pe copiii instituționalizați să se simtă sprijiniți și ascultați. Ea spune: „Simt că munca mea contează atunci când copiii îmi cer sfatul, când își amintesc detalii din activitățile trecute sau când, pur și simplu, mă întâmpină cu o îmbrățișare”. Relația pe care a construit-o este „bazată pe încredere reciprocă și respect”, iar ea se vede „ca pe un prieten mai mare sau ca pe un mentor care este acolo să îi asculte fără să îi judece”. În viziunea ei, acești copii au nevoie „mai presus de orice, de stabilitate emoțională și de confirmarea faptului că sunt văzuți, auziți și iubiți pentru ceea ce sunt”. Iar fiecare progres, oricât de mic, îi aduce o satisfacție uriașă: „Fiecare mic pas înainte (…) îmi confirmă că efortul depus dă roade”.
„A ajunge mare” – dincolo de succes
Pentru Teo, voluntariatul reprezintă o parte din identitatea sa. De aceea se vede continuând și după liceu activitatea de voluntar. „Adolescența mea ar fi fost mult mai săracă în experiențe spirituale și lecții de viață” fără această implicare, mărturisește ea.
Mesajul pe care și-ar dori să-l transmită societății cu privire la copiii instituționalizați este limpede: „Acești copii nu au nevoie de milă, ci de oportunități și de prezență constantă. Sunt copii extraordinari care au nevoie doar de cineva care să creadă în ei”.
Ea a dăruit, dar a și primit lecții de la acești copii. Cea mai mare lecție primită este „lecția rezilienței”, spunea ea, făcând o mărturisire de suflet: „Am învățat de la ei că, indiferent de greutățile prin care treci, poți găsi puterea de a zâmbi și de a o lua de la capăt în fiecare zi”.
Iar când este întrebată ce înseamnă pentru ea „a ajunge mare”, răspunsul vine cu o maturitate care depășește vârsta: „Nu înseamnă doar vârsta sau succesul profesional, ci a deveni un om integru, cu sufletul bun, care înțelege responsabilitatea de a ajuta și pe alții să crească”.
La 16 ani, Teo demonstrează că maturitatea înseamnă alegeri. Iar alegerea ei este să fie prezentă, să ofere și să construiască, pas cu pas, o lume mai bună făcând bine, dăruind timp, empatie și emoție altor copii.
