Alexandru PRIPON
Viața este scurtă, iar acest lucru îl observăm tot mai acut cu fiecare trecere grăbită a orelor prin clepsidră. Zilele se transformă în nopți, anotimpurile se succedă, idei și deziderate vin și trec, iar în urma tuturor se înalță, majestuos, implacabil, finalul. Avem destulă vreme pentru a înțelege, mai curând sau mai târziu, că nu mai este timp, că ne lipsește răgazul necesar pentru a îndeplini atât de multe lucruri pe care le-am amânat și a căror scadență ne va supraviețui, probabil, rămasă fără sens. Acesta este considerat, de către unii, absurdul vieții. Acesta este, însă, dacă privim atent, dincolo de pasiunile momentului și de orgoliile clipei, firescul. Existența este un dat. Bunele și relele ei, deopotrivă, sunt realizări individuale, menite să contureze chipul fiecărei persoane pe fundalul eternității.
Cu fiecare pas făcut mai departe, către un ideal abrupt, deși aparent confortabil, deslușim noi și complexe preocupări, învățăm să fim altcumva, deși încă nu am isprăvit, sincer, pașii copilărești prin existență, către ceea ce ar trebui să devenim. Iar pe parcurs, alături de atâtea sentimente frumoase, pierdem justificarea unei meniri, așa cum ar trebui să fie ea: chipul drag al părinților și bunicilor, al celor care, înaintând în vârstă, ar merita să fie numiți cu duioșie, nu cu obidă, bătrânii noștri.
Bătrânii noștri sunt cei care ne-au adus pe lume, ne-au deschis orizonturile și ne-au călăuzit către ele. Vă mai amintiți statura lor impresionantă, pe când eram de-o șchioapă? Trăsăturile lor, privirea lor, vorbele lor? Vă mai amintiți sentimentul acela de siguranță din prezența lor și bucuria aceea de a-i vedea lângă noi, deslușindu-ne lumea? Sunt trăiri destinate veșniciei, nu simple rememorări, deoarece nici noi nu am crescut prea mult, nici ei nu au înaintat vertiginos în vârstă, ci am pășit, împreună, pragul înțeleptei înțelegeri (măcar întru teorie), înspre porțile sublimului – acolo unde cartea noastră de vizită nu conține doar lucrurile pe care le-am făcut, realizările, oricât de impresionante, pe plan material ori spiritual, ci și dragostea pe care am știut să o dăruim.
Contravaloarea iubirii nu se măsoară în recunoștință (deși nici aceasta nu strică și nu prisosește deloc), ci în reciprocă împreună-dăruire și, mai târziu, în curată amintire. De aceea, eu nu cred că părinții se îndepărtează de sufletele noastre, nici că bunicii rămân undeva, în urmă, iar noi înaintăm spre împlinirea scopurilor proprii. Ei sunt alături de noi, ne țin de mână o viață întreagă, sunt parte integrantă din noi și din ceea ce izbutim pe acest pământ. Acesta este parcursul firesc al existenței, într-o lume a cărei frumusețe, dincolo de zăgazul morții, este descrisă atât de simplu în Sfânta Scriptură: „Tu vei trece la părinții tăi în pace și vei fi îngropat la bătrâneți fericite” (Facere 15, 15). Însă, până la trecerea lor către strămoși și momentul reîntâlnirii noastre cu ei și cu toți cei dragi, parafrazând poemul atât de cunoscut, cât mai suntem, câți mai sunt, să-i iubim și să-i sprijinim pe ei, pe bătrânii noștri scumpi.
Credința
Nu este ușor să răzbești în aceste vremuri vitrege, când, pentru o pâine, mulți trudesc de dimineața până seara, adesea pe meleaguri străine, dezrădăcinați și purtați de furtunile unui veac întunecat spre neamintirea dureroasă. Dar, după cum mărturisesc atâtea persoane, indiferent unde ar fi, regăsesc imaginile și mirosurile de acasă, gândurile plăcute și alinarea binecuvântată, toate cele care le lipsesc, în privirea către Dumnezeu. Bunicii și părinții sunt cei care ne-au învățat să ne închinăm și ne-au povățuit să credem; chiar dacă nu a fost așa întotdeauna, le asociem chipul și vocea cu simpla, frumoasa credință. Ne dorim să fie așa, credem rugător că unde este Domnul sunt și ei. Iar unde sunt ei este acasă, locul acela cât un colosal sentiment de liniște și deplinătate. „Cununa bătrânilor sunt nepoții, iar mărirea fiilor sunt părinții lor” (Pildele lui Solomon 17, 6), locul nostru, al tuturor, este împreună, iar dacă nu (mai) este posibil, prin credința neabătută și ruga sinceră, locul nostru este sub privirea Tatălui ceresc, sub oblăduirea Lui duioasă.
Unii încearcă să explice, metaforic, cumva, credința – raportarea noastră la Dumnezeu – printr-o analogie cu fireasca raportare la părinți și bunici. Și nu este greșit, deși poate e mult simplificat. Deoarece înșiruirea cuvintelor lămuritoare și corecte teologic este completată de sentimentul acela extraordinar, adesea imposibil de materializat în vorbe coerente, hărăzit bătrânilor noștri, cei care îngemănează cerul și pământul în sufletul lor blând. „Binecuvântat ești, Doamne Dumnezeul părinților noștri, și lăudat și preaslăvit este numele Tău în veci” (Cântarea celor trei tineri 1, 2). Un veci descris prima dată de ei, un veci lămurit de ei, întru credința noastră, până la reimaginarea acelui acasă, pe care cu toții îl percepem atât de acut.
Cât mai suntem, câți mai sunt, când (încă) nu ne sunt departe, să-i păstrăm lângă noi și în inimă pe vârstnicii noștri, cea mai importantă și mai lesne de înțeles legătură cu Tatăl nostru din ceruri.
Nădejdea
Noi și înspăimântătoare cutume ale depresiei cutremură acest veac. Fără speranță, zările lipsite de Dumnezeu împrejmuiesc doar zile tot mai scurte, într-o perpetuă durere pe care omul modern, lepădându-se de obișnuința binecuvântată a credinței, o acumulează în propria existență, până la înstrăinarea de el însuși. Înaintașii noștri au găsit de mult remediul împotriva întristării; ei știau – și ne-au învățat, la vremea cuvenită – că trebuie să Îi încredințăm Domnului necazurile noastre și apoi, împreună, să găsim cea mai potrivită soluție. Fără a privi pesimist viața și tot ce ne înconjoară, trebuie reținut filonul ideii din versurile poetului: „Credința-n zilele de-apoi / E singura tărie-n noi, / Că multe-s tari cum credem noi / Și mâine nu-s” (George Coșbuc, Moartea lui Fulger).
Bătrânii ne pleacă spre Tatăl ceresc și îmbătrânim, câte puțin, noi înșine, departe de forța amăgitoare și perisabilă a clipei. Am văzut persoane în vârstă abandonate unei vieți în singurătate, care își așteptau copiii în vizită. Sau moartea. Care avea să vină mai întâi. Iar la înmormântare, după nu foarte mult timp, am remarcat că unii – fii și fiice – priveau cu detașare totul, însă nu cu nădejdea reîntâlnirii, ci cu acel cinism caracteristic acestor vremuri, în care vârtejul de imagini și date prezent peste tot ne dă impresia că am trăit și văzut destule, chiar dacă inima ne-a rămas tot de copil. Și mi-aș fi dorit să știu cum se atinge acel mecanism delicat al sufletului, spre a așeza acolo, pentru mai târziu, un sentiment: nu pe cel de vinovăție (el va veni și va zăbovi, când nimeni nu se așteaptă; sufletul este sincer), pe cel de nădejde vie. Nădejdea că, la vremea cuvenită a regăsirii – pentru că toți plecăm cândva la părinții noștri (Facere 15, 15; 25, 17; 35, 29; III Regi 2, 10; 11, 43; 15, 8; IV Regi 8, 24; 13, 9-13; 14, 16-29; 22, 20; I Macabei 2, 69 ș.a.) –, vom fi iertați și vom ști să iubim mult, mult mai mult decât am făcut-o, aici și până acum.
Cât mai suntem, câți mai sunt, bătrânii reprezintă comoara noastră iubită, deși, adesea, prea puțin apreciată. „În Tine au nădăjduit părinții noștri, nădăjduit-au în Tine și i-ai izbăvit pe ei” (Psalmul 21, 4). Ne rămâne speranța că Dumnezeu nu va îngădui perpetuarea întru etern a erorilor noastre, ci va ierta și va rândui prilej de iertare.
Dragostea
Atât de simplu este să identificăm, de-a lungul timpului, dragostea, în momente nepotrivite și cu țintă neclară. Atât de simplu este, iarăși, să îmbrățișăm suferința, apoi să căutăm din nou iubire departe, în condițiile în care – prea puțin înțelegem și prea târziu, adesea – familia noastră, cei dragi, bătrânii noștri au atât de multă dragoste și ne-o oferă, nemijlocit, necondiționat. Nebăgată în seamă, chiar și sub șuvoiul trist al singurătății, dragostea rămâne, ca un foc puternic, în timp ce viața lor, flacără pâlpâitoare, se stinge încet, cu fiecare clipă în care nu le suntem aproape.
Este grea și tristă singurătatea, este cumplit dorul de copii, îngemănat cu sentimentul inevitabil că ai fost abandonat, lăsat să aștepți și să te stingi în așteptare. Și da, poate că vârsta înaintată îți modifică puțin percepția și felul de a fi, poate că nu mai ești nici persoana puternică, nici prezența plăcută, reconfortantă, încurajatoare de odinioară, dar simți, știi, trăiești acut lipsa celor dragi. Percepi tragedia finalului și dezvolți sentimentele atât de bine zugrăvite în poem: „Să-l văd venind, / Aș mai trăi o viață. / E dus și voi muri dorind / Să-l văd o dată-n față. / Așa vrea poate Dumnezeu, / Așa mi-e datul sorții, / Să n-am eu pe băiatul meu / La cap, în ceasul morții!” (George Coșbuc, Mama).
Cât mai suntem, câți mai sunt, „copiilor, ascultați pe părinții voștri întru toate, căci aceasta este bine-plăcut Domnului” (Coloseni 3, 20), iubiți-i și respectați-i, păstrați-i aproape de voi nu doar în suflet, deoarece vine acel moment când vă vor lipsi, enorm, iar dragostea lor, unidirecțională, nu va fi suficientă, poate, pentru a ostoi setea de a-i avea alături, măcar pentru un moment, pe bătrânii noștri dragi, întruchiparea iubirii altruiste, fără hotare.
Cât mai suntem, câți mai sunt
Sunt tot mai puțini. Ne cerne viața și ni-i poartă departe pe cei dragi. Nouă ne rămâne întrebarea: de ce nu am izbutit să îi prețuim cum se cuvine în timpul pe care l-am avut la dispoziție? Răspunsul este că, probabil, ne-am obișnuit atât de mult cu prezența lor neîntreruptă lângă noi, încât abia când nu-i mai avem simțim că, odată cu ei, a plecat o parte din noi. „Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Corinteni 13, 13). Credința, nădejdea și dragostea alcătuiesc rama acelui portret pe care îl alcătuim și îl păstrăm întru noi, conștienți că doar prin și în Dumnezeu izbutim să rămânem, pentru totdeauna, aproape.
„Oare nu la bătrâni sălășluiește înțelepciunea și priceperea nu merge mână în mână cu vârsta înaintată?” (Cartea lui Iov 12, 12). Câți mai sunt, ne vor îndemna spre bine, iar noi vom țese iubire din iubirea lor. Cât mai suntem, povețele, gesturile și afecțiunea lor sinceră ne rămân, pe mai departe, spre a ne călăuzi. Copiii și nepoții noștri se vor adăpa din aceeași fântână cu apă vie pe care doar cumpătarea afectuoasă a celor vârstnici – deci, nu peste mult timp, și a noastră – o poate găsi, pentru generațiile care vor veni. Urmând exemplul bătrânilor noștri, vom modela sufletele urmașilor și ne vom strădui să respectăm prețioasa povață scripturistică: „Părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i întru învățătura și certarea Domnului” (Efeseni 6, 4).
Viața este scurtă, iar acest lucru îl observăm tot mai acut cu fiecare trecere grăbită a orelor prin clepsidră. Zilele se transformă în nopți, anotimpurile se succedă, idei și deziderate vin și trec, iar în urma tuturor se înalță, majestuos, implacabil, finalul. Avem destulă vreme pentru a înțelege, mai curând sau mai târziu, că nu mai este timp, că ne lipsește răgazul necesar pentru a îndeplini atât de multe lucruri pe care le-am amânat și a căror scadență ne va supraviețui, probabil, rămasă fără sens. Cei dragi ai noștri pleacă, rând pe rând, lăsând în urmă remușcarea sinceră, căci am fi putut să-i prețuim mult mai mult, pe când mai erau încă aici, deși, poate, departe de noi. Și cred că aceasta este lecția pe care ne-o oferă, dincolo de inevitabilul final: să-i iubim pe bătrânii noștri, rostul nostru în lume, cât mai suntem, câți mai sunt…
