sâmbătă, 15 august 2020

A încetat din viață „poetul rebel”, Ion Nicolescu

Pentru orice buzoian care cutreieră frecvent străzile din centrul orașului este aproape imposibil să nu îl fi văzut măcar o dată pe Ion Nicolescu (10 ian. 1943-17 februarie 2012). Prezență stranie, era omul care indiferent de anotimp purta ochelari de soare și o cameră de luat vederi, întrebându-te discret dacă nu cumva vrei să îți realizeze portretul. Puțini știu însă că în spatele chipului brăzdat de suferință și a lumii sale de vise, Ion Nicolescu a fost poetul artiștilor avangardiști din anii 70, autor al unor versuri cântate de Nicu Alifantis sau de Florian Pittiș, apreciat de Ion Barbu sau de Al. Piru.

Cum a ajuns poetul considerat de unii genial o umbră care se vântura pe străzile Buzăului este greu de spus și asta pentru că întâmplările din viața sa se pierd undeva între amintiri și legendă. Unii spun că ar fi fost persecutat de Securitate, alții că a făcut parte dintre cei care au declanșat protestul de la Uniunea Scriitorilor, iar că nebunia sa a fost un joc pe care l-a adoptat  să scape de consecințe, un joc din care însă nu a mai fost în stare să iasă. Alții merg mai departe și spun că a fost profesor la o facultate din Polonia. Nimeni însă nu știe cu siguranță cât adevăr se află în toate aceste afirmații. Se știe însă că s-a născut la 10 ianuarie 1943, în Buzău, a absolvit Liceul „B. P. Hasdeu” (1961) și Facultatea de Filosofie a Universității din București (1962-1968), obținând titlul de doctor în filosofie și pensionându-se la doar 25 de ani din cauza sănătății precare. În urma sa râmân opt volume: „Indulgențe” (1969), „Ironice” (1970), „Mioritiada” (1973), „Retorica” (1975), „Vox populi, Vox Dei, Voi de colo, de la Biarritz” – roman (1979), „Scrisori de serviciu” (1982), „Odele pământului pârjolit de iubire” (1986), „Mioritiada” (reeditare, 2010).

 

Marin Ifrim: „L-au găsit inconștient pe stradă. S-au împărțit xeroxuri cu poeziile lui în spital” 

„În urmă cu două săptămâni a fost găsit inconștient pe stradă, lângă Colegiul „Hasdeu”. L-au găsit niște doamne asistente medicale, care l-au recunoscut de pe la evenimentele găzduite de Biblioteca Județeană. L-au dus la Spitalul Județean unde a fost internat. Suferea de diabet și de plămâni. În tot acest timp în care a fost internat, o parte dintre scriitorii care îl cunoșteam ne-am organizat și mergeam cu schimbul în fiecare zi la el: Mircea Costache, Mihai Macovei, Ștefan Dima, dar cel mai inimos a fost Teo Cabel.

          Trebuie să mărturisesc că toți reprezentanții spitalului, de la femeia de serviciu și până la director, s-au comportat ireproșabil cu el. Mai mult decât atât, dr. Cojocaru a xeroxat câteva dintre poeziile lui și le-a impărțit angajaților. Vineri, 17 februarie Ion a murit.

          Ion Nicolescu rămâne o legendă; un om care la 25 de ani avea deja doctoratul și era considerat un nou Labiș. Mie îmi place să spun că a dispărut ultimul mare poet romantic român”.

 

Nicolae Cabel: „ O voce deosebită a poeziei contemporane”

„Am fost coleg cu Ion Nicolescu la Hasdeu; învățam în clase paralele. Scria de pe atunci și îmi amintesc că am debutat amândoi în același număr din Viața Buzăului. Versurile sale aveau ceva sensibil și ludic în același timp. Așa cum a spus cineva acum „mulți îi știu versurile din cântecele lui Alifantis, dar nu știu cine e poetul”. A fost o voce cu totul deosebită a poeziei contemporane. Viața i-a jucat o farsă, una tragică și nu a fost în stare să își controleze boala. Unii l-au adulat, alții l-au înjurat, eu spun să i se ierte tot ce i se poate ierta de către Judecătorul Suprem! Cred că ar trebui să realizăm o antologie a poeziei sale”.

 

Nicu Alifantis: „Este poetul grație căruia am căpătat cea mai mare popularitate”

„Poetul bolnav de poezie, același care a semnat și versurile cântecului <Douăzeci de îngeri>, despre care am vorbit deja, este domnul Ion Nicolescu. Ne-am cunoscut în 1975, într-unul dintre spectacolele Cenaclului Flacăra. Tot el a scris versurile unor cântece mai vechi de-ale mele, cum ar fi: <Rococo>, care se găsește pe albumul <Voiaj>, apărut în 1995, apoi <Imn (Trăiască România)> și <Cântec (Țara noastră-i țara noastră)>, care se găsesc pe single-ul editat împreună cu Florian Pittiș în 1979. Excepțional poet. Plin de umor, de simț civic, patriot sincer și adevărat, dedicat și devotat omului și drepturilor acestuia, încerca să-și facă publice ideile în măsura în care era posibil la acea vreme. Nicolescu era foarte iubit de mișcarea avangardistă a artiștilor anilor ’70. (…) Unul dintre cei mai înfocați fani ai lui Ion Nicolescu la acea vreme era Florian Pittiș, care recita câteva poezii de-ale sale cu mare succes. Trebuie să recunosc că este poetul grație căruia am căpătat cea mai mare popularitate cântându-i poezia. Așa a fost să-mi rămână la suflet poemele domniei sale asupra cărora am revenit și mă bucur nespus să le fac iarăși cunoscute celor din jurul meu, pentru a nu fi uitate, așa cum pe Ion Nicolescu l-a uitat viața, Dumnezeu știe pe unde!”. (Jurnalul Național, 19 ianuarie 2010)

 

 „Ala-s care scrie/ăla ce-ndulcește lemnul de sicrie”

Cea mai bună caracterizare însă a celui care era desprins parcă din „Craii…” lui Mateiu Caragiale este cea pe care el însuși a realizat-o în Elegie: „mă cunoașteți lume/ ăla-s care scrie/ ăla ce-ndulcește/ lemnul de sicrie/ ăla ca deșteptul/ și ca arabescul/ suflet de cămilă/ ionnicolescu/ fac negoț cu moartea/ ochii mei sunt hoții/ care fură fluturi/ din neantul nopții/ ăla spânzuratul/ teatrul de paiațe/ de-un simbol de paie/ gata să se-agațe/ ăla cu iluzii/ trist antropofag/ sunt sătul de oameni/ și mă cam retrag/ mi-am trăit mumia/ și cred că-i firesc/ cu o crizantemă/ să vă mulțumesc/ am iubit odată/ marea și mareea/ m-am ales cu sarea/ și cu de aceea/ scriu aceste rânduri/ și vă las cu bine/ nu știu ce-o să faceți/ însă fără mine/ fără ca deșertul/ și ca arabescul/ suflet de cămilă/ ionnicolescu”.

loading...
error: Content is protected !!