Actualitate

Documentar HotNews: Perioada începută cu domnia lui Cuza a fost cea mai bună vreme de aproape două secole

Datele confirmă: perioada de la domnia lui Al.I. Cuza până la 1914 a fost cea în care România a avut dezvoltarea cea mai semnificativă și creșterea economică cea mai mare din tot intervalul dintre mijlocul secolului XIX și mijlocul secolului XX, sporind masa de bunuri și servicii între 1862-1914 cu 53 la sută în fiecare deceniu.

Pentru o imagine sumară, dar care spune multe, menționăm că la vremea Unirii din anul 1859 în țară nu existau căi ferate, drumurile erau de pământ (excepție făcând cele foarte puține pietruite). Porturile de la Dunăre și Marea Neagră constau în niște schele pentru ancorat corăbii cu pânze; nu existau în țară magazii, silozuri pentru depozitat cereale; rețeaua telegrafică lega doar câteva orașe, în trecerea ei din Austro-Ungaria către Istanbul; nu existau aproape deloc clădiri pentru școli primare și niciuna care să adăpostească universități, scrie academicianul Victor Axenciuc în lucrarea sa „Produsul Intern Brut al României – serii seculare de date”.

Cum spunea domnitorul Cuza, la 1859, „totul era de făcut”, iar într-un interval de jumătate de secol, 1862-1914, s-au realizat cele mai mari investiții în obiective de infrastructură din toată istoria modernă a țării; perioada interbelică pălește din acest punct de vedere

Dacă am lua numai căile ferate și lucrările de construcții – poduri, tunele, gări, ateliere etc. – între 1869 și 1914 s-au executat peste 3.500 km, în vreme ce în 20 de ani interbelici s-au construit, în plus de rețeaua existentă în anul 1920, sub 1.000 km de completări.

S-au construit între 1860 și 1914 peste 29.000 km drumuri, din care 5.000 km drumuri naționale întreținute de sute de cantonieri; s-au edificat poduri de beton și poduri metalice, unele dintre ele străjuind și astăzi pe câteva șosele; s-au construit și s-au înzestrat cu utilaje toate porturile de la Dunăre și portul Constanța. S-au construit docuri, magazii moderne, silozuri, linii de garaj; clădiri pentru numeroase instituții, de la școli primare la instituții de învățământ superior sau instituții de cultură. Poșta și telegraful au legat toate localitățile țării între ele; s-a introdus telefonul în marile orașe; mari construcții s-au făcut pentru armată – cazărmi, forturi etc. Au fost amenajate lucrări de apă și canal, a avut loc electrificarea marilor orașe, construirea rețelelor de străzi, în orașe etc.

Efortul economic al României s-a materializat într-o creștere constantă a producției, spre deosebire de perioada următoarelor trei decenii, 1915-1945, marcate de războaie și de crize economice. În intervalul 1859-1914, valoarea adăugată a crescut de aproape 4 ori, iar PIB/capita a crescut de 2,17 ori

Deceniile interbelice, târâte de cinci-șase ani de refacere postbelică și de criza economică, îndeosebi de cea agrară, 1929-1936, au înregistrat o creștere medie pe locuitor cu 29 la sută, nivelul atins în media anilor 1935-1939 fiind de 96 la sută din cel antebelic, aceasta datorându-se în principal declinului agriculturii. După epuizarea entuziasmului național, produs de întregirea țării în anul 1918 și de sfârșitul unui război distrugător a apărut pentru guvernanți dilema: care va fi motorul de creștere după ce marile exploatații agricole au dispărut?

S-au propus și discutat diferite soluții pornindu-se de la resursele existente: progres prin dezvoltarea producției țărănești, mai cu seamă pentru că 80 la sută din populație trăia în zona rurală. Ideea s-a dovedit a fi neviabilă; mica producție prin ea însăși nu are putere de dezvoltare; nicăieri în lume nu a reușit. A doua cale, a industrializării era tentantă și convingătoare. Și așa a început povestea…

Scurt istoric al evenimentelor

Alegerile pentru Adunarea electivă s-au desfăşurat, în Ţara Românească, între 8/20 şi 12/24 ianuarie 1859.

Deputaţii conservatori au obţinut 46 din cele 72 de mandate existente. Lucrările Adunării elective s-au deschis în ziua de 22 ianuarie/3 februarie 1859 într-o atmosferă incendiară. Sediul reprezentanţei naţionale era înconjurat de mii de oameni. În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naţionale s-au reunit la hotelul „Concordia” din Bucureşti unde, atât deputaţii majorităţii conservatoare cât şi cei ai Partidei naţionale, căutau o soluţie. În cele din urmă, la propunerea lui Dimitrie Gr. Ghica, a fost adoptată soluţia dublei alegeri, reprezentând cea mai bună cale de depăşire a impasului.

Lucrările Adunării s-au reluat în dimineaţa zilei de 24 ianuarie/5 februarie 1859, la ora 11.00. În numele Partidei naţionale, avocatul Vasile Boerescu a cerut o şedinţă secretă, în cadrul căreia a pledat în favoarea principiului Unirii şi, subliniind legalitatea actului, în conformitate cu „spiritul Convenţiei”, a propus alegerea lui Alexandru Ioan Cuza şi ca domn al Ţării Româneşti. Reveniţi în sala de şedinţe, cei 64 de deputaţi, prin votul lor, l-au consacrat pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Ţării Româneşti. S-a realizat astfel unirea de fapt a celor două Principate. Prin acest act politic al dublei alegeri, fără a se încălca formal prevederile Convenţiei de la Paris, naţiunea română a obţinut o victorie importantă în realizarea statului modern român. Alexandru Ioan Cuza a ajuns la Bucureşti, la 8/20 februarie 1859, unde a fost primit cu mult entuziasm, notează lucrarea „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

În cadrul Conferinţei de la Paris (26 mart/7 apr-25 aug/6 sept 1859) a reprezentanţilor Puterilor garante (Franţa, Rusia, Marea Britanie, Prusia şi Regatul Sardiniei) a fost recunoscută de jure, la 1/13 aprilie 1859, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite. Austria şi Imperiul Otoman au recunoscut evenimentul la 25 august/6 septembrie 1859. Austria recunoscuse de facto, la 2/14 mai 1859, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, printr-o notă scrisă, fiind reluate cu acest prilej legăturile cu cele două guverne româneşti, de la Iaşi şi de la Bucureşti. Recunoaşterea dublei alegeri de către Puterile garante şi Imperiul Otoman a consacrat uniunea personală a celor două Principate, prima etapă spre realizarea deplină a Unirii.

La 22 noiembrie/4 decembrie 1861, Poarta a emis „Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei”, prin care se admitea unirea administrativă şi politică a Principatelor, fapt care presupunea o serie de măsuri importante, între care: reunirea ministerelor de la Iaşi şi Bucureşti într-un singur guvern şi a Adunărilor elective într-una singură; suspendarea activităţii Comisiei Centrale de la Focşani; instituirea în fiecare principat a câte unui consiliul provincial, ce urma să fie consultat asupra tuturor legilor şi regulamentelor de interes local, potrivit sursei amintite mai sus.

Primul guvern unitar al României, condus de Barbu Catargiu, a fost format la 22 ianuarie/3 februarie 1862. A urmat deschiderea la Bucureşti, la 24 ianuarie/5 februarie 1862, a primului Parlament al României. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a proclamat, în mod solemn, în faţa Adunărilor elective ale Moldovei şi Ţării Româneşti reunite în şedinţă comună, „Unirea definitivă a Principatelor”, iar oraşul Bucureşti a fost proclamat capitala noului stat, arată lucrarea „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Articole similare