Suntem în plin sezon al nunților și custodele Muzeului „Timpul omului”, Cecilia Petrescu, ne împărtășește pe pagina de socializare câte ceva din tradițiile legate de acest eveniment în mediul rural, unde omul a simțit dintotdeauna conectarea cu natura și a ascultat „glasul pământului” . Aceasta ne vorbește despre una dintre cele mai frumoase tradiții de nuntă de la sate -eveniment cu impact social, dar și adevărate spectacole de obiceiuri şi tradiţii -, respectiv despre cămășile de nuntă pe care le purtau mirele, socrii, care erau realizate chiar de mireasă. De măiestria cu care știa mireasa să coasă depindea frumusețea costumelor principalelor personaje din nuntă. De știut însă, mireasa trebuia să știe multe, de la cusutul straielor până la gospodărirea unei case și jocul la sărbători.
„Viitoarea mireasă”, povestește Cecilia Petrescu, „trebuia să știe sa coasă, să toarcă să țeasă, să tricoteze, să facă mâncare bună din puține ingrediente, să știe să împletească colaci și cozonaci, să știe regulile bunelor maniere, să cunoască și să respecte rânduielile bisericești, să știe meșteșugul vopsirii firelor cu plante, să știe să joace dansurile din zonă, să facă și să întrețină curățenia casei, dar să știe și cum să se îmbrace la muncă și la horă, și încă multe altele”.
În ceea ce privește cusutul cămeșilor de nuntă, ei îi revenea în totalitate realizarea cămeșii mirelui. La celelalte, adică cele pentru socrii putea primi ajutor și din partea surorilor și a mamei ei. Cusutul cămășilor începea însă abia după ce se stabilea nunta pentru că explică custodele muzeului, trebuia să fie folosite aceleași simboluri pentru ornamentul lor.
Cele mai frumos împodobite erau cămășile pentru soacră, mai ales acolo unde nora urma să locuiască sub același acoperiș cu aceasta după nuntă.
Cămășile mirelui și ale socrilor erau duse în ziua de joi dinaintea nunții, de soacra mică (mama miresei), iar în ziua nunții, când soacra mare primea în casă, după cununia religioasă, tânăra pereche, era îmbrăcată cu cămașa cusută de noră. Acesta era semn bun pentru noră, pentru că spune Cecilia Petrescu, „au fost și cazuri în care soacra, ca să-și umilească nora, i-a dat înapoi cămașa în văzul tuturor”. Prin urmare, cămășile cele mai prețioase erau întotdeauna cele pentru soacre și cele ale nunelor mari. Miresele care după căsătorie urmau să locuiască împreună cu soacra erau foarte atente în alegerea simbolurilor, a firelor și a elementelor prețioase . „Pentru un trai bun, soacra trebuia impresionată cu cea mai frumoasă cămașă. Au fost cazuri în care familia miresei a trebuit să vândă animale pentru a cumpăra cele mai frumoase fire, mărgele și fluturi pentru aceste cămăși!”, afirmă Cecilia Petrescu.
Se mai întâmpla, spune aceeași sursă, ca mai în glumă, mai în serios, mireasa să coasă parțial sau total gura cămășii soacrei, cu înțeles precis . Acest lucru era însă folosit „doar dacă mireasa făcea parte dintr-o clasă socială superioară celei a mirelui”, explică custodele muzeului.
