Cuvântul se întoarce acasă: Passionaria Stoicescu, distinsă la ceas aniversar cu Marele Premiu „Vasile Voiculescu”

Există un moment în viața fiecărui creator de literatură în care cuvântul, după ce a colindat lumea, se întoarce acasă. Nu ca un fiu rătăcitor, ci ca un înțelept împăcat cu drumul. Un astfel de eveniment are loc la Buzău, zilele acestea, când literatura s-a reîntors la matcă.

Este vorba despre  evenimentul în cadrul căruia Passionaria Stoicescu, una dintre cele mai vii voci ale liricii feminine românești, primește acasă, la Buzău, Marele Premiu și Trofeul Concursului Național „Vasile Voiculescu”, pentru volumul „Dragul meu, Nimeni”, editura eLiteratura, 2025; este însă și un gest simbolic, de recunoaștere și de reculegere, la pragul celor 80 de ani pe care, după cum se vede, Passionaria Stoicescu îl trece cu prospețimea pasului de vers. Este o vârstă care, pentru alții, ar fi poate o tăcere senină, dar pentru ea pare un nou început al rostirii. De peste o jumătate de secol, Passionaria scrie ca și cum ar salva cuvintele dintr-un incendiu: grăbită, limpede, dar mereu vie.

O voce în linia marilor conștiințe poetice feminine

Poeta – „viforoasă”, cum s-a autodefinit cândva, într-un autograf vechi, oferit scriitorului Dumitru Ion Dincă pe volumul „Zăpezile de jertfă” (1974) –,  nu și-a pierdut nici limpezimea, nici ironia, nici bucuria dialogului. „Constat că, draga de ea, Passionaria, a rămas și la 80 de ani trecuți cu câteva zile, un om cu simțul umorului, al echilibrului și bunului simț, capabilă să stârnească hohote de râs, să capteze auditoriul”, spune scriitorul Dumitru Ion Dincă, el însuși buzoian prin rădăcini și înrădăcinat al poeziei românești, membru al Uniunii Scriitorilor, cavaler al Ordinului Meritul Cultural și președinte al juriului Concursului Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu”. „Prozeliții sunt de regulă cei ce nu mai pot face distincție între performanță și mediocritate, limitându-se la a aplauda cu frenezie regii maidanelor. Ori, în cazul poetei pe care o aniversăm, Passionaria Stoicescu s-a dovedit, încă de la debut, o poetă expansivă, vulcanică (viforoasă)”, adaugă el, cu o tandră severitate a lucidului.

Această „viforoasă” a poeziei românești, autoare a zecilor de volume de versuri, eseuri și proză, s-a născut în Buzău și, poate de aceea, întoarcerea premiului „acasă” are un sens dublu: al destinului și al rădăcinii.

Într-o lume în care mediocritatea face mult zgomot, Dincă o așază pe Passionaria Stoicescu în linia marilor conștiințe poetice feminine, pornind de la Maria Banuș și Nina Cassian, până la Ana Blandiana, acolo unde se întâlnesc sensibilitatea și luciditatea. „Bucuria comunicării se transformă, la ea, într-o cascadă de imagini, atât de plastice, încât ai senzația că poeta vorbește doar cu tine, cititorul”, notează Dumitru Ion Dincă. Și așa și stau lucrurile. Dincă o descrie pe Passionaria cu finețea unui cititor care i-a parcurs nu doar cărțile, ci și tăcerile dintre ele. „Bucuria comunicării se transformă la ea într-o adevărată cascadă de imagini, atât de plastice, încât încerci senzația unui dialog al autoarei purtat doar cu tine, cititorul”. Este o poezie care te atrage, cum spune el, „într-o cruciadă a cunoașterii, dincolo de imaterialitatea sunetului”.

O ars poetica a lucidității

Din „Reverberata” și „Apa Sâmbetei”, Dincă citează versuri care rămân lipite de memorie: „Cânt doar în somn / sub formă de mici strigăte… / Nici vorbă de ecou — / ei nu sunt muntele… / Totul se afundă / în trupurile lor de cârpă… / Stau pe un mal / la picioare îmi curge apa sâmbetei… / Cânt doar în somn”.

„E o poezie a lucidității dureroase. Universul devine asfixiat de mizeriile lumii, dar poeta nu încetează să caute muntele din vis”, spune scriitorul. În alt poem amintit de Dincă, pe care îl consideră o ars poetica, intitulat „Despre prospețimea mâhnirii”, Stoicescu scrie: „Această rană cântătoare / nu poate prinde coajă — / toate cangrenele verbului / stau de strajă… / Sisif, fratele meu geamăn, / blagoslovește suișul abrupt… / ce dor mi-e de mama, / patria mea de-nceput!”.

„E o declarație de legământ. Mama reprezintă pentru poetă mai mult decât ființa încătușată în lacrimile fiicei; e <patria mea de-nceput>. Un vers superb, revoltător prin simplitate și încărcătură emoțională”, spune Dumitru Ion Dincă. El vede în Passionaria Stoicescu „o virtuoasă mântuitoare de instrumente”, o artistă care știe că poezia nu e un refugiu, ci o asumare a durerii: „Pe un fond invariabil albastru / o femeie fără picioare / cu o broșă prinsă direct în carne… / etalându-și granatele / deasupra sânului stâng…”.

„Variațiuni pe aceeași teamă”, notează Dincă, „dar și un joc lingvistic subtil, în care ingeniozitatea devine ludică, iertătoare. Poeta își schimbă forma și nuanțele, dar sensul profund rămâne același, ca la toți poeții adevărați”.

Dacă ne amintim și de poemele ei din „Reverberata”, „Apa Sâmbetei” ori „Fără pierdere, ca o iubire”, constatăm că sunt mărturii ale unei vieți trăite sub semnul cuvântului ca destin. În ele, Stoicescu își asumă drama de a fi poet într-o lume care „nu mai are munți”, care „nu mai întoarce ecoul”. Dar, în același timp, din acea lipsă se naște verticalitatea, „suișul abrupt” al lui Sisif, pe care poeta îl recunoaște drept „frate geamăn”.

La Buzău, orașul ei natal și al multor altor spirite artistice, ceremonia de decernare a premiilor „Vasile Voiculescu” are, în acest an, o încărcătură aparte. Aflăm că va fi prezent și academicianul Marius Andruh, buzoian și el, venit să adauge gravitate și noblețe unei sărbători care este  o celebrare a culturii. „Marele Premiu și Trofeul <Vasile Voiculescu> nu face altceva decât să încununeze efortul, truda pe cuvânt a unui scriitor, eseist, prozator, traducător conștient că arta înnobilează viața noastră, a tuturor”, mai spune Dumitru Ion Dincă.

Este limpede că la 80 de ani, Passionaria Stoicescu nu mai scrie pentru a demonstra ceva. Ea scrie pentru a continua respirația lumii. Poemele ei  ne dezvăluie „patria de-nceput” – mama,  poezia, în esență, devenind rugăciune și revoltă în același timp. În acest Buzău de toamnă, unde cuvântul are rădăcini adânci și flori târzii, poezia s-a întors acasă, la festivalul literaturii române ce poartă numele nemuritorului Vasile Voiculescu. Iar casa se poate numi, de data aceasta, Passionaria Stoicescu