Dionisie Romano, readus la viață la Congresul Internațional de Istoria Presei de jurnalistul Dorin Ivan

În perioada 23-24 mai, jurnalistul buzoian Dorin Ivan, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, a participat la Congresul Internațional de Istoria Presei, ediția 2025, ce a avut loc la  Constanța, un  eveniment organizat de Asociaţia Română de Istorie a Presei (ARIP), împreună cu Universitatea Ovidius, Organizaţia de Management al Destinaţiei Mamaia-Constanţa şi Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”.  El a prezentat lucrarea „Episcopul Dionisie Romano, pașoptist pătimaș, gazetar rebel – Studiu de caz, Vestitorul bisericesc, Buzău, 1839, prima gazetă religioasă și morală”, care s-a remarcat printr-o abordare originală, profund documentată și revelatoare a unei figuri insuficient cunoscute din istoria noastră culturală și bisericească: episcopul Dionisie Romano (1806–1873). Jurnalistul și-a propus și a și reușit pe deplin să aducă în atenția publicului și a cercetătorilor un moment fondator în presa bisericească românească, dar și un portret curajos și complet al unui cărturar implicat activ în tumultul social, politic și spiritual al secolului al XIX-lea.

Selectat ca singurul jurnalist din Buzău ale cărui cercetări au fost acceptate în prestigiosul cadru internațional, Dorin Ivan reușește să redea cu finețe atât dimensiunea biografică, cât și forța morală și jurnalistică a lui Dionisie Romano, un cleric cu vocație revoluționară, un tipograf de vocație și un gazetar cu simț ascuțit al dreptății sociale. Motto-ul ales de autor – inscripția de pe piatra de mormânt a episcopului, „Doamne, nu pedepsi România pentru păcatele fiilor săi!” –, sintetizează demersul și crezul acestuia: o misiune de luminare, de responsabilizare și de slujire a adevărului, în pofida riscurilor și a represaliilor.

Jurnalistul Dorin Ivan reconstituie portretul complex și adesea uitat al episcopului Dionisie Romano ca ierarh bisericesc, dar și  de om al vremii sale, implicat profund în marile transformări ale societății românești din secolul al XIX-lea. Printr-o structură  alcătuită din cinci capitole, el oferă în lucrarea sa răspunsuri detaliate la o serie de întrebări esențiale privind viața și activitatea lui Dionisie Romano. Dorin Ivan urmărește astfel traseul lui Dionisie Romano de la debutul în publicistica religioasă și influența pe care a exercitat-o în presa bisericească românească, la implicarea sa activă în Revoluția de la 1848, alături de figuri marcante precum Ana Ipătescu. De asemenea, este analizată contribuția sa ca autor de discursuri bisericești, implicarea în evenimentele generate de Războiul Crimeii și, nu în ultimul rând, rolul său în contextul Unirii Principatelor Române.

Lucrarea trasează astfel, pas cu pas, cariera acestei personalități marcante a Bisericii Ortodoxe Române, care și-a început activitatea ca simplu tipograf, dar a încheiat-o în mod spectaculos, ca membru de onoare al proaspăt înființatei Academii Române. Ca recunoaștere a valorii culturii scrise, Dionisie Romano a donat Academiei o impresionantă colecție de 73 de cărți românești rare, însoțite de câteva sute de volume și manuscrise. Astfel, studiul lui Dorin Ivan aduce în lumină această personalitate prea puțin cunoscută a secolului al XIX-lea românesc, un militant pentru educație, un precursor al jurnalismului social și un vizionar care a înțeles rolul presei ca instrument de schimbare și progres.

„Să începem cu… ucenicia”

În primul capitol al lucrării sale, jurnalistul Dorin Ivan prezintă debutul impresionant al lui Dionisie Romano în spațiul publicistic, oferind cititorului o imagine clară a rolului important pe care l-a jucat în nașterea presei bisericești din România. Capitolul se concentrează pe lansarea „Vestitorului bisericesc” (1838–1840), prima gazetă religioasă românească, proiect editorial demarat alături de Gavriil Munteanu și susținut de episcopul Chesarie.

Ivan evidențiază nu doar caracterul inovator al publicației, ci și misiunea morală și educativă pe care Dionisie și-a asumat-o prin intermediul acesteia: aceea de a trezi conștiințe și de a hrăni valorile spirituale ale națiunii. Articolele, eseurile și traducerile din gânditori clasici precum Platon, Epictet sau Fenelon reflectă profunzimea intelectuală și sensibilitatea morală a autorului. Eseul „Dragostea în vremea iernii” este remarcat ca un exemplu de rafinament literar și introspecție etică.

Dorin Ivan subliniază, totodată, continuitatea vocației formative a lui Dionisie, care, ajuns episcop, reunește aceste scrieri într-un volum destinat tinerilor seminariști. În viziunea jurnalistului, acest gest simbolizează angajamentul constant al lui Dionisie față de educație, cultură și spiritualitate. Capitolul se încheie cu evocarea aprecierilor lui Onisifor Ghibu, care consideră opera lui Dionisie Romano o contribuție fundamentală la cultura românească. Astfel, Dorin Ivan reușește să reînvie figura acestui cleric-cărturar, un pionier al presei religioase și formator de caractere prin forța cuvântului scris.

„Pe baricadele revoluției, călare pe tunuri”

În al doilea capitol al lucrării sale, jurnalistul Dorin Ivan aduce în prim-plan o altă latură a lui Dionisie Romano. Este latura militantă a clericului, dezvăluind implicarea profundă și curajoasă a acestuia în Revoluția de la 1848. Capitolul oferă o perspectivă inedită asupra modului în care un om al Bisericii, de regulă asociat cu prudența și echilibrul, a ales să se alăture activ mișcării revoluționare, în rând cu figuri emblematice precum Ana Ipătescu sau monahul Ambrozie, supranumit „Popa Tun”.

Este un capitol în care Dorin Ivan conturează portretul unui cleric vizionar, care și-a asumat riscuri majore în numele adevărului și al renașterii naționale, transformând cuvântul tipărit într-un instrument de luptă pentru idealurile Revoluției de la 1848.

Ivan reconstituie imaginea unui Dionisie prezent „călare pe tunuri”, așa cum l-a descris colonelul Locusteanu, adică nu
doar un susținător de idei, ci un participant direct, fizic, la evenimentele revoluționare. Această atitudine nu este prezentată ca o abatere de la vocația religioasă; ea este evidențiată ca o manifestare a dorinței sincere de a reforma societatea. Aflăm că Episcopul Melchisedec Ștefănescu, prieten și contemporan, oferă cheia înțelegerii gestului: Dionisie a vrut „să dărâme zidul cel vechi și să ridice unul nou”, o alegorie a schimbării profunde, sociale și morale.

Un alt aspect esențial pe care jurnalistul îl evidențiază este modul în care Dionisie a utilizat tiparul ca armă ideologică. Traducerea și publicarea clandestină a lucrării „Cuvintele unui credincios” de Lamennais, interzisă în Europa catolică, devine un act de rezistență intelectuală. Semnată anonim „un adevărat român”, cartea a circulat printre revoluționari, inclusiv în Transilvania, dovedind impactul și curajul editorial al autorului.

În urma eșecului revoluției, Dionisie este arestat și întemnițat la Văcărești. Ulterior, refugiat în Transilvania și ocrotit de mitropolitul Andrei Șaguna, el găsește în exil un timp al reflecției și creației, pe care îl evocă cu o ironie caldă și nostalgică.

„Autor de laudații”

În al treilea capitol al lucrării sale, jurnalistul Dorin Ivan scoate în evidență un moment esențial din parcursul spiritual și intelectual al lui Dionisie Romano: contribuția sa la ceremonia de înscăunare a episcopului Filotei, în anul 1850. Aici jurnalistul pune accent pe rolul lui Dionisie ca orator cu o profundă capacitate de a inspira și de a modela conștiințe.

Jurnalistul arată că, prin predica pe care a redactat-o la cererea episcopului Filotei, Dionisie a demonstrat stăpânirea discursului religios și o înțelegere profundă a nevoilor spirituale și morale ale societății din vremea sa. Textul predicii este prezentat ca o lucrare de mare forță morală, adresată tuturor categoriilor de credincioși – de la stareți și protopopi până la mireni –, fiecare fiind chemat la demnitate, responsabilitate și credință vie.

Dorin Ivan subliniază aici nevoia de exemplu personal în rândul clerului și de întoarcere sinceră la valorile autentice ale credinței.  Revelația de la finalul ceremoniei, când episcopul Filotei anunță cu emoție că autorul discursului a fost Dionisie Romano, este un moment simbolic pe care jurnalistul îl exploatează pentru a arăta discreția, dar și influența majoră a acestuia. Fără a căuta recunoaștere personală, Dionisie își pune darul cuvântului în slujba Bisericii și a comunității.

Dionisie Romano  este surprins în acest capitol ca un om al ideii și al acțiunii, dar  și ca un maestru al cuvântului rostit, capabil să trezească suflete și să întărească vocații.

„De la războiul Crimeii…”

În al patrulea capitol, jurnalistul a relatat cu minuțiozitate despre implicarea lui Dionisie Romano în tumultuoasele evenimente legate de Războiul Crimeii din 1853. Pentru Dionisie Romano, Războiul Crimeii nu a fost doar o criză politică, ci și un moment crucial care
i-a marcat începutul unei noi etape în slujirea cultural-religioasă a țării.

Deși, anterior, Dionisie fusese un fervent susținător al panortodoxiei, trimițând călugări spre Rusia, în momentul în care trupele rusești au ocupat Principatele Române, el și-a demonstrat adevărata fidelitate față de țară, comportându-se ca un patriot autentic. Această schimbare de poziție i-a adus acuzații grave din partea autorităților ruse de ocupație, care l-au acuzat de trădare. Drept consecință, Dionisie a fost îndepărtat din funcția de egumen al Mănăstirii Sadova, arestat și supus unui proces. Cu o voință de neclintit, a reușit să evadeze și să traverseze Dunărea, găsind adăpost la Constantinopol, unde a fost primit cu onoruri și distins cu decorații de către sultanul Abdul Aziz, ca semn al recunoștinței pentru loialitatea sa față de Imperiul Otoman.

La întoarcerea în țară, însă, nu a scăpat de represalii: a fost din nou arestat și condamnat la domiciliu forțat la Mănăstirea Neamț. După retragerea trupelor ruse și înfrângerea acestora în 1856, Dionisie a fost propus și numit stareț al Mănăstirii Neamț, chiar dacă a întâmpinat opoziția soborului. Numirea sa pe viață, susținută de domnitorul Grigore Alexandru Ghica, i-a deschis calea spre o perioadă prolifică de reforme.

În această funcție, Dionisie a pus bazele unui seminar teologic, a inițiat construcția unei școli agricole, a înființat o bibliotecă și a demarat ample lucrări de modernizare a mănăstirii. Chiar și după ce a fost înlăturat în mod umilitor de caimacamul Teodor Balș, Dionisie nu s-a lăsat doborât. A transformat acest moment dificil într-o oportunitate pentru a se dedica pe deplin activității intelectuale și religioase, continuând să scrie și să publice importante lucrări teologice.

„…la Unirea Principatelor Române”

În al cincilea și ultimul capitol al lucrării, jurnalistul a oferit o reflecție asupra rolului lui Dionisie Romano în contextul Unirii Principatelor Române din 1859, un moment crucial pentru istoria națională. Deși nu există documente clare care să ateste o implicare directă și vizibilă a lui Dionisie în procesul politic al unirii, este indubitabil că influența și contribuția sa au fost esențiale, chiar dacă s-au manifestat într-un mod discret și rezervat.

Faptul că domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a numit rapid Episcop de Buzău, fără a cere consimțământul Mitropolitului Nifon, evidențiază încrederea puternică pe care o avea în Dionisie și sugerează o susținere fermă a idealului unirii. Istoricii îl situează alături de personalități marcante care au sprijinit Unirea, precum Sofronie Miclescu, Neofit, Filaret Scriban și Melchisedec Ștefănescu.

Rolul său în Eparhia Buzăului a fost unul de lider cultural și gospodar de excepție. Dionisie Romano a continuat să promoveze cultura și spiritualitatea românească, cultivând conștiința națională prin tipărirea unor opere religioase și culturale care au alimentat dorința de unitate și identitate națională. Unul dintre momentele definitorii ale activității sale a fost participarea la fondarea Societății Academice Române în 1868, unde a făcut un gest impresionant: a donat o bibliotecă valoroasă, formată din peste 7.000 de volume și 150 de manuscrise, ce au constituit nucleul fondator al Bibliotecii Academiei Române. Pentru acest aport remarcabil, a fost numit primul membru onorific al acestei instituții de elită.

Dionisie Romano a rămas în memoria colectivă ca un fervent promotor al culturii, al românismului și al unității spirituale a poporului român. Nicolae Iorga îl descria drept „un harnic trezitor de cultură”, o figură emblematică a unității culturale românești.

În loc de concluzii

Scopul jurnalistului buzoian în această lucrare nu este doar acela de a relata fapte, ci de a oferi o înțelegere mai profundă asupra motivațiilor, valorilor și impactului pe care Dionisie Romano le-a avut asupra epocii sale. Dorin Ivan scoate în evidență rolul său ca pionier al presei religioase românești, militant pentru idealurile Revoluției de la 1848, luptător împotriva ocupației ruse în timpul Războiului Crimeii, susținător al Unirii Principatelor și, nu în ultimul rând, ca fondator cultural și membru onorific al Academiei Române.

Prin această lucrare, Dorin Ivan a dorit să restituie memoria unei personalități complexe, uneori controversate, dar cu o contribuție incontestabilă la viața spirituală, culturală și politică a României moderne. Astfel, jurnalistul ne invită să redescoperim, prin ochii săi și prin documente de epocă, un om care a fost cu adevărat „călare pe tunurile” istoriei.

Prin analiza celor 51 de apariții ale „Vestitorului bisericesc”, Dorin  Ivan scoate la lumină nu doar inițiativa publicistică remarcabilă a unei fețe bisericești „rebele” pentru vremurile sale, ci și impactul ideilor promovate asupra formării conștiinței naționale, asupra educației morale a societății românești în plină transformare. De la eseuri și traduceri din mari autori ai Antichității și ai Iluminismului european, până la articole pamfletare și diatribe sociale, Dionisie Romano apare ca un veritabil precursor al marilor gazetari români – de la Eminescu la Pamfil Șeicaru –, așa cum subliniază autorul.

Lucrarea  reamintește  publicului contribuția remarcabilă a acestui  „slujitor al tiparului și al națiunii”, cum îl numește Dorin Ivan, la edificarea identității românești moderne. Este un omagiu adus unui spirit enciclopedic, militant și profund românesc, dar și un model jurnalistic demn de urmat și de înțeles în epoca noastră.