FOTO | Cum a ajuns Gara Buzău subiect într-un proiect de artă

Adi Bulboacă, unul dintre cei mai aventuroși fotografi din România, colaborator al nenumăratelor festivaluri și evenimente din țară și străinătate, a venit la Buzău International Arts Festival  (BIAF) cu o expoziție plină de aventură și emoție, din călătoriile sale prin lume. El ne invită la „o călătorie cu trenul” în imagini. Este vorba despre fotografiile din expoziția de la Iazul Morilor, care surprind o lume aparte, o lume  a gărilor și a trenurilor, o lume văzută prin lentila aparatului său; dincolo de aceasta se evidențiază în această expoziție și contribuția fotografului prin imagine la edificarea unei moșteniri culturale. La această memorie culturală pe care o creează fotograful am apelat și noi, după ce s-a adresat tinerilor prezenți în număr mare la deschiderea expoziției. L-am rugat să ne împărtășească câte ceva din experiențele sale fotografice cu totul speciale, unele dintre ele dovedind că fotografia poate deveni chiar și … un sport extrem; și aici amintim prezența sa la Polul Nord alături de prietenul său Vlad Pop, care a terminat maratonul 6633 Arctic Ultra, probabil cel mai dur ultramaraton din lume; aici Vlad Pop a alergat 620 de km la -50 de grade Celsius pentru cauza sa de a strânge peste 1 milion de lei  pentru cei 200 de copii grav bolnavi, bursierii MagicEDU.

„Anul acesta vreau doar să pun umărul la eforturile lui Vlad Pop de a strânge bani pentru educația copiilor bolnavi de cancer. Vlad este omul care m-a făcut să fac primul pas în alergare atunci când am mers până în Nordul Canadei pentru a documenta participarea lui la Arctic Ultra 6633, cu același scop de a strânge bani pentru educația acelorași copii. Vlad e un sinonim al constanței, atât pentru faptul că și-a dedicat mai bine de jumătate din viața lui de până acum strângerii de fonduri pentru copii, cât și pentru faptul că odată ce a început să alerge, acum aproape 10 ani, nu s-a mai oprit, pentru copii”, mărturisește Adi Bulboacă.

Adi Bulboacă nu a terminat încă niciun maraton la Polul Nord, cu toate că a participat la câteva – și ne-a povestit în interviu de ce s-a întâmplat acest lucru -, dar cu siguranță o va face pentru că după ce s-a pregătit fizic pentru a  fotografia la Polul Nord, dincolo de Cercul Polar, astăzi sportul este parte din viața sa.

Reporter: Cum ai ajuns să faci parte din proiectul BIAF din acest an?

Adi Bulboacă: Am primit o invitație de la Tedi (n.r., Theodor Tudose), colegul meu fotograf de la Electric Castle, un proiect în care suntem amândoi parte. Acolo ne-am împrietenit. Ne respectăm reciproc. Sunt niște ani de când prietenia a pornit de la fotografie.

Rep: Cum ți se pare BIAF?

A.B.: Sunt absolut impresionat de cât este de complex, de faptul cu durează o lună și sunt invidios că, în  urmă cu 20 de ani, eu nu am avut parte de o asemenea experiență. Spun asta pentru că principalul public este format din liceeni.

Ei vin să învețe aici. Este o altfel de școală de vară pentru ei, mai ales pentru voluntari.

Rep: Ce le-ai spus la deschidere?

A.B.: Le-am povestit un pic cum au fost create imaginile acestea, de unde aplecat ideea de a călători o lună cu trenul prin România și, pentru că a fost o experiență semnificativă pentru mine, m-am hotărât să merg mai departe în Balcani și că am ajuns, din aproape în aproape, până în Vietnam.

Rep.: Cum a fost în Vietnam?

A.B.: Intens. Una dintre imaginile care se regăsește și în expoziție este cea a unui tren care trece la câțiva centimetri de tarabe, care, pentru a nu fi lovite, se strâng cu un minut înainte de venirea trenului și, după ce acesta trece, viața își reia cursul firesc. Oamenii vin și cumpără. Se așează pe o navetă de suc și mănâncă o supă, apoi,  peste câteva ore, când mai trece un tren, se repetă același proces.

Rep.: Astăzi ai făcut o călătorie cu trenul și a fost și un motiv în plus să faci fotografie cu trenul în Gara Buzău!?

A.B.: De-a lungul timpului, am ajuns de foarte multe ori în Gara din Buzău și am făcut multe fotografii aici, iar astăzi, după niște ani în care nu am mai mers cu trenul, am zis, că, dacă tot expun fotografii din trenuri, să vin cu trenul și o să și plec cu trenul înapoi, în această seară.

 Rep.: Ai călătorit mulți ani ca să realizezi fotografii pentru ca, în cele din urmă, trenul să fie subiectul fotografiei?

A.B.: Trenurile m-au fascinat, dar și universul acesta din tren în care cunoști oameni, în care te trezești că stai în câmp 40 de minute și nu se mișcă nimic.

 Am călătorit o lună prin România cu trenul și mi-am făcut o idee. Am făcut un zig-zag prin toată țara. Am parcurs vreo 15.000 km cu totul, în urmă cu 8-9 ani, într-o iarnă, iar anul următor am făcut ceva similar prin Balcani, gândul fiind să compar experiența de a merge cu trenul prin țările față de care suntem apropiați ca dezvoltare. În raport cu Balcanii stăm bine. Infrastructura este vastă și acoperă mult. Trebuie modernizată. Sper că fotografiile mele au calitățile fotografiei documentare, dar recunosc că e foarte mult filtrată prin personalitatea mea. Nu caut spectaculos, nu caut să șochez, să pun accentul pe mizerie. Nu exagerez lucrurile care poate că există. Sunt și aspecte foarte frumoase, peisajele, oamenii pe care îi cunoști, dar și mai puțin bune, cum ar fi gările care nu arată extraordinar. Călătoriile cu trenul au fost un capitol foarte intens și lung.

Rep.: Ai cumva și  experiențe deosebite din călătorie care ți-au rămas în memorie și care poate ar merita, la un moment dat, redate și într-o carte?

A.B.: Mă gândesc, de exemplu, la întâmplarea petrecută pe la jumătatea călătoriei de o lună; plecam din Craiova cu gândul de a ajunge la Timișoara, fără să mă grăbesc; nu aveam un program fix, dar scopul era să văd cât mai multe gări și cât mai multe regiuni din țară. În perspectivă aveam să plec din Craiova să ajung la Timișoara trecând prin Orșova; am pornit și, după o oră și ceva, s-a oprit trenul în câmp. A trecut o jumătate de oră și a apărut nașu explodat de stres și de agitație. M-a întrebat: <tu unde mergi?> <La Timișoara>, i-am răspuns. <Sunt la Orșova. Trebuie să aștepte trenul după tine! Să sun să aștepte trenul?> I-am spus că nu mă grăbesc. S-a blocat câteva secunde pentru că nu înțelegea de ce nu țip la el. I-am explicat că nu este nicio grabă. Pot să ajung mai târziu la Timișoara. I-am arătat teancul de bilete până la momentul respectiv, și erau vreo 50 de bilete strânse în 14 zile, și i-am explicat că tot ce fac este să mă plimb dintr-o parte în alta fără nicio grabă. A fost o lecție pentru mine, pentru că aș fi putut fi în situația în care să mă grăbesc și să ajung undeva și aș fi putut fi eu omul stresat. Am învățat de acolo că trebuie să îmi planific viața și programul astfel încât să evit ocaziile de a mă întâlni cu stresul.

Rep.: Pe lângă fotografia în sine este vorba și despre cultura locurilor în care ai ajuns cu trenul!

A.B.: Tot în călătoria aceea, care se întâmpla iarna, pornisem din București un pic înainte de Revelion; am prins Revelionul în tren. Am văzut artificii în stânga și în dreapta. Cred că eram șase oameni cu controlor cu tot. Când treci de primele localități la marginea Bucureștiului  sunt cartiere cu case; de aici plecau artificii din toate părțile. Două săptămâni mai târziu eram în zona Sighetul Marmației, la granița cu Ucraina și am descoperit niște sate care sunt la întâlnirea dintre cultura din Maramureș și tradiții din Ucraina. De altfel, la Biserică acolo slujba e în ambele limbi. Am văzut tradiții cu mascați, obiceiuri care se întind pe trei zile; am petrecut mai multe zile.

Rep.: Ai în portofoliu mai multe tipuri de fotografie.

A.B.: În ultimii ani am făcut mai multă fotografe comercială decât mi-am propus vreodată. La cererea clienților. Mă consider norocos și sunt recunoscător că lucrez în industria asta pentru că îmi oferă ocazia să călătoresc foarte mult și îmi dă libertatea să îmi iau vacanțe când doresc și îmi oferă suport financiar să plec în locurile pe care vreau să le văd. Acum sunt fascinat de tot ce este în Nord, fie că este Nordul Europei sau Nordul Canadei…

Rep.: Ce v-a determinat să ajungeți la Polul Nord? Este vorba doar despre natură? Fotografie? Sau mai sunt și alte motive?

A.B.: La Polul Nord am ajuns pentru a documenta ultramaratonul unui prieten, Vlad Pop. A încercat să parcurgă 620 km la super frig. Odată ce am ajuns acolo, m-am îndrăgostit instant de lumină, înainte de orice altceva și apoi de peisaje, super vaste, pustii și albe cât vedeai cu ochii; și mi-am promis să mă întorc.

Rep.: Ați făcut expoziții cu fotografiile de la Polul Nord?

A.B.: Am făcut în primăvara asta la Muzeul hărților din București; vorbeam cu Tedi că anul viitor să vin aici cu varianta extinsă a expoziției respective, pentru că, în februarie 2025, o să merg din nou în Nordul Canadei și o să am imagini nou-nouțe.

 Rep.: Este unul dintre proiectele pe care le aveți pe listă pentru anul viitor! Veți merge tot pentru același prieten?

 A.B.: De doi ani am început și eu să alerg cursa aceea. Zic că am început pentru că eu nu am terminat-o.

 Rep.: Ce contează cel mai mult în acea cursă pentru a putea fi dusă la capăt?

A.B.: E foarte importantă motivația. Motivația mea nu e să termin cursa, ci să particip și să am parte de experiența de a fi pus în față cu natura și de a accepta că nu e neapărat să fii mai puternic decât ea.

 Rep.: Când alergați la Polul Nord vă trec prin fața ochilor imagini spectaculoase și nu vă gândiți că ar trebui să faceți o fotografie?

A.B.: Ba da. Anul acesta am abandonat după 105 Km tocmai pentru că am văzut pe cer un fenomen pe care nu îl mai văzusem atât de intens, din zona halourilor (Sundog), un curcubeu în formă circulară, un cerc perfect în jurul soarelui în culorile curcubeului. Imediat cum a răsărit soarele, în a doua dimineață a cursei, a început să se întrezărească. Am scos un telefon pe care îl aveam cu mine în timpul cursei și am făcut două imagini, după care am continuat să merg încercând să nu mă gândesc la ce întâmplă în spatele meu, dar odată la 15 minute întorceam capul și vedeam că e mai intens, mai spectaculos și mă opream să fac cu același telefon imagini și am hotărât să mă retrag din cursă pentru a ajunge la aparatul foto și a face imaginile acelea așa cum le vedeam.

Rep.: Necesită și o pregătire fizică pentru a ajunge să obții acele imagini de la Cercul Polar?

A.B.: Odată ce am ajuns la cursa despre care vorbeam, ultramaratonul, am început  să mă pregătesc cu speranța de a putea să particip la cursa aceea. Am început să alerg în parc. Inițial erau 3 kilometri, apoi câteva săptămâni am reușit să alerg 10 kilometri și, încet, încet, am alergat primul semimaraton în câteva luni. Primul maraton în jumătate de an, și, un an mai târziu, 325 de kilometri deasupra Cercului Polar. Acum sportul e parte semnificativă din viața mea. Încerc să nu las mai mult de patru zile pe săptămână în care să nu alerg. Acum e ora 20.50. O să iau un tren spre București și înainte de ora 00.00 îmi propun să alerg măcar șase kilometri.

Rep.: Cum ați ajuns să faceți fotografie la modul profesionist?

A.B.: Pe la 16 ani a apărut colegul meu de bancă cu un aparat foto digital la școală. Am pus mâna pe el. Mi-a plăcut foarte mult și în două săptămâni știam că asta vreau să fac.

Am studiat la Universitatea Națională de Arte Teatrale și Cinematografie. Am făcut imagine de film. La vârsta de 18 ani m-am gândit că lucrează tot cu imaginea, cu compoziția. Concluzia mea este că nu au lucruri în comun; este cu totul altfel de a povesti. Prima expoziție a fost la Muzeul de Artă Contemporană, unde am expus imagini care aveau un tip de coerență în jurul culorii. Apoi au urmat expoziții în jurul universului teatrului, trenurilor, acum mai nou cu experiențele de deasupra Cercului Polar. De trei – patru ani, parte din timpul pe care îl acord fotografiei e în zona comercială, publicitară.

În ceea ce privește întâlnirea dintre fotografie și sport, pentru mine important este în a documenta competițiile de sport, a documenta cursele unor atleți. În România avem atleți de alergare de top de anduranță absolut mondiali. Îmi doresc să îmi petrec din ce în ce mai mult cu ei documentându-le activitatea impresionantă și e absolut necunoscută; în spetele alergării e un întreg concept de viață și  pot inspira.

Rep.: Ce fotografiai în teatru: actorii din spectacole sau spectacolele în sine?

A.B.: Am fotografiat 15 ani teatrul. Acela este un capitol absolut separat. Așa am început să merg foarte mult cu trenul; pentru că mergeam la spectacolele de teatru din toată țara, din Oradea, din Iași, din toate colțurile țării.

Fotografiam în primul rând spectacolul propriu-zis. Făceam fotografiile cu care ulterior spectacolele erau promovate. Și acesta era scopul imediat al celor care îmi solicitau prezența. Pentru mine, pe de altă parte, acesta a fost un proces de arhivare a teatrului, care, prin natura lui, e efemer. Se joacă 3-4 ani și apoi se casează decorul și se trece la alte producții. Și am ținut foarte tare să rămână niște imagini ale spectacolelor respective; în același timp mi-a plăcut să fotografiez și actorii. Am dedicat timp și fotografierii atelierelor de scenografie, a depozitelor de decoruri, a spatelui scenei.