Alexandru PRIPON
Observăm – și nu de azi, de ieri – apariția unei mode găunoase. Aceea de a diseca fie doctrina, fie practicile cultice ale Bisericii, pentru a stârni furtuni bine controlate, sub forma unor indignări bine orchestrate. Iar faptul că, la ceva timp, aceste furtuni sunt domolite, apoi repornite ne demonstrează că, dincolo de impactul emoțional specific momentului, scopul este mult mai amplu, iar rezultatul, la un moment dat, nu va mai fi adormirea furtunii, ci transformarea ei într-un uragan devastator.
În termeni concreți, întreținerea unui șuvoi de știri negative împotriva Bisericii, coroborată cu aruncarea într-un derizoriu adesea suburban a acțiunilor și însemnătății acesteia și cu inducerea ideii că însăși credința este ceva învechit („medieval” este termenul pe care îl utilizează mulți, nepricepându-l pe deplin) este posibil să ducă la un dezastru. Un dezastru de care (aș spune eu) nu s-ar putea bucura niciodată un om ori un grup de oameni, ci doar o existență diabolică. Un dezastru care ar consta în ignorarea, cu bună știință, a faptului că Biserica este continuarea, reală, firească, a întrupării Domnului și a lucrării Lui în lume. A respingerii Mântuitorului Hristos (neîncetat prezent în mijlocul nostru, în Biserică), în mod voluntar, brutal și conștient.
Odată ce o acțiune este repetată, constant, indiferent dacă este justificată sau nu, capătă, cumva, o fundamentare. Aceea a practicii. Astfel încât, la ceva timp, efectuarea acelei activități devine motivată de cutumă, iar cei care ar încerca să demonstreze eroarea s-ar izbi de dovada înrădăcinării adânci a respectivei acțiuni într-un mediu social, indiferent de dimensiunile acestuia.
Pentru a pune în aplicare mecanismul de mai sus într-un mediu foarte mare (de dimensiunile unei țări, să zicem; de dimensiunile țării noastre, să admitem), este nevoie, cred, de o tactică foarte bine pusă la punct. E greu să convingi atâtea milioane de persoane, separate de distanțe geografice, sociale, culturale etc., să participe la legitimarea unei acțiuni, prin repetarea ei. Ar fi necesar ca toată lumea să primească, din diverse surse, mesajul de îndemn, într-un mod bine gândit, pentru a deveni persuasiv la nivel global.
De ceva timp, o bună parte a presei scrise a „emigrat” în mediul online. De asemenea, presa audio-vizuală este bine ancorată pe internet, existând destule televiziuni și posturi de radio care oferă streamuri excelente din punct de vedere calitativ, gratuit; ca să nu mai vorbim de faptul că multe posturi sunt disponibile doar online. Odată cu această „migrație”, s-au petrecut schimbări inițial abia vizibile. Pentru ca, astăzi, să remarcăm rezultatul: majoritatea entităților media prezintă cam aceleași știri și opinii, cam în aceleași cuvinte, de parcă, brusc, a fost adoptată aceeași politică redacțională. Vorbeam, cu alt prilej, cândva despre „domolirea suspectă a câinelui de pază al democrației” (așa cum era numită presa, într-o definiție repetată până la demonetizarea expresiei)…
Pe de altă parte, persoanele care au remarcat brusca „șapirografiere” a conținutului media au căutat alternative. Ceea ce a dus, previzibil, la o creștere însemnată a importanței „social media” (am găsit o traducere – media de socializare online – care sună la fel de straniu în limba română). Iar acolo a căpătat aripi de condor „fenomenul fake news”, al știrilor false, trunchiate, fabricate. Întrucât, atunci când vechi prieteni postează într-un mediu dedicat (să zicem Facebook) știri bombastice, de pe site-uri cu nume stranii, parcă abia apărute, tendința noastră este aceea de a reacționa emoțional, remarcând conținutul materialului, nu proveniența lui (dubioasă).
De asemenea, apariția profesiei de „influencer” – persoană cu o prezență constantă în mediul online, creatoare de conținut media, în definitiv, care devine lider de opinie – a dus la preluarea rapidă a unor idei, nedigerate, netrecute prin filtrul gândirii proprii. De obicei, opinia unei astfel de persoane este citată prin reluarea străvechii concepții (expresia s-a pierdut în negura timpului) „[ipse] magister dixit” – așa a spus [însuși] maestrul –, formulare care, cândva, ca și astăzi, părea să scutească de prezentarea unor argumente, necesare pentru a dovedi veridicitatea spuselor.
Această varietate a surselor duce, în mod firesc, la diversitatea mesajelor, dar și la livrarea acestora, cu ușurință, către milioane de persoane. Ce s-ar întâmpla, însă, atunci când sursele respective, într-o mare majoritate, ar transmite – neverosimil, am fi crezut cândva – același mesaj, chiar dacă în moduri diferite? Probabil ceea ce se întâmplă acum, când multă lume primește și acceptă ca fiind reale știrile despre Biserică provenite din surse care par să urmărească stârnirea furtunii, nu informarea corectă, specifică presei de odinioară.
„Omul cu gând rău ațâță ceartă și defăimătorul desparte pe prieteni” (Pildele lui Solomon 16, 28). Vă rog pe dumneavoastră, care citiți aceste rânduri, să stabiliți în ce măsură au cuvintele de mai sus legătură cu apariția unei mode, găunoase. Aceea de a diseca fie doctrina, fie practicile cultice ale Bisericii, pentru a stârni furtuni bine controlate, sub forma unor indignări bine orchestrate. Iar dacă rezultatul, la un moment dat, nu va mai fi adormirea furtunii, ci transformarea ei într-un uragan devastator, să ne ferească Dumnezeu de efectele dezastrului asupra neamului nostru și asupra pământului nostru românesc, casa noastră! Căci „a căzut ploaia și au venit râurile mari și au suflat vânturile și au izbit casa aceea, și a căzut. Și căderea ei a fost mare” (Matei 7, 27). Iar noi, fără să înțelegem pe deplin, cred, continuăm să mergem către marea cădere…
