Tot mai des vedem cum antrenori, conducători de club sau foști mari sportivi arată cu degetul către duelurile inegale dintre grupări cu bugete pantagruelice și cluburi mici, de provincie. Confruntările, mai ales pe termen lung, dau câștig de cauză primelor, într-un peisaj în care banul influențează tot mai pregnant lumea sportului. Ilustrul Gheorghe Tadici nu se sfiește să blameze un sistem în care coloși precum CSM București își flexează mușchii injectați puternic cu sume de la bugetul capitolin, în timp ce Zalăul, oraș care respiră handbal, e în pericol să retrogradeze. Da, cel puțin în handbal, peisajul e trist, marile forțe fiind la un pas de a anihila, la propriu, competiția. Decalajul dintre grupările de mijlocul clasamentului, ca să nu le mai pomenim pe cele din orașele mici, și CSM e atât de mare, încât, încă de la startul sezonului actual, se știa campioana. Pronostic adeverit.
Culmea, soluția ar putea veni tocmai din Statele Unite, tărâm al libertății cvasitotale, unde banul primează. Ei bine, sportul american și-a găsit în ultimii ani un echilibru lăudat de aproape toată lumea. „Salary cap”, concept implementat inițial de NFL în 1994 a adus schimbări radicale în cele mai bogate ligi din lume.
Mai concret, în sporturile profesioniste din America, plafonul salarial e o regulă (sau un acord între cluburi, depinde de competiție) care stabilește o limită pe care o echipă o poate cheltui pe salariile jucătorilor. NBA, NFL, NHL, chiar și Major League Soccer au implementat cu succes sistemul, folosindu-l pentru a menține costurile generale scăzute, dar mai ales, pentru a genera un echilibru competitiv, limitând dominația cluburilor bogate, obișnuite să semneze sportivi de top și să formeze „dream-team-uri” care să câștige tot.
La prima vedere, cea mai anti-americană regulă din America, invenția asta a dat șanse și piețelor mai mici să câștige titluri, în dauna granzilor precum Los Angeles, New York sau Chicago. Toronto Raptors s-a încoronat campioană a NBA în 2019. Milwaukee Bucks, anul trecut. Francize care n-ar fi avut nicio șansă în fața goliaților precum Lakers, Bulls, sau mai nou Golden State.
Sistemul e atât de bine pus la punct, încât nici bogații nu-l detestă. Pentru că americanii s-au gândit la toate. Special pentru aceștia, a fost introdusă așa numita „luxury tax”, inovație care permite echipelor din piețele majore să depășească, în cazuri excepționale, plafonul salarial. Ei bine, banii obținuți din această taxă de lux sunt împărțiți de cluburile mici, tocmai pentru a le facilita sporirea veniturilor alocate pentru contractele starurilor. Toată lumea mulțumită.
Din 1994 încoace, dinamica marilor ligi americane s-a schimbat radical. De ce? Cu fiecare club având șanse la Super Bowl, Stanley Cup sau Larry O’Brien Trophy, fanii sunt infinit mai implicați. Asta înseamnă o audiență mai mare, merchandising la scară largă și, nu se putea altfel, mai mulți bani atât pentru patroni, cât și pentru jucători. În plus, e spectacol an de an.
Ah, trebuie menționat că niciuna dintre societățile angrenate în marile competiții din State nu este de drept public. Toate au patroni, însă acolo oamenii bogați nu se ghidează după concepte păguboase, precum „sunt banii mei, fac ce vreau cu ei”. Și tot de menționat, între timp sistemul a început să fie adoptat cu succes de unele competiții europene. Se vorbește că și Premier League, bonanza sportului de pe bătrânul continent, l-ar putea implementa. Este destul de puțin probabil, însă, să-l vedem pus în practică și în România.
