FOTO | Arhitectul buzoian Aurelian Mareș: „Dacă nu știi pe unde a trecut roata căruței,  nu poți construi ceva  durabil în viață”

Continuăm seria interviurilor cu personalități buzoiene, grupate de publicistul Ionel Stănuță în volumul „Clipa de sinceritate”, cu arhitectul Aurelian Mareș. Celebrul arhitect vorbește despre cum o banală fântână, pe care o avea în minte din satul său natal, l-a salvat la examenul de admitere, despre întâlnirea cu Nicu Ceaușescu și cum a ajuns să proiecteze Casa de Cultură a Tineretului, despre demolarea caselor cu o arhitectură deosebită din centrul orașului, dar și despre actualele proiecte urbaniste derulate de Primăria Buzău. (C.I.)

 

        – Domnule Aurelian Mareș, ați absolvit Liceul „B.P. Hasdeu” și erați îndrăgostit de fizică. Cum ați ajuns la arhitectură?

– A fost o întâmplare. Absolut o întâmplare. Eu, la liceu, eram foarte bun la Fizică. Împreună cu colegul meu, Nicolae Iacob, care a ajuns mare profesor, eram umăr la umăr la acest obiect, mergeam la olimpiade, am ajuns la faza pe raion, cum era atunci. Din acest motiv eram hotărât să dau examen la Fizică. Numai că, la București, lucrurile s-au schimbat. Eu am stat în casă la mătușa mamei, doamna Demetrian, care predase Matematică la Liceul „Mihai Eminescu”. Dânsa avea o fată care era asistentă la Arhitectură în anul IV. și, din discuții în discuții, Crina, fata gazdei noastre, îi zice tatălui meu: „Domnul Tase, Auraș, care are atâta talent la desen, de ce dă el la Fizică? Să dea la Arhitectură!”. Noi ascultam cam mirați. Nici eu, nici tatăl meu nu auzisem de această facultate. Cu prilejul discuției amintite am aflat că se fac cursuri pregătitoare, cu asistenți de la facultate… Tata a prins din zbor ideea, care i-a plăcut. S-a dus, a vorbit cu asistenții respectivi. Așa am ajuns eu la cursuri de desen tehnic, respectiv de desen ornamental. Dorind să vadă dacă am ceva calități la admitere, Crina a luat niște desene de-ale mele și i le-a arătat profesorului Șimotta, de la facultate, întrebându-l: „Are autorul lor șanse să intre?”. „Are dragă, are șanse”, i-a răspuns profesorul de desen artistic. Cam de aici a început totul.

– Examenul a fost greu?

– Se dădeau două probe practice, care erau eliminatorii, după care urmau cele două teoretice – matematica și fizica. La desen artistic ne-a dat să desenăm o amforă elenistică. Desenul tehnic a fost însă șansa vieții mele. În anul în care am dat eu examen, la această probă s-a schimbat procedura. În loc de modele de ornamente de pe templele antice sau clădiri antice celebre, care trebuiau reproduse în peniță la o anumită scară, s-a dat ca temă de proiectare o fântână. Pentru mine, crescut la țară, subiectul era banal. Am desenat fântâna cu roată, iar după o oră am ieșit afară. Eram primul. Tatăl meu, care se afla pe trepte, era negru, credea că m-au dat afară din examen. I-am spus însă că am terminat fără probleme. Când s-au anunțat rezultatele, am aflat că la desenul artistic luasem 7,50, iar la fântână, 9,50. Fântâna crease multe probleme unor candidați…

– În ce sens?

– Păi fântâna a fost ca o capcană. La acest proiect au picat un număr mare de absolvenți de facultăți tehnice. Am văzut asta când s-au afișat lucrările. Unii făcuseră fântâna cu gălețile în același loc, deci dacă una intra în fântână, cealaltă nu avea cum să iasă. Ne dăduse nivelul apei de 4,50 metri. Ei desenaseră acest nivel de la pământ în sus. Erau o sumedenie de băieți din ăștia de oraș, care nu văzuseră o fântână în viața lor. Nu știau de ghizdul fântânii, nu-l interpretaseră corect, dar nu numai atât. Alții n-au știut măcar să-l deseneze, n-au cunoscut că această piesă trebuie să aibă o anumită înălțime, să nu cadă oamenii înăuntru. Până la urmă, când s-au afișat rezultatele la probele eliminatorii, am văzut că promovaseră cam 140 de candidați, eu fiind cam pe la jumătate, la poziția 70. Era bine, chiar foarte bine. Dar, pe mine fântâna mă salvase. La noi, la Grăjdana, localitatea unde m-am născut, fântânile erau pe toate drumurile, de asta nu am avut eu nici o problemă cu acest desen.

– De probele teoretice vă mai amintiți?

– Desigur. Au fost pentru mine un fiasco, deși eu pe acestea mă bazam, doar plecasem la București să dau examen la Fizică. La acest obiect abia am luat un 6, iar la Matematică, deși făcusem exercițiul perfect, nu am obținut decât nota 8. Am dat examen cu un mare matematician – profesorul Gabriel Sudan. Eu făcusem Matematica cu profesorul Păunel, eram obișnuiți să simplificăm ecuația… Aici însă era vorba de Matematică la nivel înalt, erau alte standarde. Așa am ajuns eu student la Facultatea de Arhitectură.

– A fost o facultate grea, dificilă?

– Ce să spun? Facultatea a fost grea, trebuia să muncești mult pentru a face față, dar mie mi-a convenit. Stăteam în cămin, cu niște colegi excepționali. Pe urmă am început să pregătim și noi candidați pentru admitere. Îmi reamintesc de Dinu Patriciu, care încă din facultate avea și înclinația spre afaceri. El a organizat, prin Cooperativa „Prestarea”, cursuri pentru pregătirea acestor copii de care ne ocupam noi. Asta se întâmpla în anii doi, trei și patru. Câștigam și noi niște bani – 400 sau 500 de lei pe lună. Adică, dacă ținem seama că bursa noastră era de 250 de lei pe lună, noi din aceste cursuri aveam două burse în plus. Era ceva extraordinar. Părinții erau și ei mulțumiți de modul în care decurgea pregătirea. Printre copiii cu părinți celebri pe care eu i-am avut la pregătire, s-a numărat și fata Ecaterinei Oproiu, celebrul critic de film. Am cunoscut-o personal, era o femeie extraordinară.

– Ce s-a întâmplat după terminarea facultății, unde ați ajuns să lucrați?

– Pentru că în 1970 mă căsătorisem, iar nevasta mea primise un post la „Statistică” în Focșani, m-am dus și eu acolo, unde am stat până în 1974, când am ajuns la Buzău, dar nu în proiectare, ci la „Industria Mică”. Aici am lucrat însă doar câteva luni, pentru că unitatea a fost desființată. Era însă o ramură foarte bine structurată, realizam o mulțime de produse extrem de utile. Aveam preocupări legate de designul acestor produse, chiar pentru această activitate fusesem eu angajat. Următorul meu loc de muncă a fost întreprinderea de Materiale de Construcții, „Presim”, cum îi spuneam noi, unde am rămas până în 1976.

– Aici nu se confecționau panourile mari, prefabricate, din care s-au construit cele mai multe blocuri la Buzău? Cum apreciați aceste construcții?

– A fost o eroare rezultată dintr-o planificare exacerbată. Noi am lucrat pe baza unor proiecte tip, adică planul blocului. În 1975 sau ’76 a fost organizat un mare simpozion sau colocviu, nici nu știu cum să-i spun, condus de un inginer foarte bun, Georgescu, consilierul lui Nicolae Ceaușescu. Noi, adică eu și inginerul-șef de la „Presim”, domnul Iosif Graif, unul din cei mai mari specialiști în prefabricate pe care i-a avut Buzăul, am mers aici cu un concept de realizare a unor panouri din care orice arhitect putea să facă blocul așa cum și-l dorea. Mai clar, noi executam panourile, iar arhitectul putea să le combine într-o arhitectură specifică propriei creații. Mergându-se însă pe principiul că „trebuie să fie toate la fel”, ideea noastră a fost respinsă, cu toate că propuneam o varietate de blocuri, nu numai cele 6-7 proiecte care erau până atunci în execuție.

– Sunt rezistente aceste blocuri la cutremure?

– Din punct de vedere seismic, aceste blocuri răspund foarte bine la solicitări. Panourile sunt foarte rezistente. Imaginează-ți numai că un panou, înainte de a fi montat, era ridicat cu macaraua, pus pe trailer și transportat, din nou ridicat, deci el trebuia să aibă o rezistență suplimentară la solicitări. Un bloc din panouri se făcea într-o lună și jumătate.

– După „Presim”, următorul loc de muncă a fost la Institutul de Proiectări. Unde se afla acesta? Ce colegi aveați?

– Institutul se afla aproape de Crâng, unde fusese Spitalul Militar, pe actualul Bulevard al Stadionului, în clădirea care ulterior a ars. Noi executam proiecte cam pentru tot ce se construia în județul Buzău, în afară de uzine. Arhitect-șef era domnul Ardac, care trăiește și azi, mai era aici domnul Ciorcilă, iar dintre cei mai tineri aș putea să-i menționez pe arhitecții Puiu Câmpeanu și Carmen Magazin. Mai erau o serie de ingineri buni profesioniști: Viorel Constantinescu, Spiridon Râmniceanu, Dorinel Miroiu și alții. N-am stat însă foarte mult la Institutul de Proiectări, în 1976 transferându-mă la Direcția Agricolă a județului Buzău.

– Cu circa 10-12 ani în urmă, eu am găsit în arhiva Direcției pentru Cultură, unde am lucrat, niște planșe executate pe ozalid, în care erau desenate o serie de construcții din Complexul Marghiloman. În una dintre ele era și vila veche sau a musafirilor, care se află de mai mulți ani într-o stare deplorabilă. Autorul acestui proiect era arhitectul Dinu Meșteru. Ce poți să-mi spui despre acest lucru? Cunoști acest proiect?

– În legătură Ansamblul Conacului Marghiloman, pot spune că au fost mai multe tentative de reabilitare, chiar pe vremea lui Ceaușescu. Proiectul despre care ai amintit tu, conceput de Dinu Meșteru, care acum are un nume nou, după bunicul său italian, a fost un proiect de restaurare „pe bune”, adică putea fi concretizat. Din păcate, a rămas doar pe hârtie. După aceea, prin anii 1980, arhitectul Relu Gheorghiu a întocmit un proiect pentru a transforma conacul într-o casă de odihnă pentru salariații de la IPIC–CF (actulul Apcarom, n.r.), unitate căreia i se transferase ansamblul. Dar nici acesta nu s-a aplicat. Actuala restaurare a Vilei „Albatros”, finalizată prin anul 2015, a fost începută pe baza proiectului executat de doamna arhitect Zerva. Am lucrat și eu cu dânsa, când eram angajat la firma care executa restaurarea amintită, „Romconstruct Istrița”. La un moment-dat, execuția acestui proiect era destul de avansată, se montase tâmplăria ferestrelor, instalațiile electrice, termice și sanitare erau în parte executate, urmau finisajele… Totul a durat însă până când Ministerul Culturii a sistat finanțarea lucrărilor. Ba, mai mult, au venit cu niște acuzații puerile, apărute ca urmare a faptului că noi ocupăm în incinta fostelor grajduri, niște încăperi, fără să plătim chirie. Însă noi amenajasem două-trei încăperi acolo din motive strict profesionale, pentru a fi aproape de monumentul în restaurare și a urmări execuția… După plecarea noastră, din cauza faptului că nu s-a asigurat paza clădirii, au început să se fure ferestrele, dar s-au produs și distrugeri. Lucrările au fost reluate peste câțiva ani, prin grija Primăriei municipiului, care a finanțat restaurarea în mare parte din fonduri europene. Proiectul de restaurare a fost întocmit de o firmă din județul Iași.

– Care este părerea arhitectului Aurelian Mareș despre Vila „Albatros”, singura clădire din Ansamblul Conacului „Alexandru Marghiloman” restaurată?

– Este destul de aproape de aspectul inițial, cu excepția culorilor. Eu îmi imaginez că ele nu erau crem, ci mai degrabă alb murdar. Dar aș mai vrea să subliniez un aspect legat de ansamblu: faptul că în anii care au trecut, s-a pierdut cortina monumentului. Activele vândute nu puteau face obiectul unei tranzacții, deoarece Primăria municipiului le dăduse unității amintite în administrare, nicidecum în proprietate. A fost un proces, justiția a decis altfel, regretabil ce s-a întâmplat.

– În unele articole scrise și publicate de istorici buzoieni, dar și în alte lucrări, este menționat ca autor al proiectului de execuție a Vilei „Albatros”, arhitectul francez Paul Gottereau. Sunteți de acord cu această variantă?

– Paul Gottereau lucra în atelierul unui arhitect român celebru – Grigore Cerchez. Deoarece acesta era un foarte bun prieten al lui Alexandru Marghiloman, cred că proiectul vilei îi aparține într-adevăr, arhitectului francez. Inițial, vila a avut planșeul peste parter din lemn, ca și tot etajul I. De asemenea, sala de bal, acolo unde ținea marele om politic, statuia calului său preferat, „Albatros”, era din lemn, ca de altfel și alte interioare. Și mai este ceva în favoarea ideii pe care o susțin. Rafinamentul ansamblului, elementele de finețe, decorațiunile interioare, finisajele sunt specifice lui Paul Gottereau, arhitecturii franceze. Grigore Cerchez are însă și el, la Buzău, o lucrare destul de importantă – clădirea Bibliotecii Județene „V. Voiculescu”, construcție care inițial a aparținut Ministerului Finanțelor, dată în folosință în anul 1914.

– Domnule arhitect, marele istoric Nicolae Iorga vorbea foarte frumos despre Palatul Comunal, considerând încă din perioada în care construcția nu era finalizată, că „va fi una din cele mai frumoase primării din țară…”. Pe dumneavoastră ce vă leagă de această clădire emblematică a Buzăului?

– După cum se știe, Palatul Comunal a fost ridicat pe vremea celebrului primar al Buzăului Nicu I. Constantinescu, omul care și-a adus o importantă contribuție la modernizarea orașului nostru. Palatul este creația arhitectului Alexandru Săvulescu, iar după decesul acestuia, cel care a continuat punerea în aplicare a proiectului a fost un alt arhitect celebru, Siegfried Kofsinski (grafiat și Kofszynski). Și eu sunt legat de această construcție, în primul rând pentru că sunt buzoian. Dar, în afară de sentimente, ca arhitect, am câteva elemente practice care mă apropie de acest edificiu.

– Care ar fi acestea?

– Am să încep cu o chestiune puțin anecdotică, din perioada în care lucram la „Presim”. Noi colaboram atunci cu inginerul Emilian }ițaru, un nume de referință în domeniul structurilor de beton armat, în ingineria seismică și în calculul plastic, pe care îl solicitam când, la unele din produsele pe care le realizam noi – chesoane -, apăreau niște fisuri. Pentru a înțelege mai bine comportarea în timp a Palatului Comunal, acest mare specialist a apelat la unitatea noastră în vederea realizării unui releveu, pe care l-am executat eu. Solicitarea venise în urma faptului că, deși structura construcției era alcătuită fără să se țină seama de nicio regulă de conformare antiseismică – plan nesimetric, turn ce face corp comun cu clădirea –, a trecut fără mari probleme prin cutremurele majore din anii 1940 și 1977.

– Care era concluzia la care ajunsese inginerul Emilian Țițaru?

– Din discuțiile pe care le-am avut sporadic cu dumnealui, în perioada dintre anii 1976 și 1980, el atribuia rezistența construcției fundațiilor din fascine cu balast ce fusese extras din zona fostelor iazuri, unde în prezent este amenajat Parcul Tineretului, cantitatea uriașă de balast de circa 60.000 metri cubi ce fusese așezată și compactată la fundațiile Palatului putându-se comporta ca un adevărat amortizor antiseismic. De altfel, am mai precizat aceste elemente într-un material publicat în albumul fotodocumentar „Palatul Comunal – o bijuterie a arhitecturii românești”, apărut la Editura Alpha, în anul 2013.

– Ce altă legătură mai aveți cu Palatul Comunal?

– Era în anul 1976, lucram tot la „Presim”. Atunci am primit ca sarcină de partid de la Ion Sârbu, prim-secretarul județului, să facem reparația capitală a clădirii. Noi aveam în unitate o echipă bună de finisori. Am dat jos toată tencuiala, aceasta fiind ulterior refăcută. Apoi am adus niște echipe de meșteri de la Bolintinu, care au refăcut toate ornamentele, au curățat pietrăria… Bineînțeles, au fost realizate și alte lucrări, însă per total, pot spune că această reparație a fost prima restaurare cinstită și corectă a Palatului comunal. Era alb, dădusem toate vopselele de pe pietre jos. Avea o pată de culoare ca lumea. Acum este colorat, arată jalnic. De fapt, nici nu se colorau pe acea vreme clădirile.

– Despre arhitectul polonez Siegfried Kofsinski, ce ne puteți spune?

– Acesta a proiectat clădirea în formă de triunghi din spatele Palatului Comunal, care a fost demolată abuziv după cutremurul din 1977. În acea zonă funcționau mai multe spații comerciale, printre care Patiseria „Furnica”, Sifonăria „Scutaru” etc., acestea aflându-se chiar pe străduța paralelă cu spatele Palatului. Au demolat aceste construcții degeaba. Ca să ce? Să scoată în evidență o fațadă nesemnificativă a Palatului, pe care arhitectul a desenat-o mai redus, în raport cu importanța zonei? De fapt, nu a fost singura construcție demolată nejustificat după cutremur, aici adăugându-se și Sala „Moldavia”.

– Mulți buzoieni de vârstă mai înaintată își amintesc cu nostalgie despre acest spațiu atât de valoros, nu numai din punct de vedere arhitectural, ci și cultural-artistic. Chiar trebuia aceasta demolată?

– A fost o mare crimă că s-a demolat această construcție. Motivul a fost unul aberant. La o ședință cu activul, a picat un ornament din ipsos, acest lucru dând apă la moară tovarășilor să hotărască desființarea ei. Sala era valoroasă nu numai din punct de vedere arhitectural – patru rânduri de balcoane, capacitate peste 350 locuri, scenă acceptabilă pentru acea perioadă. Ea era celebră datorită marilor artiști români care susținuseră spectacole aici: Constantin Tănase, Vladimir Maximilian, George Ciprian, Tony Bulandra, Ion Manolescu, Alexandru Finți, Lucia Sturdza-Bulandra, Leny Caler și aceștia sunt doar câțiva dintre ei. Tot aici organizau liceele din Buzău spectacole, cu ocazia sfârșitului de an școlar. Eu cred că sunt singurul deținător al fotografiilor interioare ale sălii, imagini care prezintă arhitectura. Era un fel de Art Nouveau. Din păcate, desenele realizate de mine, pentru că am făcut releveul sălii, nu se mai păstrează, ele arzând odată cu clădirea fostului Institut de Proiectări, parcă în anul 1982.

– V-aș propune să revenim, dacă se poate, la zestrea arhitecturală a Buzăului de altădată, mai precis la ce s-a pierdut până în anul 1977, prin sistematizarea orașului.

– Aș vrea să mai menționez câteva amănunte despre clădirea din spatele Palatului. Acolo era o sifonărie, un magazin de pielărie și celebra „Furnica”, aceasta având și o cramă, care nu cred că a fost distrusă, ci doar astupată, la demolări. Ce case s-au pierdut? Destule. În primul rând, clădirile de pe Nicolae Bălcescu, cuprinse între strada Panduri și Bulevard. Acolo erau case ale protipendadei, una și una, care au fost dărâmate. A fost o pierdere iremediabilă pentru Buzău. Să zicem că demolarea imobilelor pentru construirea cinematografului și a casei de cultură, chiar dacă a fost o pierdere pentru situl istoric, a fost motivată, pentru că în locul lor au fost construite două opere. Mai ales Casa de Cultură a Sindicatelor, proiectată de Constantin Frumuzache. O clădire superbă – la edificarea căreia și-a adus contribuția și tânăra arhitectă Militza Sion –, care a primit Premiul Uniunii Arhitecților din România. Păcat că azi este năpădită de tot felul de construcții. Bine că sunt provizorii și se pot îndepărta… Și mai sunt clădiri frumoase care s-au distrus: cele cuprinse între Tribunal și fosta bancă națională, și aici mă refer în special la cea unde își avea sediul Casa Căsătoriilor. Astfel de case au fost și pe strada Unirii, zonă unde se afla cândva Biblioteca Județeană.

– Ce ne-a mai rămas? Case vechi, valoroase?

– Câteva pe strada Panduri – în spatele blocului Camelia – două-trei pe strada Bistriței, trei sau patru pe Bulevardul Gării, cele de la intrarea pe strada Aurorei, clădirea unde se află Inspectoratul Școlar Județean, sediul Romtelecom de pe strada Independenței. Mai sunt case vechi, dar nu toate valoroase arhitectural. Apoi avem instituțiile publice: Tribunalul, proiectat de Petre Antonescu, Biblioteca Județeană – Grigore Cerchez, Spitalul Gârlași, clădirile colegiilor „B.P. Hasdeu”, „M. Eminescu” și Pedagogic, Școala Gimnazială nr. 1 și altele. Grupurile de case menționate, clădirile publice de care am amintit, poate și altele, sunt colțișoare istorice și sentimentale ale Buzăului de altădată. Nu trebuie uitate bisericile din municipiu, majoritatea monumente istorice valoroase, atât din punct de vedere istoric, cât și arhitectural.

– Ce părere ai despre proiectul de reabilitare a clădirii în care a funcționat Spitalul Brătianu?

– Foarte bună, este importantă reabilitarea acestui monument istoric. Trebuie să recunoști însă că acordarea respectivului statut a pornit de la tine, eu și Relu Gheorghiu contribuind doar cu referatele de specialitate la declararea acestei clădiri monument istoric.

– Sunt dator un răspuns. Se vorbea în acea perioadă despre desființarea respectivei clădiri. Am acționat pentru că îi dădeau cam mulți târcoale, se lăudau că vor să facă din ea una și alta. Când am văzut că s-au pus și schele pe fațadă, am declanșat procedura de clasare. Să revenim însă la întrebări. Cum ai ajuns să realizezi proiectul Casei de Cultură a Științei și Tehnicii pentru Tineret?

– Conjunctural. Era un proiect realizat de arhitectul Clement Moldovanu, din care se realizase doar hotelul. Modificându-se tema de către Comitetul Central al UTC (Uniunea Tineretului Comunist, n.r.), deoarece se urmărea autofinanțarea acestor instituții, s-au solicitat alte funcțiuni. Norocul a fost că investiția s-a și realizat, pentru că eram la început de plan cincinal. Dacă începeam proiectul la sfârșitul acestuia, nu-l mai terminam, pentru că se tăiau fondurile. Eu am proiectat această construcție din prefabricate. Dar repet, faptul că mi-a revenit mie acest proiect a fost o întâmplare.

– După finalizarea lucrării, ați ajuns directorul instituției nou înființate…       

– Fosta prim-secretar de la Comitetul Județean UTC, Stela Chioveanu, mi-a propus acest lucru, și am acceptat. Am avut aici mai multe satisfacții, nu pot spune că nu mi-a plăcut atmosfera. Organizam o mulțime de manifestări culturale, am luat parte la Festivalul „Cântarea României”, înființasem niște cluburi specifice tinerilor.

– Pe Nicu Ceaușescu l-ați cunoscut?

– Da! A venit de câteva ori la noi. Am discutat mai multe lucruri cu el, chiar ne-a sprijinit în privința dotării. Îmi aduc chiar aminte că înființasem un club de bridge și cuiva mai mare, nu mai știu cui, nu-i plăcea. „Dă-i mă, în p…. mă-sii”, mi-a zis Nicu, „vedeți-vă de treabă!” Tot datorită lui, George Nicolescu a reapărut la televiziune și la radio, pentru că fusese interzis din cauza handicapului de care suferea.

– Ce părere aveți despre intenția Primăriei de a amplasa în fața Stației CFR o locomotivă cu abur, obiectiv de patrimoniu?

– O idee excepțională, ce ține de tradiția feroviară a Buzăului. Pe mine mă uimește, pur și simplu acest primar. Iubește istoria și acesta este un lucru nemaipomenit. De fapt, dacă nu conștientizezi că trebuie să ții seama de obârșie, de tradiții, dacă nu știi pe unde a trecut roata căruței, nu poți construi ceva durabil în viață. Mi-a plăcut și ideea amplasării avionului în sensul giratoriu de la ieșirea spre Râmnicu Sărat. Tot la fel de mult îmi place proiectul vizând punerea în valoare a canalului „Iazul Morilor”, unele lucrări fiind deja începute. Știi ce este interesant cu acest canal? Că valorifică o diferență de nivel hidrostatic a râului Buzău, de la Mătești până în zona podurilor, prin care apa se duce pe acest canal fără să fie împinsă de cineva, cale de aproape 25 kilometri, ajungând și în heleșteul din Parcul Marghiloman. Ce studii hidrologice aveau cei care au făcut această lucrare, cu sute de ani în urmă?

– Ce i-ai sugera primarului Constantin Toma, pentru înfrumusețarea Buzăului?

– Eu i-am scris ceva, dar nu mi-a răspuns. Am o idee, ca o pată pe creier, să zic așa, și cred că municipiul nostru ar trebui să se numească „Buzău – Oraș Brâncuși”. Sunt puține orașe în lume care au în patrimoniu lucrări ale marelui artist: București, Paris, Craiova, Târgu Jiu și Buzău. Nu cred că mai sunt altele unde Brâncuși să-și fi semănat creațiile.

– Piața Dacia?

– Nu știu de ce nu se aplică proiectul întocmit. Dacă eu aș fi primar, dar nu sunt, aș face aici o galerie de artă, de sculptură, cu lucrări pe care Buzăul le are. La ieșirea din Crâng, în zona primelor blocuri de pe bulevard, este o lucrare a lui Napoleon Tiron, văd că acum e mai bine pusă în valoare, dar mai sunt și în alte locuri, unde nu le apreciază nimeni. Îmi place și Calea Eroilor, numai că fotografiile alea trebuie confecționate dintr-un alt material, să dureze peste ani.

– Ce spuneați, domnule Mareș, de obârșie, de dezvoltarea Buzăului, de orașul de altădată?

– Spuneam că în trecut noi eram legați de Târgoviște, care era capitală, legătura făcându-se pe Drumul Mare, pe la Crucea Manafului. Trei artere principale au contribuit la dezvoltarea localității: Alexandru Marghiloman, Bistriței și Păcii. Legătura cu Bucureștiul, cu Ploieștiul, s-a făcut târziu. Revin, pentru importanța monumentului, la Crucea Manafului. Am fost de mai multe ori acolo, am făcut un proiect de reabilitare a ei, știu că era interesat de această lucrare Primarul din comuna Breaza… Păcat, cu circa 4.000 de lei se realiza lucrarea și era mai bine pus în valoare acest monument, cred că unic în țară.

– Dar despre deschiderea în evantai a străzilor care pleacă de la gară, ce părere aveți?

– O idee extraordinară, dar modernă. Mai este ceva asemănător, la Brăila, dar acolo punctul de pornire al evantaiului este portul, care era principalul loc prin care se transportau mărfurile în acea perioadă.

– Care este părerea arhitectului Aurelian Mareș despre Legea 50 privind autorizarea lucrărilor de construire?

– O lege proastă, depășită. Nici nu crezi că-i făcută de specialiști în domeniul construcțiilor. Se fac dosare cu o sumedenie de hârtii-planșe, memorii, avize. În Franța, un proiectant întocmește o documentație de 5-6 pagini. Acolo sunt reguli mult mai precise. Dacă te abați de la ele, nu ți se asigură casa. Dar la noi mai este ceva: lipsa personalului de specialitate din primării și consilii județene, unde posturile de arhitecți-șefi sunt ocupate doar în mică proporție de specialiști. Implementarea unui proiect depinde însă și de experiența și profesionalismul arhitectului. Spre exemplu, nu toți colegii mei pot face proiecte pentru intervenții la o clădire sau pentru intrare în legalitate. Acestea sunt lucrări complexe de arhitectură, similare cu o operație pe cord deschis. Nu-i ca atunci când proiectezi o casă nouă.