Motto: N-ați văzut vreo ursitoare, Sau vreo babă ghicitoare Să ne spună ce zărim? (folclor)
Roxelana RADU
Pe Doru Brătulescu l-am găsit la agenția de turism pe care o conduce dintotdeauna. Zic „dintotdeauna”, pentru că a trecut atât de multă vreme de când „Turism Briant” ne zâmbește de la parterul unui bloc din centrul orașului, cu reclamele sale multicolore la destinații și călătorii de vis, încât pare că-i acolo de când lumea. Și, într-o oarecare măsură, chiar așa și este. Nu o dată i-au trecut pragul buzoienii dornici de excursii la mare sau la munte, ori de călătorii în țară sau în afara ei.
Dar nu pentru asta mă aflu astăzi, aici. Ci pentru a discuta cu Doru Brătulescu despre o îndeletnicire mai nouă care l-a captivat cu totul de câțiva ani: scrisul. Povestitor neîntrecut, a dat în patima scrisului de o bună bucată de vreme, cam de prin 2013, și tot de-atunci ne poartă cu scrierile sale pe Valea Buzăului, prin Țara Buzăului, prin Ținutul amintirilor și prin vremea lui „A fost odată…”
Bref, Doru Brătulescu deschide lada de zestre a Buzăului, și ne dăruiește frânturi de istorie, fragmente de identitate, amintiri despre oameni și locuri, y compris legende și povești, y compris mărturii ale unor lumi de odinioară, ca într-un joc de puzzle care farmecă și fascinează. Despre toate acestea și despre multe altele, a avut amabilitatea să ne povestească, și să ne răspundă la câteva întrebări, într-o după-amiază toridă de vară, ațipită de un soare nemilos.
Reporter: De unde și de când pasiunea aceasta pentru scris?
Doru Brătulescu: Pasiunea pentru scris cred că vine după ce ai citit mult și ai început să selectezi ce anume îți place, cum a fost scris conținutul, și cine sunt personajele, și nu în ultimul rând cine este autorul scrierilor. După care, alegând stilul căruia ai hotărât să i te dedici, începi să așterni pe hârtie ce cunoști, ce ai văzut, ce spun alții despre ce nu știi. Toate acestea fiind bazate pe realitățile vremii, mai ales că de vreo trei decenii și ceva o bună parte a celor care scriu la comandă, au devenit dezlipiți de memorie.
Bineînțeles că nu întotdeauna am avut starea necesară de a apăsa literele de pe tastatură pentru a crea vreo pagină, pentru a scrie despre ceva. Dar la un moment dat, am fost învins de dorința arzătoare de a etala amintirile care ne-au subjugat în ultima perioadă și am căutat să le reîmprospătez, dăruind și altora tot soiul de întâmplări, date istorice, tradiții și numeroase evenimente derulate până acum, ca adevărate seriale ale vieții. Oricum nu am ales să scriu, pentru a mă arăta lumii, ci pentru a le arăta prietenilor și celor care mă cunosc, adevărul despre cum și ce a fost odinioară. Bineînțeles că aceștia nu se așteaptă de la mine să fiu perfect, dar pretind să îmbin pasiunea scrisului cu sinceritatea chiar dacă azi, a fi sincer poate deveni periculos.
Rep: Câte volume ai publicat până în prezent?
D.B.: 14 volume, al 15-lea este aproape gata și mai am în pregătire o monografie! Nu aș vrea să înșir o listă exemplificativă a acestora, deoarece ar trebui să le aleg pe cele mai de seamă, iar selecția ar fi subiectivă. Oricum toate la un loc, sunt singurele mele cărți de vizită.
Rep: Doina Ruști spunea cândva că scriitorul este un fel de căutător de comori. Ce fel de comori caută scriitorul Doru Brătulescu?
D.B.: Da, și tot Doina Ruști a completat că scriitorul este și smintit, capabil să-și ducă dorințele până în pânzele albe. Nu știu dacă este chiar așa, pentru că nu am auzit de vreun scriitor că și-a pierdut dreapta judecată sau că și-a ieșit din minți, dar asta e. Un scriitor care vrea să arate, sau să spună ceva prin scris, cotrobăie prin arhive și prin colbul documentelor vechi, care zac la naftalină de atâta timp, cărți istorice, almanahuri, toate acestea fiind adevărate comori existente. Apoi răsfoiește timpul, etapă cu etapă, la care adaugă tot ce a putut extrage din legendele trâmbițate din generație în generație de oameni, sau chiar din basmele născocite de minți șirete, dar destul de inteligente.
Chiar dacă de multe ori am avut la îndemână doar date informative, uneori răzlețe, sau simple relatări, de fapt structurări ale unor gânduri transmise de oameni ai locurilor care și-au oferit din timpul lor voluntar, m-au ajutat să pătrund cât de cât în tainele, de multe ori greșite sau neștiute, ale istoriei perioadelor cercetate. Pentru ca la final, să rezulte acele scrieri adunate în lucrări autentice, valori private, printre singurele produse pe care mai scrie „made în Romania”.
Rep: În toate scrierile tale, revii în mod constant la trecut. Aș vrea să știu care este motivul pentru care te întorci la el?
D.B.: La acest „de ce” se poate răspunde pe multe pagini neîntrerupte, pentru că este foarte greu să dezvolți trecutul întrebându-te unde sunt românii cu baladele şi povestirile lor, unde este viaţa de familie, unde este graiul autentic românesc, unde sunt datinile atât de bogate, unde sunt tinerii, acest ferment al naţionalismului românesc? Iar memoria documentelor, cercetată cu dorinţa legitimă de a măsura exact ce drum a parcurs societatea românească atât înainte de ’89 cât şi după, mi-a dat posibilitatea de a oferi crâmpeie ale realităţii de „ieri” şi cele concrete de „azi”.
De ce fac asta? Pentru că în scris stă lupta aprigă împotriva necunoașterii adevărului despre prezent, care nu se prea arată, iar despre viitor nici atât, cu toate piedicile inerente.
Rep: Care este publicul tău cititor predilect? Ce fel de oameni sunt atrași de cărțile tale?
D.B.: În primul rând, prietenii și aceia care sunt atrași de locurile natale, de oamenii locului care au trăit mai înainte de ei, de moștenirea generațiilor anterioare care le-a rămas lor. Și desigur oamenilor cărora le-a plăcut să lectureze cărți noi apărute, în special literatură românească, indiferent de cine au fost scrise.
Rep: Spunea Tudor Mușatescu că, atunci când cărțile se vând greu, oamenii se vând ușor, iar țara se dă pe degeaba. Cum ți se pare afirmația sa?
D.B.: Paradoxal este că poetul, prozatorul, dramaturgul și umoristul român Tudor Mușatescu, s-a născut în perioada antebelică, a trăit în perioada interbelică dar și în perioada de până la 1970, când cărțile reprezentau un cadou adevărat, se vindeau repede, pe sub mână, când se citea orice și se învăța pe rupte. Iar referitor la chestiunea că oamenii se vând ușor, iar țara se dă pe degeaba, părerea mea este că el a murit cu 25-30 de ani înainte de a constata această situație. Oricum, încă din „Epoca Întunecată” se cunoaște că poporul român are o vocaţie naturală de a se hrăni cu trădare, cu toate că de multe ori diplomaţia românească prin „finețe” a putut să anihileze această pornire mai înainte ca ea să se producă.
Rep: Cum se vând cărțile tale? Mai bine zis, se vând?
D.B.: În primul rând aș vrea să se știe că, pentru a tipări aceste cărți, nu am cerut nimănui vreun ban, n-am ciocănit la uşi și n-am dat telefoane. Am tipărit fiecare carte de câți bani am avut, suficiente totuși pentru prietenii și colegii care mă rugaseră se le dau câte un exemplar. De vânzare nu s-a pus problema.
Rep: Cum ai caracteriza prezentul, din perspectiva interesului pentru carte și lectură?
D.B.: „Ieri şi Azi” o comparaţie revelatoare care nu poate uni virtuţile şi aspiraţiile dintotdeauna ale românilor care iubesc cu adevărat cititul şi care stau cu ochii-n lacrimi aşteptând un sfârșit al cărții cu happy-end, de fapt un „Mâine” mai bun, mai bogat, mai luminos.
Rep: Cum te documentezi în vederea scrierii cărților? De unde îți procuri informațiile, înțelegând prin asta surse credibile și autentice?
D.B.: Cărțile scrise, sunt rezultatul cercetărilor şi studiilor realizate în biblioteci, scormonitul prin monografii, almanahuri, sau publicaţii vechi rămase prin cine știe ce arhive. La toate acestea am adăugat discuţiile avute cu personlități importante în domeniu, cu locuitori ai satelor descrise, făcând istoricul la faţa locului și însemnări luate din izvoare autentice locale coroborate cu date precise din jurnalele judeţene şi din diferite înscrisuri aflate în posesie.
Iar marele noroc l-am avut când am întâlnit vreun „rătăcit” de bătrân aflat într-unul din satele din partea de nord a județului. Aceștia, chiar dacă înfățișarea lor îți străpunge inima, dacă-i „tragi de limbă”, constați că vor avea multe a-ți spune, despre cele mai misterioase locuri însoțite de peisaje fantastice sau despre medicamentele din grădina casei. Toate astea, mi-au dat multe răspunsuri la ce nu știam, iar pentru alții au constituit tot atâtea nedumeriri.
Dar pentru a descoperi ceva, pentru a cunoaște apoi în amănunțime ce-ai descoperit, nu este suficientă doar vocea virtuală a omului de rând, ci trebuie să ajungi acolo unde ți-ai dedicat timpul liber și ți-ai propus să serbezi și să dansezi cu ziua de mâine. Deasemeni, este şi rezultatul încurajărilor primite din partea prietenilor şi al amintirilor, mijloace care au servit ca izvoare de documentare şi pe care niciodată nu le poţi ordona pe cale cronologică pentru simplul motiv că peste amintirile pe care le ştii, vin altele pe care poate le uitaseși.
Rep: Consideri că e de datoria ta să lași celor care vin după tine mărturii despre trecut?
D.B.: Sigur că da! După părerea mea aș spune că poți fi liniștit sufletește, dacă lași după tine orice fel de valori spirituale, creaţii literare şi cât de multe înscrisuri despre locurile natale. Toate acestea, la care s-ar adăuga și amintirea moşilor și strămoşilor, ar fi cele mai minunate mărturii ale trecutului, un fel de comoară deschisă. Dar acum când ambalajele sunt căutate mai mult decât conținutul, preferăm să finanțăm coperțile luxoase și cărțile fără autori.
Rep: Cum ai caracteriza România de astăzi? Ce zărim, așa cum spune motto-ul interviului, un fragment de Plugușor vechi de 100 de ani, descoperit de tine?
D.B.: Din cauză că începutul noii orânduiri nu a însemnat acea schimbare la care majoritatea se aştepta, nici perioada ultimilor 35 de ani nu va însemna nimic pentru istorie. Însă istoria nu s-a terminat în anul 1989 şi nu se va termina nici în 2024, chiar dacă suntem mereu pe lista rezoluțiilor și mințiți că la ’89 s-au deschis porțile unei lumi complet noi și pline de posibilități. Cu toate că la deschiderea acestor porți, zărim acei „profesori” de gălăgie naţională care au făcut totul pentru vieţile lor și totul pentru viețile noastre. Adică, ne-au divizat din cauza politicii, religia ne-a separat și ea, iar populația este deja clasificată după starea materială. Așadar, ne-ar trebui profesori de energie naţională, deoarece în opinia mea naţionalismul nu e o atitudine de ocazie, ci o credinţă, prin urmare o virtute. Dar, vorba plugușorului amintit: „N-ați văzut vreo ursitoare, / Sau vreo babă ghicitoare / Să ne spună ce zărim?”
Rep: Suntem în plină eră a tehnologiei, inteligența artificială nu mai este demult o noutate. Cum privești acest lucru?
D.B.: Probabil că era asta a tehnologiei se găsește prin alte bucăți de lume, pentru că la noi chiar dacă există, are altă carte de identitate. Iar referitor la inteligența artificială este doar o copie, o parte a inteligenței umane. De aceea îndeplinește sarcini care sunt trasate și îndrumate de om. Deci cât de inteligentă ar fi această „inteligență artificială”, pentru a executa diferite sarcini, ordine și alte acțiuni în mod tradițional, necesită inteligența umană. Exact ca și în jocul de șah, unde cea mai importantă piesă este pionul.
Rep: Un mesaj de final, pentru publicul cititor?
D.B.: O carte nu se termină de scris niciodată, doar se întrerupe, iar cărțile nu mor niciodată. De aceea, nu lăsați amintirile să vă doboare, căutați altele noi.
