Câte Crevedia există? Câte ferme ale dacilor? Acum, azi. Oare știe cineva? O, da. Se știe. Undeva există niște hârtii făcute aiurea, să fie, undeva un primar bea chiar acum din sticla aia de whisky primită cadouaș de la prietenul cu pensiunea, chiar în clipa asta un prelungitor ia foc, un nene uită furtunul care trebuia schimbat acum zece ani deschis, o asistentă n-are chef să se întoarcă în salon, mai stă două minute la o bârfă. Dar dacă merge, merge. Adică, dacă nu se întâmplă, Doamne ferește!, o tragedie și mor niște oameni, merge. Merge. Românii joacă la 6 din 49 și la pariuri zilnic.
Suntem un popor plin de adrenalină, mergem la risc zilnic, ca dacii. Cred că de aia există și fascinația pentru daci. Mai liberi, așa, fără niște reguli clare, mai pe execpționalism, așa, nu ca ăștia cu legi, proști și limitați. Noi mai pe dacii liberi, așa, să facem cum vrem noi, să nu ne spună nimeni. Neatârnați și suverani. Dacă merge, merge, dacă nu, asta e, nu e vina noastră.
Pentru că realitatea este că România este plină de ferme ale dacilor, Crevedii, Colective etc. Plină. Este doar problemă de timp și de întrunirea unor factori. Un efect pirotehnic care nu avea ce căuta, dar putea merge dacă izolația era ignifugă și mergea dacă nu era mai puțin ignifugă, fiind luată mai ieftin nu era sută la sută, și nu s-ar fi întâmplat dacă ușa de urgență nu era blocată, dar era blocată ca să fie mai ușor, dar ar fi mers și așa, dacă substanța… Un șir de dacă.
Tragediile din România sunt evenimente anunțate. Inevitabile precum faptul că după noapte vine ziuă. De aceea nu înțeleg uimirea inocentă și mereu proaspătă la fiecare nouă dovadă. Piesele trgaediei se adună în fiecare an, metodic și cu răbdare. Ca și cum ar exista un plan, de aceea conspirațiile țin la noi. Prea se leagă multe, s-ar zice. Nu, nu se leagă nimic. E doar un șir de decizii. Anume fiecare mică decizie de a nu face ce trebuie, ci de a face o șmecherie, să ne fie noua bine. Poate merge. Să avem încredere în Zamolxe.
De ce să luăm aviz? Durează. Mai bine facem noi. Știu. Luăm amendă după. Și? O plătim și gata. Ia întrebați câți „antreprenori” procedează așa. De la ansambluri rezidențiale la chioșcuri. E practică. Facem cum vrem noi, nu așteptăm după acte. Apoi „legalizăm”. Vin ăia, constată că „nu respectă”. Ei și? Plătim amenda, ei ne bagă în legalitate. Ne înțelegem. Așa se face. Se știe. Ce e făcut e bun făcut.
Controale. Haida, de! Ești în România. O masă bună la restaurant, un cadouaș, o șpăguță. Se rezolvă. Nu e ca și cum inspectorului îi pasă. De fapt nu i-ar păsa nici dacă și-ar duce propria familie la așa ceva și ar muri. Ar ieși in presă rupt de durere. Păi ce, e vina lui că s-a întâmplat tragedia? Așa le-a fost scris, maică, săracii!
Mda. Am urmărit. Exact aceleași lucruri repetate în buclă ca și la celelalte tragedii. Furie inițială, dezvinovățire, dezinteres. Acuzații. Cine e vinovat oare? Concluzia?
Ar fi mers dacă aveau avize și le mai și respectau, dar și dacă nu aveau ar fi mers dacă aveau instalația electrică făcută cum trebuie, dar nu era, dar totuși nu se întâmpla dacă nu se încingea cablul în perete, dar poate totuși ar fi mers chiar și așa, dacă era un pic mai bună, dar totuși asta este, se întâmplă, poate au pus unii foc intenționat, dar poate și așa nu se răspândea focul dacă nu era făcută din lemn… dar poate…
Până la urmă, Doamne-ajută să nu mi se întâmple mie! Gen.
