Doi ani de la dispariția lui Marin Ifrim, o comemorare cât o carte cu 60 de autori

• Lansare-eveniment la Biblioteca Județeană

Biblioteca Județeană „Vasile Voiculescu” a fost, joi, 11 februarie, gazda unui eveniment de excepție, care a reunit mare parte dintre condeiele buzoiene pentru a-i aduce un omagiu regretatului scriitor Marin Ifrim, la doi ani de la dispariția sa. De altfel, lucruri mai puțin cunoscute, inedite, autografe, fotografii din vremuri de tinerețe ale scriitorului, sunt reunite într-o expoziție organizată în cinstea sa, la intrarea în Biblioteca Ju­dețeană.

„Amintirile cu… și despre Marin Ifrim” au fost așezate și între filele unei cărți căreia i-au dat chiar acest titlu. Peste 60 de scriitori buzoieni au ținut să restituie istoriei în această carte câte o frântură din ceea ce a însemnat pentru ei scriitorul Marin Ifrim, dar mai ales OMUL. Cele două calități ale sale, de scriitor și de OM, au fost apreciate foarte mult  de Ovidiu Cameliu Petrescu, care, de altfel, a și sponsorizat acest volum. Fără acest ajutor financiar, lucrarea nu ar fi văzut lumina tiparului, au spus scriitorii Ionel Stănuță și Ștefan Teodor Cabel, cel din urmă fiind și cel care s-a ocupat cu tehnoredactarea ei.

Și chiar dacă ziua sa de naștere a coincis cu data lansării acestui volum, Ovidiu Cameliu Petrescu a fost prezent la eveniment pentru a vorbi despre întâlnirea sa cu Marin Ifrim, dar și pentru a descrie parcursul literar care le-a reunit drumurile, precum și calitățile umane care au făcut posibilă colaborarea dintre cei doi. „Când el a dispărut dintre noi am considerat că o carte care să adune toate vorbele frumoase spuse de foarte mulți oameni despre el merită să apară, pentru că, dincolo de amintirile noastre, care vor muri odată cu noi, cărțile rămân, chiar și pentru secole, în memoria colectivă. Împreună cu doamna Mirică, care a adus foarte multe articole care au apărut după moartea lui Marin, domnul Cabel care le-a strâns pe toate, le-a tehnoredactat, a mai adus și dânsul opinii ale altor autori, am reușit să sponsorizăm această carte și să o facem să apară. Cred că era strict necesară apariția unei asemenea cărți și mă bucur că am reușit”, a spus  scriitorul Cameliu Petrescu, fost deputat în legis­latura 1990-1992, președinte al Asociației „Renașterea buzoiană”.

Discuțiile care s-au născut în jurul cărții, la acest eveniment al cărui amfitrion a fost chiar directorul Bibliotecii Județene, Sorin Burlacu, au readus la lumină lucruri știute de toți prietenii lui, dar au scos la iveală și aspecte mai puțin cunoscute, intuite poate de apropiați, împărtășite celor prezenți la lansare de soția sa, Irina Mirică. Toate aceste amintiri ale scriitorilor, cu și despre Marin Ifrim, puse în lumină cu ocazia lansării cărții, le-am așezat sub forma unui „interviu” imaginar cu scriitorii buzoieni în care răspunsurile la întrebări sunt gândurile rostite de ei  despre Marin la acest, să-i spunem, cenaclu literar de dincolo de stele.

Au mai evocat  amintirea scriitorului din postura de prieteni, nu numai cea de scriitori, directorul Bibliotecii Județene, Sorin Burlacu, care a avut tăria de a-și stăpâni emoția și de de a da citire ultimelor versuri ale lui Marin scrise acasă, înainte de a pleca la spital, dar și Dan Dinu și Mihai M. Macovei.

De unde a venit Marin Ifrim?

Scriitorul Stelian Grigore:  Înainte de a se întâmpla trecerea în cealaltă lume, cu vreo doi ani în urmă, am primit „Spre orașul cu un milion de ferestre”. Acolo aș fi vrut să se ducă. Să meargă acolo la liceu împreună cu ai lui colegi prieteni, la Râmnicu Sărat. Nu a putut să ajungă acolo pentru că Morometele din Bălăceanu, tatăl Marin T. Ifrim, spune că <am găsit în Scânteia un anunț în care se spune că acolo este o școală profesională de chimie care pregătește lăcătuși mecanici>. Și lăcătuș mecanic l-a făcut pe el. A terminat. A ajuns foarte bine văzut acolo, în colectivul de muncă, dar nu era săptămână să nu ajungă acasă, dorea să ajungă lângă părinți, lângă prieteni, lângă toți de acasă. Mergea cu trenul de la Brăila la Făurei, de la Făurei la Galbenu cu autobuzul și patru kilometri de la Galbenu la Bălăceanu pe jos, săptămână de săptămână. Era satul acela cosmic, satul copilăriei: „satul meu e o corabie de diamant/ ce despică larg valuri de humă/galbenă spumă de grâu în urmă lăsând/ satul meu e o boabă de rouă/ cu care am lovit orizontul sticlos/ lacrimă de copil norocos/ călărind curcubee prin lume/ crezând întotdeauna că plouă peste/ satul meu cât o boabă de rouă” Această poezie închinată satului este prima din volumul de debut al lui Marin Ifrim.

Cum s-a născut scriitorul?

Ovidiu Cameliu Petrescu: L-am cunoscut cu foarte mulți ani în urmă pe Marin. El lucra la Întreprinderea de Mase Plastice și, după ce, la Casa de Cultură a Sindicatelor, s-a înființat Cenaclul „Sahia”, a început să-l frecventeze, în momentul în care noi am scos o foaie literară. Când lucrasem la Consiliul Județean al Sindicatelor, cei de acolo mi-au cerut să fac o culegere de versuri ale poe­ților din municipiu și din județ și am scos o asemenea publicație, și când m-am transferat la Casa de Cultură am făcut același lucru. Nu mai știu dacă a fost inițiativa mea sau a directorului Alexandru Dumitrescu. În primul număr l-am publicat pe Marin Ifrim și, sub titlu,  scria „Marin Ifrim, un poet muncitor”.

El frecventa cenaclul nostru și cenaclul de la Viața Buzăului. Mulți dintre poeții noștri de la vremea respectivă mergeau la ambele cenacluri. Mai târziu, după ce nu am mai lucrat la Casa de Cultură a Sindicatelor, el și-a publicat primul volum, „Orașul cu un milion de ferestre” la Editura Litera. A venit la mine acasă și mi-a adus-o cu autograf.

Am remarcat întotdeauna la el o energie foarte puternică. Era un om plin de vitalitate. Din acest motiv, în 2002, când am înființat Asociația Renașterea Buzoiană, iar eu eram încă deputat, nu puteam să mă ocup zi de zi de această asociație, el a devenit secretarul general al asociației și m-am orientat la el nu numai pentru că era un poet foarte bun, nu numai pentru că avea relații în lumea literară, ci și pentru faptul că, așa cum am spus, era o persoană foarte energică, foarte harnică. Din 2002 și până astăzi noi am scos peste 120 volume sponsorizate, sprijinite de noi; marea majoritate a acestor lucrări mi-au fost propuse de Marin. Foarte mulți autori pe care i-am publicat noi au devenit membri ai Uniunii Scriitorilor.

Intersecții jurnalistice cu alți scriitori…

Scriitorul Ionel Stănuță: Mă întorc și eu la anii 1983-1984, când Casa de Cultură a Sindicatelor era o instituție de cultură și Marin își găsise un loc binemeritat acolo, alături de regretatul Constantin Petcu, alături de prietenul Mihai Macovei și de alții. Și mă bucur că am putut și eu să contribui la foaia literară care s-a realizat acolo. Marin era o personalitate de atunci. Mă bucur că m-am întâlnit cu el și la „Muntenia”, și la „Informația Buzăului”. Pe urmă el a trecut la „Opinia” și mă bucur că a fost, nu un gazetar, ci o personalitate a presei românești prin modul în care accepta orice idee i-ai fi dat de a scrie despre ceva și despre modul cum reușea să scrie. El a creat-o din punct de vedere ziaristic pe Daniela Șontică. Acest copil, parcă văd și astăzi, împins de Marin: fata asta vrea să scrie și ea. Și fata asta a ajuns bine și cu ajutorul lui Marin, și ne mândrim cu ea. A fost un altruist. Nu refuza pe nimeni. A știut să scrie și de bine, și de rău, în sensul că îi plăcea să și critice, și bine zice Daniela Șontică în carte că și-a aflat și dușmani.

Un om dedicat culturii…

Scriitorul Mihaela Boboc: Marin Ifrim era un om dedicat culturii și celor din jur. O calitate extrem de rară. Să faci ceva pentru celălalt, o apreciere, un mulțumesc. Atunci când simțea un tânăr cu talent, îl aducea întotdeauna în față, îl publica în „Opinia”. Și era bucuros când putea să ajute. El se prezenta drept un element greu încadrabil. Noi ne-am dat seama cine a fost Marin Ifrim după ce l-am pierdut. Când era în viață, era Marin fără de care nu se putea nicio manifestare culturală, era acolo, mereu prezent, mereu în vervă și mereu energic. Și dintr-o dată ne-am dat seama că am pierdut un om care și-a dedicat viața pentru cei din jur…

Care au fost ultimele  lui versuri? Ce spune Irina Mirică despre falsul care i-a rănit inima de moarte?

Irina Mirică: Marin este cel mai minunat om pe care îl puteam întâlni în viața mea. I-au rănit sufletul.  Nu a lăsat să vadă lumea tot ce era el de fapt. „Astăzi, 11”, este ultimul poem pe care l-a scris acasă, în noaptea de Revelion 2018-2019. Și-a propus ca în fiecare zi să scrie un poem. Nu suporta să treacă o zi din viața lui în care să nu scrie un ceva. A trimis 39 la luceafărul.net în care vorbește de cosmogonie, de crearea lumii și, în seara când a simțit că îi este rău, i s-a făcut teamă că a îndrăznit să abordeze o astfel de temă și a zis: „Nu cumva mă simt rău din cauza asta?”.  În poemele acelea, în fiecare zi a încercat să cuprindă crearea lumii, Universului. Aceasta este ultima. Se numește „Ha(os)”, premonitoriu cumva. Ultimul poem scris acasă.

Poate că a părut că s-a supărat pe niște oameni. S-a necăjit, acesta este cuvântul; nu era în stare de ranchiună, era doar dezamăgit. Nu ura nicio persoană; se însingurase cumva ca să își protejeze sănătatea. După ce a fost aproape mort în 2014, la operația aceea, a hotărât să nu-și mai consume energia și să stea mai într-o bulă a lui, de asta s-a retras. Și a mai fost acel moment cu acea adeverință care l-a marcat. De acolo  i s-a tras. Domnul Petrescu știe, că domnul Nistor i-a salvat viața căutând și descoperind că este falsă acea adeverință cu colaborarea cu Securitatea. El a descoperit, cu ochiul de tehnoredactor, că este un fals, lucru care  s-a confirmat pe ur­mă; dar, odată ce cineva îți strică numele, îl repari foarte greu. Le-am dat copiilor originalul venit de la CNSAS care confirmă că era un fake cel care era pe net. Acela a fost momentul  care  pe el l-a trezit cumva, că sunt oameni cărora oricât bine le-ar face, îl vor lovi degeaba.

Prietenii cu oameni deosebiți. Unii viețuiesc în poeziile lui…

Scriitorul Stelian Grigore:  Avea mulți prieteni: marele profesor Ion Rotaru, omul bun al culturii românești, Petru Ursache, care a rămas într-un monument, în poezia „Cărturarul”( „Nici acum nu știu pe unde intra în bibliotecă./ Apărea așa, dintr-o dată, ca un sfânt anonim,/ El însuși fiind o bibliotecă./ Vorbeam cu duhul său,/ îi simțeam tâmplele dogoritoare, pașnice pulsații/ De gânduri subțiri, ca sângele de îngeri./ Citeam în el ca-n Biblie și eram tare fericit/ Că-l pot vedea chiar și când nu exista/ Decât în cărțile sale…”).

Era recunoscut pentru generozitatea sa!

Ovidiu Cameliu Petrescu: Eu l-am prețuit pe Marin nu numai pentru poetul care era, pentru versurile lui, l-am prețuit în primul rând pentru această generozitate pe vremea când, pentru a intra în Uniunea Scriitorilor, trebuiau recomandări din partea unuia sau a doi membri. Marin a dat o sumedenie de recomandări pentru intrarea în Uniunea Scriitorilor. Uneori am fost mirat și i-am spus că „știu că X te-a criticat de multe ori, nu s-a purtat frumos cu asociația, cu nimeni, și văd că totuși îi dai recomandare”. „Lasă, e totuși un poet bun și merită”; avea această generozitate, această dorință de a ajuta.

Irina Mirică: Cea mai mare bucurie o avea atunci când corecta lucrările tinerilor care participau la concursurile pe care le făcea doamna Mihai (Paula, n.r.) de la Casa Corpului Didactic, inclusiv cele care veneau la concursul domnului (doctor Valeriu, n.r.) Bistriceanu. Când avea un concurs, îl lăsam singur. Își întindea lucrările pe jos; zeci de lucrări. Într-un week-end, termina tot.

Era o capacitate extraordinară. Când mă întorceam, erau toate aliniate și puse deoparte, niște sclipiri. Toate sclipirile, am înțeles de la doamna Mihai, că ulterior luau medalii pe țară, olimpice, premii mai departe. Nu accepta să-l sune cineva să intervină pentru cineva.

Ștefan Teodor Cabel:

M-a rugat să realizez volumul „Scrisori din Anglia”; l-am tehnoredactat și a avut o prefață din partea domului Liviu Ioan Stoiciu; dar îmi lipsea experiența, fiind prima carte. Sub fiecare poză, de obicei, trebuie să scrii numele persoanelor;  gândindu-mă că Marin îmi va spune ce și cum, i-am trimis-o să se uite pe ea. A zis: „Poți să o trimiți la editură”, și am  dat bun de tipar. M-am simțit vinovat. Cu această carte m-am răscumpărat, pentru că am făcut ce trebuia cu pozele. Îl menționez pe Nistor Tănă­sescu. A avut o mare contribuție cu materialele trimise, apărute în „Caietele de la Țintești”.

Prietenii și dincolo de stele…

Dacă nu ar fi fost restricțiile sanitare pentru prevenirea infectării cu Covid 19, cu siguranță mult mai mulți vor fi fost la acest eveniment. Și mă gândesc aici, spre exemplu,  la scriitorul Girel Barbu care, după ce a fost la mormântul lui Marin Ifrim să-i aprindă o lumânare împreună cu Teo Cabel, i-a închinat o poezie foarte inspirată.

 

Girel Barbu: Mulțumesc  prietenului Ștefan Teodor Cabel, poet și scriitor tânăr de marcă, vicepreședinte al Asociației Renașterea Buzoiană, pentru efortul de a edita această carte-evocare, dedicată remarcabilului om de litere, slujitor credincios al cetății, Marin IFRIM. Din câte cunosc eu, sper să nu mă înșel, o astfel de prețuire a mai avut-o doar Nichita Stănescu, la scurt timp după trecerea sa la cele veșnice. Lui Marin i s-a consacrat o întreagă revistă Caietele de la Țintești, al cărei redactor șef a fost, un cenaclu literar virtual numit „Cenaclul literar Marin Ifrim”, i s-a organizat o zi pentru a-l comemora, dar din cauza crizei sanitare a fost amânată și, iată, acum, acest volum în care semnează peste 50 de prieteni care l-au cunoscut și prețuit. „Amintiri cu… și despre MARIN IFRIM” este o lucrare de istorie literară, pe care nu ar trebui să o evite niciun critic sau istoric literar din România. Evo­cările din carte sunt literatură pură, ceea ce demonstrează  o dată în plus că lucrarea este și o antologie de preț. Mulțumesc de asemenea lui Teo Cabel pentru minunata inițiativă de a-mi oferi această carte la mormântul marelui nostru prieten. A fost o alegere, de un profund gest creștinesc, subsemnatul fiind, așa cum mărturisea Marin, „cel mai antic prieten” al lui; ne-am cunoscut prin scris acum 44 de ani, iar de când ne-am văzut la față și ne-am îmbrățișat, se împlinesc, în vara aceasta, 41 de ani. Poza de pe copertă a fost aleasă foarte inspirat, aici este Marin cel adevărat, Marin cel terestru, Marin cel ceresc, Marin cel ce știa atât de bine și de frumos să se poezească. E o poză-POEM! Felicitări tuturor celor care nu l-au dat uitării! Marin Ifrim va rămâne viu câtă vreme cărțile sale vor fi citite și cât cei care l-au cunoscut îl vor locui în sufletele lor.