Cultură

FOTO / Buzoianul Vlad Ionuț Popescu, de la elevul hărțuit în școală la actorul de succes de astăzi

„Idolul meu a fost Florin Vasiliu, actor la Teatrul Tineretului, care acum este Teatru de Comedie. Apoi, a fost la Teatrul Mic, unde am devenit colegi. Era idolul meu. Ca el voiam să fiu. Corespundea temperamentului meu, exprimării mele precipitate și chiar ușor peltice. Eram «cepeleag», cum se zice în teatru, adică «ce»-urile și «ci»-urile sunt sparte și nu au rezonanță”, mărturisea maestrul Marin Moraru într-o emisiune la televiziunea publică. Aceasta este o mărturisire surprinzătoare pentru  publicul care îl admira și îl iubea și care nu sesizase câtuși de puțin că actorul care le aducea bucurie în suflet, care le descrețise fruntea zeci de ani la rând cu interpretarea sa maiestuoasă, ar fi avut vreo problemă în rostirea anumitor cuvinte. De fapt, nu avea nicio problemă, pentru că transformase acest neajuns într-un atu, în ceva ce-l făcea special în rolurile sale memorabile.

O altă mărturisire care a surprins la fel de mult publicul de teatru  și  este aproape incredibilă a apărut în spațiul public de ceva vreme și circulă pe rețelele de socializare, însoțită de fotografiile  din copilărie ale unui alt mare om al scenei, iubit și prețuit de public: Horațiu Mălăele. Este vorba despre următorul text: „Când m-am născut, nu erau semne de vreo reușită a mea în viață. Aveam un strabism foarte pronunțat, eram dislexic și abia citeam, toți cei din jur râdeau de mine: profesori și copii, eram numit «prostu’ clasei»; mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că desenez urât și atunci nu prea am mai desenat.  Eram în suferință. Înțelesesem că sunt prost, urât și că nu sunt bun de nimic. Apoi, în clasa a V-a, a venit un profesor care mi-a văzut un desen ascuns, și a vorbit puțin cu mine. La urmă, m-a privit direct în ochi și mi-a spus clar: «Tu ești un geniu!». Iar eu am început să fiu”.

Mi-am adus aminte de aceste relatări ale celor doi mari actori ai scenei românești  vineri seară, la Teatrul „George Ciprian”, când, după un spectacol făcut să dezmorțească mintea până la ultimul neuron și sufletului să îi pună întrebări „științifice”, am stat de vorbă cu Vlad Ionuț Popescu, un buzoian aflat în elita actorilor tineri și talentați ai României. Îmi doream de ceva vreme să îl văd pe scenă, la Buzău, pentru că a absolvit Colegiul Național „B.P. Hasdeu”, unde, împreună cu profesorul Dănuț Solcan, a pus bazele secției de teatru a Clubului 3,14 și pentru că, deși abia ieșit de pe băncile UNATC „I. L. Caragiale” (Artele spectacolului – Actorie), dovedește multă măiestrie și talent.

Vineri seară a urcat pentru prima dată pe scena Teatrului „George Ciprian” din Buzău, în rolul tânărului Tristan, din piesa „Efecte secundare”, de Lucy Prebble, regia Vlad Bălan, aparținând „Unteatru” și a fost încercat de emoții pentru că în sală s-au aflat și bunicii săi, care au venit să-l vadă jucând. Mi-a povestit despre aceste emoții, pozitive, spun eu, din punctul de vedere al spectatorului care l-a crezut că la el funcționează „molecula îndrăgostirii” în experimentul profesorului psihiatru Lorna James și a șefului ei Tobys, creând o punte între el și Connie, care se înscrisese ca și el  în studiul clinic ce testa un nou tip de antidepresiv.

M-a luat prin surprindere însă mărturisirea sa că a trebuit să treacă în vremea școlii generale peste probleme de tip bullying din partea colegilor și chiar și din partea unor cadre didactice, pentru că întâmpina dificultăți de vorbire, cu repetiții frecvente. El a știut de bună seamă să transforme această dificultate într-o abilitate, așa cum au făcut și maeștrii teatrului pe care i-am menționat mai sus, din moment ce s-a remarcat rapid prin muncă și prin talentul său desăvârșit și a stârnit interesul regizorilor, jucând până acum în mai multe roluri pe scenele multor teatre: Unteatru, Teatrul „Godot”, Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti, Apollo111 Teatrul, Teatrul Excelsior București. Din fericire, Vlad a realizat din primul moment în care a urcat pe scenă că poate fi o voce puternică și că ar putea trezi conștiințe, ar modela, ar educa, i-ar face pe spectatori să simtă ce simte el, cel din personaj.

Fiind ora târzie, și grăbit fiind să-și îmbrățișeze bunicii, Vlad Ionuț Popescu a avut totuși amabilitatea să răspundă la câteva întrebări pentru OPINIA.

Reporter: Este prima dată când jucați la Buzău. Cum v-ați simțit? Au fost mari emoțiile?

Vlad Ionuț Popescu: Da. Știam că vin bunicii mei; au fost în sală. Și faptul că jucam pentru prima dată acasă; e interesantă senzația.

Rep.: I-ați văzut în sală?

V.I.P.: Da. La aplauze. Nu mă uit niciodată la public când joc. Nu prea vedem în sală.

Rep.: Ați dat o mână de ajutor în această vară Clubului de teatru de la Colegiul  Național „B.P. Hasdeu”, din care ați făcut parte încă de la deschiderea lui, pe toată perioada celor patru ani de liceu. Dănuț Solcan v-a consultat în această privință. Le-ați vorbit despre piesa pe care au ales până la urmă să o joace cu succes la Festivalul Teatrului Tânăr „Ideo Ideis”.

V.I.P.: Domnul Solcan a fost un mentor pentru mine. Mi-a deschis mintea. Am creat împreună partea de teatru a Clubului 3.14. Domnul Solcan mi-a deschis din punct de vedere cultural mintea. Mi-a pus cărți în față, filme și felul dumnealui de a vedea lucrurile și perspectiva asupra vieții. M-a impresionat și am avut norocul să devin un copil exemplu.

Rep.: De unde ați știut că vă place, că vi se potrivește teatrul? Cum ați luat decizia aceasta de a face teatru?

V.I.P.: Am avut niște experiențe de bullying în școala generală. Niște profesori făceau glume pe seama mea că sunt bâlbâit. La primul meu spectacol, în clasa a IX-a, mi-am dat seama că pot să spun lucruri care mă apasă prin intermediul a ceea ce făceam pe scenă. După acest prim spectacol, care a avut chiar tematica bullyingului, și personajul pe care îl interpretam era unul supus bullyingului din partea copiilor și a profesorilor,  profesorii care m-au făcut să sufăr, care știau asta și au produs supărare mamei mele, i-au dat mesaje să-și ceară scuze pentru ce au făcut.

Rep.: Cum vă alegeți proiectele, oamenii cu care lucrați, pentru că jucați în mai multe teatre?

V.I.P.: De două-trei ori am avut ocazia de a alege. Încă sunt la începutul carierei și nici nu sunt prea multe proiecte. Uneori am făcut alegerea bună, alteori alegerea proastă; am ales în funcție de oamenii care sunt implicați și de ceea ce propune spectacolul, textul. Trebuie să lucrezi cu oamenii, să te adaptezi.

Rep.: Cu pregătirea în ce stadiu vă aflați? Intenționați să vă înscrieți la un doctorat?

V.I.P.: Am făcut un master. Nu mă pasionează să devin profesor. Am scos o premieră în urmă cu o săptămână la Teatrul de Comedie,  „Timp & Tempo”. În luna noiembrie o să mai scot o premieră la Replica, un teatru independent. Este un nivel de muncă foarte ridicat și consumator de energie. Uneori dacă lucrezi într-un laborator timp de  trei luni la un proiect, începi să crezi că ai niște lucruri asemănătoare cu un personaj interpretat. Se spune la școală că toate personajele sunt în noi. Și chiar cred asta. Nu imităm ceva. Tot noi suntem, dar încercăm să le eliberăm din noi…

Rep.: Piesa din seara asta a avut o temă dificilă. Cât timp ați lucrat la ea?

 V.I.P.: Am făcut în pandemie spectacolul. Și am lucrat mai ciudat. Era pandemie. Am citit câteva cărți legate de depresie (n.r., de care suferea personajul Tristan). E foarte contemporan textul. Nu e ceva atipic. E foarte firesc.

Rep.: În timpul liber mergeți la teatru sau aveți alte preocupări?

V.I.P.: Citesc, dar nu am o direcție a lecturilor. Am avut o perioadă în care am citit foarte mult religie, într-un mod laic. Acum am început să citesc beletristică românească. Merg la teatru, la sală, la film; la teatru merg  ca un spectator; dar bineînțeles că observ lucruri.

 

Articole similare

Adblock Detected

Please consider supporting us by disabling your ad blocker