Alexandru PRIPON
Jurnalismul este o artă. Nu doar munca de a lipi cuvinte, pentru a descrie, aproximativ și parcimonios, evenimente ori situații. Ci măiestria de a lămuri, prin aducere din condei înțeleaptă și metaforă inteligibilă, existența noastră, felul în care este afectată, acum sau perpetuu, de ceea ce se întâmplă. Trăim momentul, îngăduim tentaculele clipei peste vise și năzuințe, acceptăm deveniri ulterioare, dar nu suntem cu adevărat împăcați până nu pricepem, pe deplin, cum am ajuns aici și care este calea de urmat pe mai departe. Lipsiți de informație, viețuim primejdios, într-un zvon continuu, abia definit și mereu schimbător, ca un teren ostil, cu nisipuri mișcătoare.
Desigur, ca orice artă, și jurnalismul poate fi abordat ca meserie. O îndeletnicire ca oricare alta, cu retribuție mai mult ori mai puțin satisfăcătoare și program fix de lucru. Însă nu am cunoscut până acum un ziarist care să lase baltă strădania începută, pentru a o relua mâine, după cafeaua de dimineață. Chiar și atunci când pare că s-a detașat de secunda pe care o descrie, jurnalistul contemplează, țese idei și împacă sintagme, continuă, fie și în gând, materialul aflat în lucru, duce mai departe înlănțuirea logică, apoi își îngăduie o privire de la distanță, critică, pentru a smulge ternul ori neadecvatul dintre silabe.â
Jurnalismul spune lucrurilor pe nume. Dar nu oricum. Metafora apare, chiar dacă nu abundă, vorbele se înlănțuie plăcut, chiar dacă nu poetic. Lumea în care trăim nu ne este doar descrisă, ne este descifrată, elegant. Iar atunci când cele de mai sus – și altele, nerostite, dar știute – dispar din discursul jurnalistic, este semnalul dur, abraziv, al unei schimbări covârșitoare, schimbare subliniată cu forță și menită să declanșeze o nouă eră, fie ea și teribil de vremelnică.
Orice modificare generală a exprimării și abordării, orice cutumă care afectează „aducerea din condei” și obiectivul final, orice salt radical paradigmatic reprezintă începutul unei ere. Una mai lungă sau nu chiar. Dacă aceasta este era în care vom rămâne mai mult timp, sincer, nu e una prea atrăgătoare. Fie ea și de importanța colosală a simbolismului pentru literatură, era jurnalistică actuală pare năpădită straniu de „flori ale răului”, de „bube, mucegaiuri și noroi”, măcar din punct de vedere stilistic. Mult prea adesea, frazeologia se îngemănează cu subiectele tratate, parcă într-un mod prăpăstios-butucos, numai bun pentru străpungerea completă a granitului existențial.
Dincolo de aspectele exterioare, am impresia că era jurnalistică pe care o trăim își păstrează rădăcinile în perioada pandemiei, marcată de spaime, exagerări și restricții. Informația era, atunci, mai prețioasă ca oricând, competiția dintre jurnaliști era acerbă, iar publicul, sechestrat la domiciliu, consuma avid știri, reportaje și opinii, fără a mai conta rotunjirea exprimării. Important se dovedea a fi, la acel moment, fiorul indus de vești (mai ales de cele rele), alăturat teoriilor conspirației, speranțelor mărunte și oglinzilor deformate. Pe atunci a fost consfințit stilul jurnalistic ușor grosier, grăbit, cu fraze mătăhăloase, repetiții viguroase ale cuvintelor, expresii întregi traduse (de obicei neinspirat) din engleză etc. Momentele de groază au trecut și au fost, cumva, căutate altele, mereu noi, astfel încât senzația aceea negativă să nu dispară. Iar stilul… prea puțin timp, prea multă adrenalină. Cine să mai invoce – de ce? – revenirea metaforei și a exprimării scuturate în limbajul jurnalistic?
Departe de mine să judec. Sunt mode, trecătoare, potrivite fiecărei ere, dând naștere unor șabloane acceptate, mai mult sau mai puțin tacit, în redacții. Și ne amintim, toți cei implicați în jurnalism, de propriile începuturi, când ni se cerea o anumită exprimare, îmbrăcată într-o anumită formă, ceea ce ducea la primele noastre experiențe mass-media, șchiopătate și șovăitoare. Privind în urmă, limbajul de atunci pare straniu, iar șablonul pare un corset prea strâns, aplicat anapoda. Dar noi știm că așa a evoluat exprimarea jurnalistică, de la eră la eră. Și suntem pregătiți să o luăm de la capăt, cât de cât, atunci când vor surveni alte schimbări, pentru a vorbi mereu pe înțelesul tuturor.
„Homo sum, humani nihil a me alienum puto” – sunt om, nimic din ceea ce e omenesc nu mi-e străin (Publius Terentius Afer, „Heauton timorumenos”, actul I, scena 1). Înțelegem, așadar, pe deplin, cele de mai sus, însă unele modificări chiar nu merită aplicate. Indiferent de tendința momentului sau importanța pe care o are cultura într-un anumit interval, stilul care se prefigurează a fi păstrat, prea puțin cioplit și îngrijit, trebuie lăsat să se stingă în pace, fără regret, alături de izoletele și restricțiile unei perioade apăsătoare, cumplite. Vă spun aceasta deoarece arta înseamnă dăltuire fină, atentă, nu ciopârțire cu toporul. Și, dincolo de orice eră, jurnalismul este o artă…
