Alexandru PRIPON
Știam doar satul, strada (centrală, desigur, așa cum se numește drumul care traversează mai toate localitățile rurale), numărul casei și cam atât. Trebuia să găsesc o persoană fără nume și să preiau un pachet, pe care să i-l predau unui amic insistent, lipsit de autovehicul proprietate personală, dar posedând, din belșug, talentul înnăscut de a-i convinge pe alții să-i facă astfel de comisioane. Stăteam în fața porții și căutam, mai întâi cu privirea, apoi pipăind gardul, pe unde părea să se ascundă un buton de sonerie. Nicio șansă.
„Intră, dom’le, în curte și bate la ușă!”, m-a îndemnat un vecin cu zâmbet bahic, iar eu, naiv încă de pe-atunci, i-am urmat povața. Și, într-adevăr, după ce am bătut la ușa casei, a ieșit proprietarul, omul fără nume, care avea ochii ușor exoftalmici și gura deschisă. A mirare, am zis eu, în sinea mea, gândindu-mă că am greșit adresa. Așa că am început, conștiincios, să recit din partea cui vin și pe cine caut. Omul fără nume, cu pleoapele conturând deja niște farfurioare de cafea ușor subdimensionate, m-a întrebat, răgușit: „Pe unde ați intrat?”. Clar, am nimerit în altă parte, m-am gândit, apoi am răspuns: „Pe poartă, era descuiată și nu am găsit nicio sonerie. Îmi cer scuze dacă…”. Amfitrionul m-a întrerupt spunând, în mod repetat „Păi… păi…”, și indicând cu degetul undeva, în spatele meu. M-am întors, cu un presentiment straniu, validat rapid de arătarea care se oprise la doi pași de mine. Un câine colosal, îmi ajungea până la piept fără să ridice prea mult capul (iar eu sunt cam înalt). Se uita la mine, curios, nemișcat, parcă ușor șăgalnic.
„Ce frumos ești! Și cuminte!”, m-am adresat dihaniei, conștient că istoria ar fi putut consemna acel neadevăr drept ultimele mele cuvinte. Câinele a lăsat capul într-o parte, apoi, pe neașteptate, a început să dea din coadă, aproape prietenos. Așa se întâmplă, uneori. O minciună sfruntată poate crea neverosimile amiciții. Stăpânul dulăului, cu ochii reveniți la dimensiuni normale, a râs cu o vizibilă relaxare, după care a zis că da, animalul e cuminte, dar se sperie lumea de el, că e mare. „Mângâiați-l, este tare prietenos”, mi-a zis, iar eu, cu aceeași naivitate, am dat să fac ceea ce m-a îndemnat. Deodată, câinele a întrerupt rotațiile cozii și m-a privit fix, încruntat, emițând un mârâit profund, de bas, comparabil cu finalul unei arii interpretate de magistralul Bryn Terfel. Inima mea a încetat să bată și s-a făcut tare mică, iar spaima care m-a cuprins cred că avea un glas de contratenor, menit să-l facă invidios pe Philippe Jaroussky. Fără să mai aștept alt prilej de cugetări cu specific meloman, am profitat de faptul că ușa casei rămăsese deschisă, am intrat, neinvitat, și am trântit ușa după mine. În spatele meu s-a auzit o bubuitură, semn că dulăul avea și prezență scenică pe măsură, nu doar voce. Iar omul fără nume, dar cu ochii din nou exagerat de mari, mi-a zis, parcă un pic acuzator: „Nu știu ce-o fi având, că nu face așa de obicei”.
De atunci am învățat să nu mai ascult chiar pe oricine și să-mi tratez cu respect instinctul de supraviețuire. Deoarece trăim într-o lume (într-o țară, am vrut să scriu, dar m-am abținut) unde, aparent, există mulți, prea mulți experți. Toată lumea se pricepe la orice, povețele pe care le primim au debit de fluviu, eventualele împliniri le aparțin sfătoșilor, iar nerealizările noastre, ca urmare a neinspiratei conformări, ne aparțin, în exclusivitate. Nu ați auzit niciodată monologul „Dă-i așa, merge, ia un pic dreapta. Ce-ai făcut, domnule? Ai lovit mașina?”. Sau: „Apasă pe butonul ăla, ce se poate întâmpla?”…
Nu e bai atunci când alții se pricep mai bine decât noi, nici când se străduiesc, generoși, să ne ajute. E bai, însă, atunci când ni se induce sentimentul acela al inutilității, al prea măruntei înțelepciuni, menit să ne posteze în siajul cuiva, deși tot ceea ce ne dorim este să mergem mai departe, așa cum știm și cum ne îndeamnă rațiunea păzită de instinct, fără complicații, într-o lume și așa îndeajuns de întortocheată.
Îmi amintesc mereu de întâmplarea cu dulăul atunci când se dezlănțuie, la termen sau înaintea acestuia, câte o campanie electorală. Mai toți devin sfătoși, explicându-ne pe cine să votăm și de ce. Mai toți se erijează în cunoscători ai istoriei și, firește, ai candidaților, cu o fervoare demnă de scopuri – măcar – mărturisite. Mai toți își înfig călcâiele în pământ, căutând să ne tragă de mână în stânga, la mijlocul ori în dreapta țintarului politic. Chiar dacă, privitor la anumite partide sau persoane (și, sincer, nu am de gând să-mi expun vreo opțiune în această privință), posedăm instinctiv presentimentul acela ciudat, care ne îndeamnă să nu ridicăm mâna a mângâiere, oricât ne-ar povățui alții să o facem. Și mă întreb, uneori, ce vom face atunci când ușa nu se va mai închide la timp.
