Doi actori și ,,Alois”, într-o poveste emoționantă despre fragilitatea vieții

Doi actori și al  treilea personaj construiesc o poveste emoționantă despre fragilitatea vieții. Ea se regăsește în piesa ,,Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois”, de Cosmin Stănilă, regia Andrei Măjeri, o producție: @reactor.cluj care a fost jucată marți seară, pe scena Teatrului „George Ciprian” . Publicul a observat  încă de la început că pe lângă cei doi actori, Emőke Kató, Lucian Teodor Rus, în piesă s-a aflat aproape tot timpul și un al treilea personaj, ,,Alois”,  „neamțul”, cum îi spune personajul Eszter. ,,Alois”  și-a făcut  simțită prezența chiar din momentul în care publicul face cunoștință cu boala actriței Eszter Nagy și până la finalul piesei printr-o interpretare reușită, foarte aproape de un realism dureros, aproape palpabil.

Povestea scrisă de Cosmin Stănilă pare la prima vedere simplă. Ea oglindește transformarea pe care o suferă aproape peste noapte  viața unei actrițe, iubite și apreciate de publicul său, care se află la debutul bolii de Alzheimer. Peste toate textele învățate de-a lungul anilor, peste sutele de pagini, replici și personaje se așterne subit o ceață. Salvarea de moment vine de la  fiul ei, Cristi, care o vizitează și decide să rămână cu ea pentru a o ajuta. Mama își pierde memoria, iar Cristi, toate celelalte lucruri ce țin de viața sa perosnală și socială.  Este o pierdere dublă. Este evident o dramă, care sperie  pentru că milioane de oamni sunt diagnosticați cu această boală, iar povestea lui Eszter Nagy e doar o mică piesă dintr-un puzzle mult prea mare. Andrei Măjeri construiește relația celor două personaje cu multă umanitate și normalitate, în ciuda situației deloc normale în care se află acestea, fiind ajutat foarte mult în transmiterea emoției Adrian Balcău, care a realizat  ca decor  un spațiu fantomă, fără pereți reci, acoperit de perdele gigantice, care din punct de vedere metaforic îi descrie viața din spatele și fața cortinei; lucru care se completează și cu  ajutorul videoclipurilor  realizate de Cătălin Filip.

Regizorul Cosmin Stănilă: „Să fii martorul stingerii propriei conștiințe pare de nesuportat”

Cu multă măiestrie, cei doi actori fac o demonstrație simplă a faptului că bolile nu ţin cont de statutul social al oamenilor, iar degradarea imaginii actriței, nu cu mult timp în urmă prețuită, vine la pachet cu cea mentală.

„Emőke interpretează rolul mamei cu Alzheimer într-un mod foarte natural, uman. De la începutul spectacolului până la final trece de la statutul de actriță care se află în primele stadii ale bolii, la fosta actriță, căreia i se întâmplă ceea ce o speria cel mai tare, să uite cine este. Este o actriță care-și cunoaște bine atuurile și le scoate în evidență exact atât, cât și cum trebuie. De asemenea, alături de ea, Lucian Teodor Rus, își joacă rolul cu aceeași naturalețe și evoluează treptat de la o stare la alta cursiv și sincer. Tot spectacolul se datorează și relației pe care cei doi și-au creat-o pe scenă, alături de care poți intra și tu, ca spectator, în convenție”, remarcă reprezentanții Teatrului „George Ciprian”.

Ușurința cu care interpretează acest destin și modificarea relației mamă-fiu pe parcursul evoluției bolii a remarcat-o și publicul buzoian, care a asitat  cu emoție la toate transformările. Emőke Kató ilustrează aproape fidel și  gradual  instalarea acestei boli în trupul actriței Eszter Nagy, modul în care boala o ia în stăpânire, cum îi sunt afectate memoria, capacitatea de reflecţie, comportamentul şi capacitatea de a efectua treburile cotidiene, de la declinul cognitiv uşor la cel foarte sever.

În stadiul final al bolii Alzheimer,  actrița nu mai este capabilă să interacţioneze cu fiul său, să poarte o conversaţie sau să îşi controleze gesturile. Are reflexe anormale şi tulburări de înghiţire, depinzând total de ajutorul fiului său, Cristi. Pe de altă parte,  boala are repercursiuni și asupra fiul, ei, care alege să se întoarcă acasă pentru a o îngriji , încercând să o protejeze. În încercarea de a-și proteja mama de suferințele bolii și de a-i conserva imaginea publică și personalitatea artistică, Cristi începe să scape printre degete propria viață. Astfel, boala lui Eszter devine un al treilea personaj pe care cei doi îl înfruntă cu umor și curaj, dar care îi va face să se îndoiască de concepțiile lor despre grijă, iubire și demnitate. Este o lecție și despre boală, dar și despre conștiință, despre umanitate, despre iubire.

Este o lecție despre viață.  O viață în care, așa cum spune regizorul Cosmin Stănilă, peste 50.000 de oameni trebuie să supraviețuiască cu ,,Alois”.

„Să fii martorul stingerii propriei conștiințe pare de nesuportat. În lume sunt 50 de milioane de oameni care trăiesc cu Alzheimer. Mulți dintre ei își privesc condiția cu împăcare, confruntându-se cu lipsa unui tratament, dar și cu stigma socială. Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois e despre cum negociem cu iminența propriei dispariții”, spune Cosmin Stănilă.

 

„Spectacolul <Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois> nu este doar un spectacol foarte emoționant, dur pe alocuri, deoarece reprezintă treptat degradarea unui om cu Alzheimer, ci este și un spectacol care-ți aduce aminte, să-ți aduci mereu aminte. Într-o zi, cândva, nu știi dacă vei uita cum te cheamă. Până atunci, ar fi bine să ții la amintiri și la tine”, concluzionează reprezentanții Teatrului „George Ciprian”.

Spectacol produs în cadrul proiectului cultural „Drama 5. Ediția a V-a”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.