Alexandru PRIPON
A existat un moment în care s-a dorit mai multă transparență. S-a dorit ca utilizatorul de computer, navigator pe apele necunoscute ale internetului, să știe exact ce date lasă în urmă și ce ia cu el, de pe site-uri, așa cum călătorul cunoaște cu precizie ce rămâne în spatele lui și ce păstrează, din el însuși și din bagajul pe care l-a cărat la drum. Ideea este onorabilă, dar greu de pus în practică. S-a considerat că fiecare adresă web trebuie să conțină un avertisment privitor la cantitatea de informație stocată în urma vizitei cuiva, precum și solicitarea aprobării utilizatorului în vederea obținerii acelor informații. În virtutea transparenței despre care vorbeam, pe unele site-uri apare un adevărat formular, din care se poate observa că datele respective pot fi împărțite cu alții, pot fi utilizate în diverse scopuri, unele destul de stranii, pot căpăta roluri diferite într-un scenariu din care puțini înțeleg mare lucru.
Oferim informații cum ar fi zona de unde accesăm internetul, site-urile vizitate până acum, preferințele noastre din punct de vedere comercial, cultural, ideologic etc., vizibile ca urmare a locurilor pe unde am tot umblat, navigând pe internet. În schimb, primim dreptul de a vizualiza în relativă liniște conținutul unei pagini web, de a accesa alte pagini de pe site și de a pleca, spre alte orizonturi ale spațiului virtual. Și mai primim un cadou, stocat în memoria browserului (navigatorul de internet), o așa-numită cookie (prăjitură) – fișier care face posibilă „catalogarea” noastră și a intereselor noastre. Multe cadouri de acest fel se numesc tracking cookies (prăjituri de urmărire – traducere aproximativă), menite, după cum ne-o arată și numele, supravegherii noastre inclusiv dincolo de granițele unui site.
Tracking cookies erau detectate, cândva, ca fiind dăunătoare de programele antivirus și antispyware ceva mai bănuitoare, dar sunt lăsate astăzi în libertatea unei depline, deși dubioase respectabilități, deoarece, s-ar părea, ne-am dat acordul pentru a fi spionați. Ați remarcat că, la accesarea unei pagini web, apare un mesaj, care face imposibilă navigarea în acel spațiu fără bifarea opțiunii „Sunt de acord” sau „Agree”, opțiune pe care o acceptăm deja din reflex, fără a mai verifica pentru ce exact ni se cere aprobarea. Prea multe variante nu avem, oricum. Putem intra într-un meniu, unde să încercăm selectarea detaliilor pe care vrem (pentru că nu avem încotro) să le dezvăluim despre noi, dar este un proces (intenționat, desigur) teribil de complicat, prin care trebuie să trecem pentru a citi, de exemplu, un articol despre cea mai bună rețetă de prăjituri. Iar pentru o rețetă alternativă, aflată pe alt site, va trebui să facem același lucru. Până când ne plictisim (cam aceasta este și ideea), apoi acceptăm orice ni se cere, doar să putem citi, nestingheriți, rețeta aceea buclucașă.
Sincer vorbind, câți dintre dumneavoastră nu apasă direct butonul „Sunt de acord”, atunci când accesează un site, fără a mai citi pentru ce li se cere acordul? Cam așa s-a întâmplat atunci când a fost implementat EULA (End User License Agreement sau Acordul de licență pentru utilizatorul final), care trebuie acceptat în vederea instalării unei aplicații pe computer. Îmi amintesc că o companie, producătoare de softuri utile, inclusiv de jocuri bine lucrate, a întocmit o EULA în care utilizatorul trebuia să consimtă ca, în schimbul permisiunii de a instala programul respectiv, să își cedeze sufletul nemuritor, alături de alte lucruri importante și foarte importante. Așa ceva nu ar fi acceptat nimeni, nici măcar în glumă, doar că, s-ar părea, nu au citit prea mulți conținutul „contractului”, ci mai toți au apăsat butonul „sunt de acord”, dovedind fie un fantastic altruism, dus până la renunțarea de sine, la propriu, fie o colosală lipsă de chef în privința lecturării unui text simplu.
Mă gândesc, uneori, că, evadând din computere, alegerile făcute cu ochii închiși ne-au invadat întreaga existență. Luăm atât de multe decizii din inerție, acceptăm atât de multe lucruri care nu ne sunt neapărat favorabile, încât nici nu remarcăm când cerințele se schimbă, când se vrea altceva de la noi, când condițiile puse pentru a ni se permite un lucru deja banal, infiltrat în cotidian, devin dăunătoare. Iar dacă în fiecare moment de răscruce ni s-ar prezenta o listă cu toate concesiile pe care le vom face, am fi de acord cu ea, fără a sta pe gânduri, deoarece ne-am săturat să mimăm că am avea de ales. Am început să percepem toate acestea ca pe o pierdere a timpului, iar timpul a devenit mult prea important, cu toate că îl risipim cu nonșalanță.
Zilele trecute, mi-am promis că, data viitoare, voi citi cu atenție orice contract standard – fie el de la bancă ori de la furnizorul de energie electrică. Voi trece peste toate paragrafele, cu mult calm și fără a-mi păsa că angajatul de la ghișeu mă va privi ca pe cine știe ce plantă exotică ieșită la plimbare pe bulevard. Și mi-am imaginat acest scenariu cu multe detalii incluse, până când am realizat că voi face, mai mult ca sigur, ceea ce facem toți, deși nu ar trebui: voi semna, cuminte, pe linia punctată, la paginile indicate, ca și cum aș apăsa, fără să mă uit (pentru a câta oară?), butonul „Sunt de acord”…
