Când singurătatea devine subiect public. Mihaela Luncașu, despre TIM!D și nevoile emoționale ale Buzăului

Festivalul TIM!D, organizat de Centrul Cultural și Educațional „Alexandru Marghiloman”, primul eveniment din Buzău dedicat explicit sănătății emoționale, a creat pentru buzoieni un cadru intim și securizant de dialog despre frământări reale și nevoi psihice actuale. Tema singurătății a coagulat activitățile acestei prime ediții și a reușit să scoată oamenii din case, într-o perioadă cu o vreme deloc îmbietoare, pentru a participa – fie ca spectatori, fie ca parte activă -,  la o conversație incomodă, dar necesară. Adolescenți, părinți și adulți au intrat în dialog direct cu specialiștii și au avut loc discuții care  ajung rareori în spațiul public.

Printre vocile care au articulat această întâlnire s-a aflat Mihaela Luncașu, psiholog și psihoterapeut buzoian cu formare în psihoterapia psihanalitică și Group Analysis, membră a Asociației de Consiliere și Psihoterapie Psihanalitică din București. Pentru o zi, munca sa din cabinetul de pe strada Cuza Vodă s-a mutat în spațiul comun al festivalului, unde experiența clinică a devenit punct de plecare pentru un dialog deschis despre adolescență, relația cu părinții, vulnerabilitate. Alături de colega sa Carmen Neagu, intervenția ei a depășit formatul unei prezentări și s-a transformat într-o conversație vie, în care publicul a intrat firesc.

Interviul de față continuă discuțiile începute la TIM!D și aduce în prim-plan reflecțiile Mihaelei Luncașu despre relația cu comunitatea buzoiană, despre adolescenți și adulți, dar și despre rolul psihoterapiei în  Buzău, orașul care începe să-și asume, public, propriile vulnerabilități.

Reporter: TIM!D prima ediție și prima dumneavoastră întâlnire cu publicul festivalului! Ați fost prezentă la TIMID  pentru o zi. Cum ați trăit acest rol?

Mihaela Luncașu: Prezența mea la festival a fost o surpriză, chiar și pentru mine, am fost rugată să înlocuiesc o colegă care nu a mai putut participa. Am fost plăcut surprinsă de buna organizare și de interesul publicului pentru activitațile oferite. Ca de fiecare dată când am ocazia să vorbesc în fața oamenilor, am fost foarte emoționată, dar am plecat de acolo cu un sentiment profund de conectare. Să simți că pentru un moment în timp și spațiu „ceva” din interiorul tău vorbește unui alt „ceva” din interiorul celuilalt, este o mare bucurie, o adevărată celebrare a conectării emoționale.

Rep.: Ce puteți spune despre acest festival inedit și mai ales necesar, aproape unic la nivel național? Am înțeles că doar la Brașov ar mai fi un astfel de eveniment…

M.L.: Cred că TIM!D este un proiect foarte frumos si util pentru comunitatea buzoiană. Este primul festival local dedicat în mod explicit sănătății emoționale, iar asta înseamnă mult într-o societate în care, de multe ori, nu vorbim deschis despre emoții, anxietate sau singurătate. Crearea unui astfel de spațiu de reflecție și conectare oferă participanților ocazia să-și exploreze emoțiile și să stabilească legături reale cu ceilalți. Tema propusă în acest an, singurătatea, și combinarea discuțiilor cu specialiștii cu experiențe artistice ajută oamenii să se apropie mai ușor de aceste subiecte și să se simtă mai puțin singuri.

Rep.: Tema dumneavoastră – singurătatea adolescenților -, a rezonat puternic cu publicul. Ce ați simțit că a ieșit la suprafață în întâlnirea cu ei?

M.L.: Adolescența are un renume prost, pe care nu îl merită. Este o perioadă extraordinară a vieții, care marchează începutul construirii identității de adult — o etapă intensă, vie, plină de posibilități, dar și de frământări. Există un autentic, aproape visceral, specific acestei vârste, o intensitate emoțională aparte, o adevărată foame de viață, cu multe căutări legate de sine, de relații și de alegeri. Este vârsta separării de identitatea de copil și a începutului drumului spre autonomie, momentul în care adolescenții ies treptat de sub tutela emoțională a părinților și își asumă propria călătorie. Singurătatea este dificilă la orice vârstă, dar la început și la sfârșit de drum este resimțită mult mai acut. De multe ori, această singurătate îi atinge nu doar pe adolescenți, ci și pe părinții lor, care se confruntă cu pierderea unui rol până ieri atotcuprinzător și cu nevoia de a se redefini mai degrabă ca însoțitori de drum. În cadrul festivalului, întâlnirea nu a fost o prezentare în sens clasic, ci un dialog viu între mine și colega mea, Carmen Neagu, conversație care s-a deschis apoi către public. Împreună am atins teme diverse — adolescență, relația cu părinții, cuplu, singurătate, separare și doliu — subiecte care au ieșit la suprafață firesc, prin rezonanța dintre cei prezenți.

Rep.: A existat un moment, o întrebare, un chip sau o emoție care v-a rămas în minte?

M.L.: Păstrez în minte mai toate întrebările care mi-au fost adresate, pentru că au găsit sens în mine, așa cum și cuvintele mele au găsit sens în cei care le-au formulat. Am un respect profund pentru cei care au curajul să se dezvăluie, care ne oferă cu generozitate încrederea lor. Cel mai mult mă bucur atunci când, după o întâlnire, participanții pleacă nu doar cu răspunsuri, ci mai ales cu întrebări. Pentru mine acesta este scopul unei conversații, să poată deschide uși către alte idei, conexiuni, perspective, să simți cum se leagă unele de altele. Atunci am satisfacția că o discuție, fie într-un astfel de cadru, fie în cabinet, devine cu adevărat fertilă — când din ea se nasc legături noi, curiozități față de propriul interior și față de ceea ce ne leagă de ceilalți.

Rep.: Cum ați perceput atmosfera festivalului, dinamica publicului, energia orașului în această primă ediție?

M.L.: Intimitate – acesta este cuvântul care îmi vine prima dată în minte. Un cadru securizant, în care oamenii au putut să se întâlnească emoțional unii cu alții, un public deschis, curios, dornic să exploreze temele și activitățile propuse, într-un oraș care a răspuns surprinzător de bine la această primă ediție.

Rep.: Ce credeți că a însemnat TIMID pentru comunitatea locală și ce ați văzut acolo despre nevoile psihice reale ale adolescenților din Buzău?

M.L.: Cred că TIM!D a fost o inițiativă remarcabilă pentru comunitatea locală și una care merită cu siguranță continuată. Într-o lume a podcasturilor, emisiunilor și conferințelor, rămâne esențial să avem și spații în care să fim împreună, în aceeași încăpere, să vorbim, să ascultăm și să ne legăm gândurile unii de alții. Ce văd mereu la adolescenți  este nevoia profundă de conectare și de siguranță emoțională — de contexte în care să se poată întâlni cu adulți disponibili, fără judecată. Adolescenții nu caută comandanți sau critici, ci călăuze: oameni care să le aprindă o lanternă, pentru ca ei să-și poată căuta singuri drumul prin pădure.

Rep.:Ce v-ar plăcea să spuneți  sau să faceți într-o ediție viitoare?

M.L.: Într-o ediție viitoare mi-ar plăcea să organizez ateliere de terapie de grup. Lucrul în grup este diferit de terapia individuală, pentru că noi trăim și relaționăm în grupuri — în familie, la școală, la muncă sau în comunitate. Dinamicile de grup oferă un cadru în care oamenii se pot vedea unii pe alții, pot învăța din experiențele celorlalți și pot simți mai clar că nu sunt singuri.

Rep.: În practica dumneavoastră, ce ați învățat despre solitudine, despre relație, despre vulnerabilitate — teme centrale și la festival?

M.L.: A fi singur nu e același lucru cu a te simți singur. Capacitatea de a sta singur este la baza construirii oricărei legături sănătoase, altfel cel de lângă noi devine doar un instrument al satisfacerii nevoilor noastre, un obiect și nu un subiect. Să stăm cu noi înseamnă că ne considerăm o companie suficient de bună, nu? Înseamnă să nu fugim de ce simțim, să ascultăm ce vine din interiorul nostru. Poate că la asta ne obligă adolescenții noștri, să ieșim din poziția activă cu care le conduceam viața și să acceptăm o poziție mai puțin centrală, în care să ascultăm mai mult. Să învățăm să fim martori, nouă și celorlalți.

Rep.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră, personal, să însoțiți oamenii în procesul lor psihic?

M.L.: Simt că este un privilegiu, nu știu cum să spun altfel. Un privilegiu în „prima“ viață, pentru că fac ceva ce nu doar că îmi dă sens, dar colorează aproape toate aspectele vieții. Devine un mod de a privi oamenii și experiențele lor (și eu sunt inclusă aici). Să pot să împărtășesc cu ceilalți o bucată din drumul lor, să învăț să mă apropii de oameni, și apoi să învăț să le dau drumul, să pot sta cu suferința și să ajut să o transform în altceva ce poate fi folositor, constituie un proces reparator și pentru mine.

Rep.: Cu ce ați vrea să rămână publicul din Buzău după întâlnirea cu dumneavoastră, fie în cabinet, fie la TIM!D?

M.L.: Îmi doresc să rămână curioși, să își pună întrebări, să tolereze incertitudinea, pentru că întrebările bune sunt semințele schimbării, nu neapărat răspunsurile. Călătoria este cea care modelează eroul, nu destinația ei.

Rep.: Care este întrebarea care vă motivează să continuați?

M.L.: Probabil cel mai sincer răspuns ar fi: ce altceva mi s-ar potrivi mai bine? Oamenii au nevoie de oameni, mințile au nevoie de contact cu alte minți, emoțiile și inconștientul nostru ne leagă unii de alții prin fire invizibile. Să încerc să fac aceste legături în slujba vieții, nu a distructivității, să ajut la crearea unui spațiu în mintea celuilalt pentru alte perspective, sunt lucruri care mi se întorc și mie. Nu este un proces unidirecțional, ci ceva ce crește viu, organic între două sau mai multe persoane.

Rep.: Ce întrebări despre oameni și despre dumneavoastră v-au făcut să intrați, mai profund, în psihicul uman?

M.L.: Este o profesie în care se împletesc empatia și curiozitatea față de un celălalt — atât de asemănător și, în același timp, atât de diferit de noi. M-au atras întotdeauna întrebările despre ce din noi ne oprește și ce ne împinge înainte, despre locurile pe care le vizităm repetitiv în bucle aparent infinite, despre ce ne spun visele noastre și ce secrete purtăm și cât de grea este povara lor. Mă fascinează cum se împletesc istorii transgeneraționale în povestea noastră și cum învățăm să stăm cu lucrurile ascunse din noi — ascunse de noi și în noi. Cum putem invita la aceeași masă fricile, neliniștile, angoasele, dorințele nerostite, dar și speranțele, fanteziile, optimismul. Sunt atâtea întrebări, și din fiecare cresc altele, ca vrejul de fasole al lui Jack.

Rep.: A existat un moment sau o întâlnire care v-a confirmat că psihoterapia este spațiul în care vreți să rămâneți?

M.L.: Fiecare întâlnire din cabinet deschide un nou univers. În unele universuri simt că sunt o terapeută utilă și că aduc ceva valoros în lumea în care intru. În altele, mă simt pierdută, fără lumină, încercând să particip la construcție și nu la distrugere. Am speranță pentru toate universurile care se deschid, dar unele întâlniri mă fac să simt mai clar că ceea ce fac are sens, iar altele nu. De aceea, nu îmi iau confirmarea din întâlniri, ci din propriile mele experiențe terapeutice, care mi-au arătat că lucruri pe interior se pot schimba, că avem un creier plastic și un psihic dinamic și că schimbarea este posibilă.

Rep.: Ați ales o formare riguroasă în psihoterapie psihanalitică și în Group Analysis. Ce ați descoperit în această lume a psihanalizei și cum v-a modelat ca profesionist?

M.L.: Am știut de la început că am nevoie de ceva care să completeze mintea mea: un spațiu creativ, explorator. Teoria psihanalitică m-a ajutat să îmi găsesc un loc suficient de confortabil între a ști și a nu ști, iar experiența în Group Analysis m-a învățat cât de mult ne construim și ne transformăm unii pe alții în relație.

Rep.: Spuneți că „terapia este o întâlnire între două subiectivități”. Cum ați ajuns la această viziune și ce înseamnă pentru dumneavoastră în munca de zi cu zi?

M.L.: Nu este o viziune care să îmi aparțină mie, ci mai degrabă un curent de gândire în care mă regăsesc și eu, unul care a mutat relația terapeutică pe poziții mai echilibrate în ceea ce privește puterea și participarea. Terapeutul nu mai este un „ecran alb”, complet neutru, ci își asumă faptul că vine în întâlnire cu propria sa istorie relațională, cu felul său de a fi și de a vedea lumea, la fel ca persoana care se așază în fața lui. În munca de zi cu zi, asta înseamnă că nu vin să impun o viziune despre cum ar trebui să arate viața sau sănătatea emoțională a celuilalt. Am, desigur, niște repere, niște criterii de sănătate psihică, dar nu pornesc de la ideea că eu știu și celălalt trebuie să afle. Sunt lucruri pe care le știu eu și lucruri pe care persoana din fața mea le știe mai bine decât mine. Le punem împreună și vedem ce se naște din acest „împreună”.

Rep: Cum ați simțit diferența dintre a lucra individual și a lucra în grupuri terapeutice, și ce anume te ține aproape de ambele formate?

M.L.: E ca și cum aș fi pusă să aleg între două fiice sau între două organe ale aceluiași corp. Sunt spații diferite, pe care le trăiesc cu aceeași implicare — uneori cu satisfacție, alteori cu dificultate. Mai degrabă se completează decât să intre în competiție. Terapia individuală are adesea un impact mai puternic în repararea experiențelor dificile din dezvoltare, în timp ce terapia de grup te obligă să te vezi printr-o multitudine de ochi. Nu mai contează doar cum te vezi tu, ci și cum ești perceput de ceilalți. Multe frustrări relaționale se nasc exact din acest spațiu: din dorința de a fi văzuți așa cum ne vedem noi, în timp ce ceilalți nu pot decât să ne vadă prin ochii lor. Nu cred că un tip de terapie este mai bun decât celălalt. Mai importantă este persoana și recomandarea terapeutului legată de spațiul în care îi este mai folositor să își aducă dificultățile.

Rep.: Care sunt temele sau frământările pe care le întâlniți cel mai des la adolescenți și adulți, în practica ta din Buzău?

M.L.: Pentru adolescenți, temele pe care le întâlnesc cel mai des sunt cele specifice vârstei: întrebări legate de identitate, dificultăți de separare, acele „dureri de creștere” despre care am vorbit și în cadrul festivalului TIM!D. La adulți, problematica este mult mai diversă, așa cum este și viața. De cele mai multe ori, oamenii ajung în terapie atunci când ceva din felul în care trăiesc sau se trăiesc pe ei înșiși devine prea dureros. Nu este deloc ușor să te deschizi în fața unei persoane necunoscute, să vorbești despre lucruri poate niciodată rostite, să te plimbi prin propria istorie și prin istoria familiei tale — prin istoria devenirii tale — și să încerci să înțelegi ce trăiești și ce anume îți produce sau îți întreține suferința.

Rep.: În cabinetul dumneavoastră din Cuza Vodă, cum începe povestea unei relații terapeutice bune?

M.L.: Nu știu niciodată ce relație se va dezvolta. De cele mai multe ori, începuturile sunt simple: un mesaj, o programare, apoi o primă întâlnire. De acolo, lucrurile se construiesc în timp. Este responsabilitatea mea, ca terapeut, să creez condițiile pentru o alianță terapeutică bună, printr-un cadru securizant, în care cel sau cea care vine în cabinet să poată spune o poveste sau să poată pune în act, într-o formă sau alta, ceea ce trăiește. Uneori, la început, apare nevoia de a testa limitele: dacă terapia rezistă, dacă relația poate fi ținută, dacă terapeuta poate acomoda schimbări, cerințe, retrageri sau apropieri bruște. Pentru mine, o relație terapeutică bună începe atunci când există suficientă încredere încât toate aceste mișcări să poată fi aduse în relație și gândite împreună.

Rep.: Ce descoperiți despre oameni atunci când, din spatele simptomelor, apare povestea lor autentică?

M.L.: Oamenii își poartă poveștile cu ei în felul în care vorbesc, în care stau, în care se îngrijesc, în felul în care privesc. Sunt, într-un fel, povești umblătoare, care comunică fără cuvinte prin tot ceea ce fac. Dar e nevoie ca ei să ne ajute să descifrăm această poveste, să ne confirme sau să ne infirme ceea ce „citim” din nonverbalul lor. Atunci când povestea înecepe să se contureze, suferința nu dispare, dar devine mai locuibilă. Dincolo de simptome, există în fiecare dintre noi o umanitate comună, ceva care ne leagă și care ne permite să ne transmitem unii altora poveștile nespuse.

Rep.: Cum arată pentru dumneavoastră momentele în care simți că procesul psihic se mișcă, că ceva se transformă?

M.L.: Ne trăim viața în aici și acum cu un sentiment neîntrerupt de continuitate, iar tocmai de aceea schimbarea nu este ușor de perceput. De multe ori este observată mai întâi de cei din jur — nu neapărat ca ceva pozitiv, ci uneori ca o amenințare la adresa ordinii familiare. Abia mai târziu devine recognoscibilă și pentru persoana însăși, printr-o capacitate crescută de a reflecta asupra propriei experiențe. Uneori schimbarea apare înainte de a putea fi pusă în cuvinte: în felul în care corpul se mai relaxează, în respirația care nu mai este ținută, în posibilitatea de a rămâne într-o emoție fără a fi nevoie să fugim imediat din ea. Alteori se vede în apariția unei experiențe diferite — un mod de a reacționa altfel decât înainte, o deschidere către situații trăite anterior ca amenințătoare, un sentiment mai integrat de sine, o libertate mai mare de exprimare emoțională. O recunoaștem și în felul în care relațiile încep să se reașeze: conflicte care nu mai escaladează la fel, limite puse cu mai puțină vinovăție, capacitatea de a rămâne în contact chiar și atunci când apare diferența. De multe ori nu este vorba despre dispariția suferinței, ci despre o capacitate mai mare de a o purta fără ca ea să ne fractureze viața. Problemele pot rămâne, dar nu mai ocupă tot spațiul interior. Nu  de puține ori aceste momente vin la pachet cu anxietate. Ceva vechi se pierde înainte ca ceva nou să fie suficient de stabil, iar acest interval poate fi trăit ca nesigur, uneori chiar destabilizant. Dar tocmai în acest spațiu intermediar începe, de cele mai multe ori, transformarea reală.

Rep.: Ce schimbări ați observat în felul în care comunitatea vorbește despre anxietate, depresie sau psihoterapie?

M.L.: Cred că oamenii au devenit mai prieteni cu vulnerabilitatea, mai dispuși să vorbească despre anxietate, depresie și sănătatea emoțională. Pentru mine, acesta este un semn de progres și, într-un fel, de prosperitate. Predecesorii noștri au fost adesea prea preocupați de supraviețuire; noi avem acum spațiul — și poate responsabilitatea — de a ne plimba, metaforic vorbind, prin peisajul traumatic al trecutului lor. Există voci care spun că se vorbește prea mult despre aceste teme și că asta ar fi un semn de slăbiciune sau de preocupare excesivă pentru sine. Eu cred că este un proces necesar. Ceea ce trăim emoțional se reflectă în corp, în relațiile noastre, în felul în care muncim, iubim, ne creștem copiii, facem față pierderilor și ne bucurăm de viață. A vorbi despre aceste lucruri nu ne face mai fragili, ci, pe termen lung, mai vii.

Rep.: Dacă ar fi să surprindeți într-o imagine relația dumneavoastră cu orașul, cum ar arăta ea?

M.L.: Relația mea cu orașul meu e complicată și a variat în diverse etape ale vieții mele. Aici am deconstruit și reconstruit parcursuri ale vieții mele profesionale și nu numai. Este parte din istoria mea, cu bune, cu mai puțin bune și este un proces permanent de așezare, între dorința de stabilitate și permanență și cea de oriznturi noi și noi oportunități de dezvoltare.