CulturăEducație

Eminescieni, critici de teatru. Astăzi, Alexia Olteanu

Un grup de elevi de la Colegiul Național „Mihai Eminescu” Buzău a reușit să transforme pasiunea pentru teatru într-o activitate creativă și educativă, scriind cronici de spectacole și aprofundând universul cultural al orașului.

„Totul a început cu un telefon al doamnei avocat Mihaela Roxana Constantinescu. M-a întrebat dacă nu pot să alcătuiesc un grup de lucru care să realizeze cronici de spectacol. Am ezitat, fiindcă să scrii cronică de teatru nu este simplu deloc, mai ales că elevii mei erau mai toți în clasa a IX-a și proveneau de la un profil de științele naturii”, își amintește profesoara Mihaela Nicolae de la Colegiul Național „Mihai Eminescu”. În ciuda dificultăților inițiale, elevii au răspuns imediat provocării: „Mici ca vârstă, fără experiența scrisului, dar entuziaști și dornici să iasă din rutina activităților de școlari conștiincioși, elevii au răspuns imediat solicitărilor noastre”, a adăugat profesoara.

Profesoara Mihaela Nicolae

A creat apoi un grup de lucru cu aportul colegelor sale de la Hasdeu: „Le-am cerut sprijinul colegelor și prietenelor mele, minunate profesoare de la Colegiul Național <B.P. Hasdeu>, Alina Dinu și Gabriela Șerbu, și așa a început să se scrie istoria în grupul alcătuit din elevii celor două colegii”.

Parteneriatele cu Teatrul „G. Ciprian” au fost stabilite pe baza activității de voluntariat, iar comunicarea cu managementul instituției s-a dovedit eficientă. „Accesul la cultură este liber, însă pătrunderea în zona ei de nișă este un privilegiu; simțim din plin lucrul acesta”, a mai spus profesoara Nicolae.

Grupul a avut parte de sprijin din partea unor parteneri precum Bookhub.ro, care au sprijinit elevii în publicarea articolelor, oferindu-le o platformă profesionistă. Profesoara Mihaela Nicolae subliniază că experiența aceasta nu se limitează la scris. „Cel mai important lucru”, spune aceasta, „cred că este descoperirea unui domeniu alternativ, teatrul, în care pot fi aplicate cunoștințe pe care le deprindem la orele de literatură”.

Astfel, prin muncă serioasă și pasiune, elevii au reușit să transforme cronica de teatru într-o adevărată experiență culturală, care le oferă nu doar competențe academice, ci și o privire estetică asupra artei teatrale.

De-a lungul anilor, grupul creat de Mihaela Nicolae a crescut și s-a schimbat, însă unii elevi au rămas constanți în acest demers. Unul dintre ei este Denisa-Maria Apostol și ați făcut cunoștință cu ea în numărul trecut al ziarului OPINIA. Alături de ea mai sunt Ionuț-Alexandru Nichifor, Mădălina Drăgaică, Esther Bîrsan, Mihai Bunea, Alexia Olteanu, Sebastian Macovei, Maria Manafu, Maria Stanciu și Miruna Albu.

*

Alexia Olteanu

Astăzi o prezentăm pe Alexia Olteanu, elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național „Mihai Eminescu”, și cronica ei la spectacolul „D’ale carnavalului” de I.L. Caragiale, montat de Teatrul „Regina Maria” din Oradea, în cadrul „Săptămânii Teatrului Tânăr” de la Buzău. Spectacolul a fost pentru ea dovada că viața însăși este un carnaval continuu în care fiecare dintre noi joacă un rol, iar finalul montării i-a lăsat sentimentul că râdem de propriile greșeli, de propriile jocuri de imagine. Cu o astfel de viziune asupra lumii – lucidă, sensibilă și profundă -, drumul Alexiei Olteanu abia începe. Iar ea îl privește, după cum spune, cu speranță: Gândindu-mă la viitor, văd mai mult decât un nor.

Alexia Olteanu este o tânără pentru care formarea înseamnă explorare, sensibilitate și descoperire personală. Liceul este locul unde, mărturisește ea, am deprins pasiunea pentru teatru, un univers în care am învățat să privesc dincolo de replici și decoruri, să înțeleg oameni, stări și sensuri. Arta dramatică a ajutat-o să-și descopere vocea interioară, iar cronicile scrise pentru festivalurile de teatru sunt acum o extensie a acestei pasiuni: Teatrul m-a învățat că emoția se construiește cu sinceritate și atenție. De aceea, fiecare spectacol a fost pentru ea o lecție de autenticitate: „Fiecare cronică scrisă și fiecare spectacol urmărit au fost ocazii de a înțelege mai bine lumea și de a ajunge, pe căile emoției, la mine însămi”.

În paralel cu teatrul, poezia a fost pentru Alexia un alt mod de a-și ordona gândurile: Acum mi se pare că am scris dintotdeauna versuri, mărturisește ea. A publicat deja câteva texte și a câștigat premii, printre care locul I cu o poezie în limba franceză; toate acestea sunt confirmări mici, dar importante, că se află pe drumul potrivit: Iată tot atâtea semne care m-au încurajat să continui.

Visul ei pentru viitor este poetic și limpede conturat. În versurile sale, Alexia își imaginează un drum în care speranța și profesia se întâlnesc: Ca medic, veghez la margini de viaţă,/Şi dau suferinţei o nouă speranţă. Pentru ea, Medicina e o carieră și o promisiune de grijă și lumină: Ascult bătăi slabe, redau răsuflări,/În ochii bolnavilor aprind lumânări.

Deși atrasă de artă în toate formele ei, Alexia a ales profilul Științele Naturii, pentru a înțelege lumea dintr-o perspectivă complementară: Mi-am dorit să înțeleg mai bine cum funcționează corpul uman și ce legătură avem cu natura. A reușit, însă, să-și păstreze intactă sensibilitatea: N-am știut că voi reuși să păstrez și să adâncesc latura mea sensibilă, hrănită de artă.

Implicarea ei în voluntariat confirmă această tendință spre responsabilitate și empatie: Am plantat copaci, am construit adăposturi pentru păsări și am participat la Olimpiada Speciilor de Păsări, la etapa națională. Toate aceste experiențe o formează ca pe un om complet, atent la lume și la ceilalți: Mi-au cultivat empatia și mi-au arătat cât de important este să fim implicați, onești și curioși.

În cele ce urmează, vă prezentăm cronica de teatru scrisă de  Alexia Olteanu. Textele de impresii de spectator surprind cel mai bine forța vie a teatrului, energia care trece dincolo de scenă și ajunge, uneori fulgerător, alteori discret, în mintea și sufletul celor prezenți în sală. În rândurile de mai jos, Alexia Olteanu, elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Buzău, oferă o astfel de mărturie personală, născută în urma vizionării spectacolului „D’ale carnavalului” de I. L. Caragiale, pus în scenă de regizorul Vlad Trifaș în cadrul „Săptămânii Teatrului Tânăr”. Perspectiva ei proaspătă, atentă la detalii și sensibilă la mesajul spectacolului, reușește să redea nu doar atmosfera caragialiană, ci și actualitatea tulburătoare a lumii pe care o oglindește teatrul.

D’ale carnavalului” de Ion Luca Caragiale

Unele spectacole nu se termină în clipa magică a căderii cortinei, a stingerii luminilor. Ele rămân în mintea ta, ca un ecou care te urmărește. Asta se întâmplă și în cazul spectacolului „D’ale carnavalului” de Ion Luca Caragiale, în regia lui Vlad Trifaș – un spectacol care te face să râzi, îndemnând însă la reflecție –, printre ce oameni trăim?! în ce fel trăim?!

De la primele minute, scena te aruncă într-o lume plină de agitație, de vorbe și de gesturi. Decorul prezintă o mahala vie, cu uși care se trântesc, ferestre curioase și oameni care se amestecă unii în viețile altora. Totul e colorat și dinamic, ca într-un film care nu se oprește niciodată. Lumina se schimbă odată cu stările personajelor, uneori caldă și veselă, alteori rece și tăioasă, atunci când se spun adevăruri. De cele mai multe ori, lumina nu este suficientă pentru ca defectele lumii acesteia să poată fi ascunse.

În mijlocul acestei lumi se află Nae Girimea, frizerul elegant care se crede stăpân pe tot, mai ales pe inima femeilor. Este fermecător, un fante zaharisit, știe ce să spună, dar trăiește între două femei și două minciuni. Pe Mița Baston o face să creadă într-o iubire curată, iar cu Didina Mazu trăiește o pasiune doar aparent aparte. Totul pare sub control până când o hârtie rătăcită, un simplu bilet de dragoste, pornește haosul. De aici înainte, totul se încurcă: iubirile, minciunile și orgoliile, mofturile.

Mița este o femeie visătoare, care iubește sincer și suferă atunci când descoperă că a fost înșelată. Didina e opusul ei: puternică, aprinsă și gata să lupte pentru ce vrea. Nae, prins între ele, devine o victimă a propriilor jocuri. Cele două femei intră totuși în aceeași tipologie, a adulterinei.

Pampon este un om direct, mânat de furie născută din gelozie, dar și de un soi de mândrie prostească. Reacționează repede, face scandal, fiind în adâncul lui doar un bărbat rănit care nu știe cum să-și arate durerea. Crăcănel e mai liniștit și mai nehotărât, mereu confuz, căci nu știe nici ce simte, și nici ce trebuie să facă. Are un aer comic și blând, care îl face ușor de îndrăgit.
Vlad Trifaș reușește să dea piesei un ritm natural și plin de energie. Râsul vine firesc, din situații pe care le recunoaștem în viața obișnuită. Actorii joacă cu plăcere, iar publicul simte această bucurie de a epuiza întreaga energie pentru a servi ideal rolul.

Spectacolul surprinde ideea că viața însăși este un carnaval continuu, în care fiecare dintre noi joacă un rol, pe măsura condiției noastre sociale. Ne ascundem în spatele aparențelor, încercând să părem fericiți, inteligenți, puternici. Dar, așa cum sugerează regizorul, vine un moment în care masca alunecă și rămânem față în față cu propriul chip: când ne privim în oglinda de la frizerie.

Finalul nu aduce neapărat liniște (ar fi și greu, după atâta hărmălaie!), mai curând aduce o claritate dureroasă a întregului „desen” dramatic. Aplauzele vin, dar nu pot acoperi gândul că tot ce am văzut pe scenă există și în noi. Râdem, dar râdem de propriile greșeli, de propriile jocuri de imagine. I.L. Caragiale, în viziunea lui Vlad Trifaș, nu ne mai ceartă, ci ne arată – cu un zâmbet blând și o privire lucidă –, cât de fragilă e lumea noastră de carton. Minunat spectacol!

Articole similare