Orașul Buzău are o istorie tumultoasă, marcată de distrugeri succesive ale turcilor și tătarilor, care aproape au nimicit mica așezare din trecut. La aceasta, se mai adaugă și cutremurele puternice care l-au afectat, incendierile succesive, dar și cele două conflicte mondiale, când s-a aflat sub ocupație străină.
Cu toate acestea, Buzăul a rezistat atacurilor, ba chiar, a renăscut de fiecare dată din propria cenușă, iar locuitorii l-au reconstruit, în ciuda situației instabile. Pe fundațiile clădirilor dărâmate s-au construit altele noi, iar anumite clădiri vechi încă mai păstrează adevărate buncăre la subsol, dar și numeroase tunele, pe care locuitorii le-au construit pentru a fugi, în eventualitatea unor noi atacuri. Spre exemplu, complexul Episcopiei este legat de centrul orașului și de parcul Crâng printr-o rețea subterană de tuneluri, care datează din secolul al XVI-lea. Rolul acestora era acela de stocare a proviziilor, dar și de furnizare a unor căi de evacuare a cetățenilor în caz de pericol.
Apariția Buzăului a fost favorizată de poziția sa geografică, la un vad de trecere peste râul Buzău, dar și la răscrucea unor drumuri străvechi, într-un loc de contact a două zone naturale cu bogății și produse complementare (câmpie și deal), ideal pentru schimburi comerciale. La începuturile sale, așezarea s-a ivit, probabil, într-o poiană din întinsa pădure care pornea de pe dealul Istrița și care acoperea cea mai mare parte a actualului oraș. La rândul ei, aceasta făcea parte din Codrii Vlăsiei, iar resturile acelei păduri sunt astăzi Crângul, pădurile Frasinu și Spătaru.
Sava Gotul, sfântul înecat în râul Buzău
Însăși întemeierea Buzăului stă sub semnul morții, iar prima mențiune a râului Buzău (sub numele de Mousaios) este din secolul al IV-lea, într-un document în care se menționa martirizarea misionarului creștin Sava, înecat de către goți în râu. Sfântul Sava de la Buzău, cunoscut sub numele de Sava Gotul, s-a născut în jurul anului 334, în regiunea Buzăului, din părinți creștini, de neam gotic, trăitori în zona deluroasă a Subcarpaților de Curbură.
Între anii 369 și 372, în timpul prigoanei creștinilor, pornită de regele got Atanaric, legenda vorbește despre apariția unui „bărbat foarte mare și luminos”, care îi spune Sfântului Sava să se alăture celor oprimați, în ceea ce avea să-i fie începutul martiriului. Acesta este legat, biciuit și torturat, fiind târât prin păduri incendiate, dar rănile de pe trupul martirului se vindecă miraculos, peste noapte, ceea ce-i înfurie pe prigonitori, care îl răstignesc pe două osii.
A doua zi, Sfântul Sava este eliberat de către o femeie, dar refuză să fugă pentru a se salva. Este silit, apoi, să mănânce din carnea jertfită idolilor, dar se împotrivește, iar refuzul, precum și mărturisirea credinței sale în Hristos, îi pecetluiesc soarta. Goții îl îneacă, legându-i un trunchi de lemn de gât și aruncându-l în râul Buzău. Trupul i-a fost găsit de credincioși, care l-au înmormântat după tradiția creștină a acelor vremuri.
Prima atestare ca târg
Prima atestare documentară a Buzăului ca târg și punct de vamă datează din 1431, când se menționează acordarea unor privilegii de comerț brașovenilor, la trecerea lor prin târgurile Munteniei, printre care și Buzăul. Târgul se afla pe „drumul Bogdanului”, drum comercial ce lega Țara Românească de Moldova, iar dezvoltarea așezării a fost favorizată și de înființarea Episcopiei Buzăului, în jurul anului 1500.
La sfârșitul secolului al XVI-lea, câteva familii de sârbi s-au stabilit la Buzău, construindu-și casele într-o zonă de lângă râu, cunoscută până astăzi sub numele de „Sârbi”. Ulterior, în secolul al XVIII-lea, au venit și mulți refugiați bulgari, care s-au stabilit în același cartier. Datorită similitudinilor dintre limbile vorbite de cele două grupuri etnice, localnicii i-au numit și pe noii veniți tot sârbi. Bulgarilor li s-a dat pământ în apropierea râului, unde au înființat grădini de zarzavaturi. Minoritățile etnice sârbe și bulgare nu și-au păstrat identitatea și limba, iar recensământul din 2002 arăta prezența a doar patru sârbi și patru bulgari în oraș. Amintirea existenței acestor comunități a rămas, însă, prin faptul că, în oraș, legumicultorii sunt încă denumiți sârbi.
Distrugerile succesive ale orașului
Deși așezarea geografică a fost prielnică din punct de vedere comercial, aceasta s-a dovedit dezavantajoasă în privința invaziilor militare, căci târgul, nod de trecere între două zone istorice, s-a transformat în câmp de bătălie. Armata lui Mihai Viteazul a staționat la Buzău în 1596, însă, după plecarea acesteia, orașul a fost devastat de raiduri otomane și tătărești, după cum consemnează cronicile vremii. Pentru a compensa pagubele, în anul următor, Mihai Viteazu a adus daruri locuitorilor orașului.
Acesta a fost doar începutul, căci în 1616, multe case din Buzău au fost arse în timpul unei invazii polone, iar locuitorii s-au refugiat în munții și în pădurile din împrejurimi. Un an mai târziu, în 1617, orașul a fost ocupat, de armata otomană, iar în 1623 Buzăul a fost devastat, din nou, de tătari. O serie de invazii otomane ulterioare au dus, din nou, la distrugerea totală a Buzăului, mulți locuitori fiind luați prizonieri.
Războaiele dintre turci și ruși s-au purtat pe pământ românesc, iar oștile străine au distrus totul în calea lor. La Buzău, toate casele și prăvăliile au fost distruse în mod repetat, din oraș nerămânând nicio clădire întreagă în timpul conflictelor ruso-turce. Biserica Episcopiei a fost și ea distrusă, iar episcopul s-a mutat temporar la București. Biserica Banu a fost singura care a rămas întreagă, însă și aceasta a fost distrusă în 1774 de un cutremur puternic. Armata otomană a continuat să devasteze orașul, pe care l-a incendiat, din nou, între 1806-1807, ucigând 230 de oameni. Localnicii s-au refugiat pe valea Nișcovului, orașul rămânând abandonat până la reîntoarcerea lor, la finalul războiului.
Nu numai invaziile militare au distrus orașul, ci și cauzele naturale. Un cutremur puternic, produs în 1802, a afectat toate clădirile din oraș, soldându-se cu numeroase pagube. De asemenea, epidemiile de holeră și de ciumă bubonică de la începutul secolului al XIX-lea au decimat și ele populația orașului.
De la târg la centru industrial
Ultimul conflict care s-a răsfrânt asupra orașului cu efecte devastatoare a fost în 1821, în timpul războiului grec de independență când, din nou, acesta a fost distrus aproape în totalitate. Adoptarea Regulamentului Organic în Țara Românească și Moldova, primul act cu caracter constituțional, a însemnat și stabilizarea situației politice.
Din păcate, distrugerile succesive au însemnat pierderea clădirile vechi, de la întemeierea orașului. În prezent, cea mai veche clădire din oraș este Casa Vergu-Mănăilă, construită în preajma anului 1780, care a aparținut unei familii boierești, ce deținea o cârciumă și o brutărie în oraș.
Buzăul a continuat să se dezvolte, înflorind și schimbându-și statutul de la cel de târg la centru industrial. Orașul s-a văzut prins și în vâltoarea celor două conflicte mondiale, cu toate că distrugerile materiale nu s-au comparat cu amploarea celor din trecut. În timpul Primului Război Mondial, orașul s-a aflat sub ocupație germană, iar mulți dintre localnici s-au refugiat fie în zona rurală a județului, fie în Moldova. Spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Buzăul s-a aflat, din nou, în conflict, atunci când armata sovietică a ocupat orașul și a atacat soldații germani baricadați în Palatul Comunal.
De orașul Buzău se leagă și istorii presărate de farmec, cum este povestea vulturului Ilie, crescut de un negustor, care a devenit mascota gării între 1930 și 1943. Ilie venea adesea în gară și mânca din mâinile călătorilor. A fost ucis în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind împușcat de soldații naziști. În amintirea lui, o marcă de bere produsă la Buzău s-a numit Vulturul, iar o stradă din oraș se numește „Vulturului”.
Ce nu au nimicit raidurile străine, au distrus comuniștii, iar casele vechi au fost înlocuite de numeroase blocuri de locuințe, construite pe fondul industrializării forțate. Aspectul orașului a fost complet schimbat, iar din centrul istoric al Buzăului, doar casele din zona străzii Cuza Vodă și o parte din cele din zona străzii Alexandru Marghiloman au rămas în picioare. De asemenea, în 1969, un cartier rezidențial a fost construit în Parcul Crâng, reducându-i acestuia dimensiunile. Procesul de demolare a caselor a fost oprit după căderea comunismului, la sfârșitul lui decembrie 1989. Economia orașului a stagnat o perioadă, dar Buzăul a reînceput să se dezvolte, după ce întreprinderile de stat au fost privatizate și reorganizate și au apărut altele noi.
