Cifra 10

Sunt zile și zile în viața unui om, dar unele sunt mai speciale și rămân de referință, fie la negativ, fie la pozitiv. Astfel, acele zile ne rămân în amintire ca un vis derulat cu încetinitorul, în care tu, cu supunere și resemnare, te lași purtat către o destinație necunoscută. Te simți închis ca într-o capsulă a timpului și nu mai poți controla nimic, nici trup, nici gânduri… ni­mic, iar acțiunile și zbaterile tale de om ancorat în realitate au rămas suspendate undeva în urma ta. Toate activitățile și problemele tale de până ­atunci dispar ca și când nu au existat, pentru ca mai apoi să-ți dai seama că, de fapt, ele nici măcar nu mai contează.

Am simțit toate acestea de curând, pe propria-mi piele, prin trauma infectării cu SARS-COV-2. După aproape un an de la începutul pandemiei, an greu pentru noi toți, am contactat infecția cu virusul COVID. Și știți cum? De-a dreptul stupid, îmbră­țișându-mi părinții care fuseseră infectați deja… dar eu nu știam asta. I-am îmbrățișat, i-am iubit și m-am bucurat de ei cu disperarea copilului care nu știe dacă, întorcându-se acolo, la casa părintească, îi mai găsește în viață. M-am temut să nu îi infectez eu și încă de la începutul pandemiei, am făcut tot ce am putut ca să îi protejez, ei fiind bătrâni și cu o mulțime de probleme de sănătate. Am purtat mască, i-am înnebunit cu măsurile de protecție pe care trebuie să le luăm… dar când drumul tău se apropie de ultima stație probabil că lucrurile acestea nu mai contează prea mult, contează doar iubirea.

După această vizită la părinții mei, în doar câteva zile m-am simțit ușor răcită, iar o durere surdă de cap m-a reținut în casă, mai mult în pat. Spre seară, durerea de cap a cedat, dar luasem deja decizia de a nu mă duce la serviciu a doua zi, până când nu fac și un test COVID ca să fiu sigură că sunt în regulă, iar medicul unității, dr. Bogdana Neamu (căreia îi mulțumesc și pe această cale) a venit în sprijinul meu în acest sens. Repet, am făcut testul ca pe o datorie morală mai mult, dar în mintea mea eram sigură că mă confrunt doar cu o viroză banală de sezon care a debutat fulminant și aproape trecuse.

Am așteptat până seara răspunsul de la DSP, dar el nu a mai venit, deci, e clar, gândeam, rezultatul este ­ne­gativ și de aceea nu am pri­mit niciun răspuns de acolo, prin SMS. A doua zi, însă, răspunsul la care nu mă așteptam nicio clipă a căzut asupra mea ca un trăznet: rezultatul testului era pozitiv… deci trebuia să înțeleg și să accept că sunt infectată cu mult temutul virus!  Pentru că așa sunt eu, norocoasă, toate aceste informații le-am primit de la prietena mea, asistentă cu experiență, pe care mă bazez  și care mi-a dictat scurt variantele, dar și consecințele ce decurgeau din acel moment.

Convorbirea telefonică cu ea era ca un monolog pe care încercam să îl traduc din altă limbă, să înțeleg că este vorba despre mine… foarte greu, iar cine a trecut prin asta îmi va da dreptate, știind despre ce sentimente vorbesc, dar, când timpul se comprimă și drumurile se îngustează, ai nevoie de ghizi care să îți arate calea pe care trebuie să o urmezi.

Așa a început o zi lungă și epuizantă cu telefoane de confirmare, cu proceduri legale către instituții, medici, serviciu,  lacrimi, bagaje pentru spital și de restul griji… griji multe, pentru oamenii dragi cu care intrasem în contact, pentru starea sănătății mele…

Atunci, am ridicat ochii către cer, neputincioasă și am zis – Doamne, rezolvă tu totul cum știi mai bine! Deja mă liniștisem, am înțeles că zbaterile sunt inutile și tardive în astfel de situații.

Episodul spital a început cu încropirea unui bagaj sumar. Mi-am luat cu mine o păturică de care nu mă prea despart, cartea preferată, parfumul preferat, câteva lucruri mărunte care să-mi îndulcească puțin viața la acel moment și pentru care primisem confirmarea că le pot lua cu mine, apoi m-am prezentat la Secția Boli Infecțioase a Spitalului Județean de Urgență Buzău. La intrarea pe secție mă aștepta Dana, asistentă medicală, o femeie frumoasă pe care nu o văzusem de mulți ani și aproape că uitasem cât este de frumoasă, iar acum aveam să aflu că frumusețea ei cea mai mare este de fapt sufletul. Modestă, își practică profesia cu devotament și dăruire, făcând parte dintr-o echipă de oameni tineri și bine pregătiți, care au învățat din mers să facă față situației actuale în lupta cu mult temutul virus SARS-COV-2. Am fost condusă către pavilionul cu saloane, iar imediat după intrare, la nr. 10 era rezerva în care aveam să îmi petrec zece zile din viața mea, zile în care am cunoscut oameni de nota 10.

Nu o să vă vorbesc despre consultații, tratamente, perfuzii, analize, medicamente, o să vă vorbesc despre îngeri! Despre medici îngeri, despre asistente îngeri, despre infirmiere îngeri… Ai sentimentul în fiecare zi că Dumnezeu i-a luat din cer și a făcut risipă cu ei într-un spital din munici­piul Buzău despre care cred că unii oamenii din oraș nu prea știu că există.

Când am comentat la o postare pe Facebook că mă aflu într-un spital din România unde am găsit personal ­me­dical de excepție, am fost taxată de o prietenă din Belgia care ­mi-a replicat ,,probabil ești la privat sau te numeri printre puținii norocoși de pe planetă”. Uite, Mihaela, nu am fost la spital privat, dar parțial ai avut dreptate, am simțit că mă numar printre puținii norocoși de pe planetă!

Da, există la noi, în acest oraș de provincie, în Secția Boli Infecțioase, îngeri cu ari­pile pliate sub halate, viziere, măști… Îngeri care știu să te consulte și să îți prescrie tratamentul potrivit, să îți găsească venele cu ușurință chiar și cu mănuși de cauciuc în mâini, să îți facă tratamentul, să îți zâmbească fără ca măcar să le vezi fața, să îți aducă mânca­rea și să îți spună poftă bună, să îți facă curățenie, să dezinfecteze totul, să îți ureze o zi ușoară, să-și ofere ajutorul necondiționat… E puțin?

Oamenii trebuie să știe asta, cred că pentru psihicul lor este foarte important. Ești lovit fără milă de virus, ești înnebunit de griji, apoi dacă te mai gândești cu groază și la faptul că ajungi într-un spital din care nu mai știi cum și dacă ieși viu, este crunt, poți ceda psihic încă dinainte de a începe lupta cu virusul.

Deci, cu riscul de a mă repeta, spun că este esențial ca oamenii să știe că în munici­piul Buzău, la Secția Boli Infecțioase a SJU, aflată la Spitalul Gârlași, nu a murit  nimeni de COVID-19  până acum, că oamenii sunt bine îngrijiți și tratați, că acolo te așteaptă niște profesioniști, iar viața ta este o prioritate pentru ei. Eu asta am simțit! O să ziceți că exagerez, dar vreau să mă credeți, deși nu doresc nimănui să ajungă acolo, de fapt, nici nu îmi găsesc cuvintele care să compenseze mulțumirea și recunoștința a ceea ce fac acești oameni pentru semenii lor!

Lista îngerilor începe cu șeful Secției – medic primar dr. Bogdan Micu, dr. Liviu Pavel, asistenți Daniela Cîrstian, Claudia Mutu, Iuliana Găină, Carmen Oancea, Mirela Ionescu, Silvia Anghelescu, Camelia Drăghici, Camelia Enache, Cristina Petre, Nicoleta Neagu, Marius Nițoiu, Lidia Miron, Violeta Vâlcovan, Elena Chircu, Ramona Drăgan, Florentina Radu, Simona Mănoiu, Camelia Pârvu, Floarea Vrânceanu, infirmierele Dana, Ionela, Aura, Tania, Liliana, Elena…. Iar dacă am omis pe cineva, îmi cer scuze.

Respect valorile, sunteți toți de nota 10!