„Epigrama este tril într-un cor de ciripituri…”

Roxelana RADU

Pe Alexandru Hanganu l-am întâlnit la Festivalul național de creație literară „Ion Băieșu – la el acasă”, organizat de Primăria comunei Cernătești. Născut pe aceste meleaguri, este membru al Uniunii Epigramiștilor din România și deasemeni face parte din Cenaclul „Ștefan Tropcea” și „Academia de Umor”  din Brăila, oraș în care, de altfel, locuiește.

Scormonitor neobosit în tâlcurile epigramei și-ale poeziei, semnează patru cărți de epigrame (Fulgere în tărtăcuță – 2003, Sclipiri de artificii – 2011, Siluiri legale – 2021, Biciul deșertăciunilor – 2024), trei cărți de poezii (Escală în purgatoriu – 2017, Tatuaje pe cortex – 2019, Liriandre – 2025), o carte de texte și poezii umoristice (Proezie – 2014) și cinci volume  în care este coautor (Să nu fie de deochi – 2001, TriBunii umorului – 2017, DoiNași ai umorului – 2021, DelFinii umorului – 2025 și Antologia Nichi Ursei – 2022).  Este prezent în peste 40 de antologii și multe publicații, câștigător a peste 80 de premii la concursuri de epigrame, schițe umoristice și fabule, co-organizator la festivaluri de umor din Brăila și Măcin.

Prezența sa la festivalul amintit se datorează faptului că a făcut parte din juriul acestui festival, ocazie cu care, dincolo de participarea la festivitatea de premiere, și-a lansat și cea mai nouă apariție editorială: volumul de versuri „Liriandre”, editura Proilavia Brăila, 2025. Abia aici lucrurile devin cu adevărat interesante, și vă jur că ați fi vrut să fiți prezenți la lansare, să-i ascultați câteva dintre „liriandrelele” sale, așa cum îi place să le numească, sau să-l vedeți recitând poezii în limba spargă din creația Ninei Cassian, ori să-i auziți replicile spumoase rostite cu firesc și naturalețe. Cu mâna pe inimă spun că a fost un eveniment reușit, pe blazonul căruia au strălucit umorul, satira și, generic vorbind, creația literară de calitate. Epigrama s-a afirmat încă o dată ca perlă de istețime și cultură, ca gen literar care pune în valoare agerimea minții și finețea spiritului.

„Profitând” de euforia generală de după Festivitatea de premiere, i-am „smuls” promisiunea unui interviu, și iată-ne față în față, cu întrebări și răspunsuri, care să ne ajute să-l cunoaștem mai bine pe poetul și epigramistul Alexandru Hanganu.

Reporter: În ce vă privește, la început a fost epigrama sau poezia?

Alexandru Hanganu: Ce să vă spun? Au cam mers în paralel. Încă din liceu (<Mihai Eminescu> din Buzău, promoția 1970-1974) cochetam cu ambele forme de exprimare, care, după părerea mea, fac parte din același gen literar liric. Care a fost prima, nu-mi mai amintesc, dar în mintea mea sunt ambele pe primul loc.

Rep: Cum împăcați ca scriitor, epigrama și poezia – două registre total diferite?

A.H.: Par registre diferite, dar este evident că se întrepătrund. Uneori încep să scriu o epigramă, ca apoi s-o dezvolt într-o poezie, sau cred că vreau să scriu poezie și mă trezesc c-o primă strofă foarte bună ca epigramă. Literatura are tainele ei…

Rep: Care din cele două genuri literare vă atrage mai mult și de ce?

A.H.: Tare-aș vrea să știu, dar nu am mai mult drag de una față de cealaltă. Depinde de starea de moment, de subiectul sau tema propusă. De multe ori pleci pe o cale și te trezești în cu totul alt aspect al liricii. Și scrii…Eu îi zic inspirație de moment.

Rep: Ce rol are umorul în perioada pe care o traversăm?

A.H.: Bună întrebare. Să fiu plastic, aș spune că este cireașa de pe tort(ura!) din traiul de zi cu zi. Umorul înfrumusețează viața și deschide inimi și minți. Păcat că mulți factori decidenți de la noi nu au simțul umorului.

Rep: Ridendo castigat mores?

A.H.: Fără discuție. În sens umoristic eu am tradus acest dicton cam așa: „râzând, câștigăm în fața morții”! Și câștigăm viață de calitate. Cred că ați observat că acolo unde umorul e adevărat (exclud din această categorie glumele proaste și vituperațiile ocazionale), se face senin pe fețele oamenilor și veselia vine de la sine.

Rep: Sunt voci care susțin că epigrama este un gen minor. Ce le-ați răspunde acestora?

A.H.: Că epigrama ar fi gen minor, probabil că această afirmație e motivată de întinderea ei literară, în general în patru versuri. Dar cuprinde sens cât o carte de proză câteodată. Și asta pentru că nu-i la îndemâna oricui, mai ales la îndemâna celor care o cataloghează astfel. Epigrama este tril într-un cor de ciripituri. Ea presupune talent, inspirație și caracter ludic. Cine are urechi…„să vadă”!

Rep: Cea de-a treia carte din volumul „Liriandre” se numește „Libere”. Care este cea mai mare libertate pe care ați trăit-o prin poezie?

A.H.: Apropo de libertate: unde poți să îți exprimi mai bine și mai liber  gândurile decât la tine acasă? Literatura e casa scriitorului din sufletul lui. Acolo își imaginează lumea pe care vrea să o creeze. Acolo îndreaptă el greșelile reale sau condamnă relele din societate. El trăiește acolo cum vrea și dacă are talent „ÎI TRĂIEȘTE” și pe alții care-l citesc. Este o realitate în care merită să trăiești, dar în limita bunului simț.

Rep: Ce face dintr-un text, poezie?

A.H.: Ce face dintr-un text poezie? Tema care se dezvoltă frumos, metafora și celelalte figuri de stil, talentul de a vedea și altceva dincolo de cuvinte și, nu în ultimă instanță, inspirația. Aici ar mai încăpea ceva: foarte multă lectură, atât de poezie, cât și de proză.

Rep: Credeți că poezia bună se adresează intelectului sau sufletului?

A.H.: Poezia poate fi bună sau nu și în funcție de cel care o citește. Nu poți scrie poezie numai pentru intelect sau poezie numai pentru suflet. Aceste două detectoare de poezie, ca să zic așa, se îmbină armonios în interiorul nostru, dar factorii de educație ajută la afișajul mental al mesajului.

Rep: Considerați poezia o formă de a-ți expune public vulnerabilitățile?

A.H.: Bineînțeles! În momentul creației poetul nu ascunde nimic. E în natura lui de a trăi ce scrie. El dezvoltă trăiri, sentimente, felul lui social de a fi și caracterul lui. De aici apar și interpretările „contondente”. Unii chiar nu știu alfabetul literaturii de calitate.

Rep.: Credeţi că scrisul are valenţe terapeutice?

A.H.: Cum nu? Cred că și dumneavoastră ați fost pusă în situații tensionate și v-ați găsit calmul în lectură. Sau când dorul dă târcoale, mai scoți un bilet de dragoste sau scrisori de la cineva drag și le recitești. Sau pui mâna pe o carte să cauți textul unei melodii care te transportă în euforia dansului…

Rep: Vă rescrieți, ca personalitate, cu fiecare carte?

A.H.: Cred că da. În fiecare carte scrisă las o parte din mine și ca oricine, nu am atât de multe părți să ofer fiecăreia o altă parte din mine. Dar sufletul știe să se strecoare în fiecare, fără să se împartă.

Rep: Când știți că ați scris o poezie bună?

A.H.: Eu scriu în general poezii cu prozodie. Poeziile mele „cântă” și curg lin. Chiar și cele satirice. Le scriu repede, pentru că le trăiesc din foarte multă lectură. Ca să știu că am scris o poezie bună, trebuie să știu dacă renunț sau nu la ea. Sunt destule cazuri în care am renunțat la poezii, doar că nu-mi plăceau la prima lecturare după ce le-am scris. De ce? Nu știu…

Rep: Din ce se naște poezia? Din ce trăiește?

A.H.: Sunt convins că poezia nu se naște. Ea există acolo, undeva. Rămâne s-o descoperi și s-o convingi să vină la tine, iar tu s-o transformi în sentimente, bucurie și frumos.

Rep: Ați putea recomanda zece cărți care să constituie lecturi obligatorii?

A.H.: Aș putea recomanda foarte multe. Iată câteva care chiar mi-au plăcut: Poezii – Mihai Eminescu, Cronică de familie – Petru Dumitriu (trei volume), Europolis – Jean Bart, Voica. Pontiful – H. Yvonne Stahl, Noduri și semne – Nichita Stănescu, Iubește revoluția – Al. Soljenițîn, Frumoșii nebuni ai marilor orașe – Fănuș Neagu, Căderea Constantinopolului – Vintilă Corbul, Spovedanie pentru învinși, Trecut și viitor – Panait Istrati, Numele trandafirului – Umberto Eco…

Rep: Un mesaj de final, pentru cititori?

A.H.: Chiar dacă pare banal, alt mesaj, în afară de „CITIȚI CÂT MAI MULT, DAR NU ORICE!”, nu am. Pentru a trăi mai multe vieți într-una singură, lectura e singura cale la îndemâna oricui.