A emigrat în Anglia în clasa a VIII-a, iar astăzi studiază Medicina la Cambridge: „Am vrut să demonstrez că pot să ajung sus”

S-a născut în Rm. Sărat, acolo unde avea să urmeze şapte clase primare cu rezultate remarcabile la învăţătură. După ce părinţii ei au plecat pe rând la muncă în Anglia, în căutarea unui trai mai bun, Elena Capbun a decis că ar trebui să se mute şi ea în Regatul Unit, acceptând provocarea de a face faţă unui nou sistem de învăţământ. Ajunsă în nord-estul Angliei, în Bishop Auckland, un orăşel cu vreo 25.000 de locuitori, Elena s-a ambiţionat să demonstreze că statutul de imigrant nu te împiedică cu nimic să devii cel mai bun.
„Aveam ambiţia aia de a ajunge sus, să fac o impresie bună, să demonstrez că pot”, spune buzoianca, iar astăzi este studentă în anul I la universitatea din Top 3 mondial, Cambridge. Elena a fost admisă la, probabil, cea mai grea specializare de la Cambridge, Medicină, unde până în 2014 nu ajunsese niciun român.

Reporter: Când ai plecat din România şi de ce?

Elena Capbun: Sunt din Rm. Sărat şi am plecat din ţară acum patru ani şi jumătate. Eram elevă la Şcoala nr. 1 din Rm. Sărat. Am fost un elev cu media 10 permanent, mergeam la olimpiade la română, la engleză, la biologie. A fost o decizie spontană, nimic planificat. Tatăl meu locuia deja în Anglia; este aici de şapte-opt ani. Mama se mutase şi ea cu el, la muncă. Dintr-o dată, la sfârşitul clasei a şaptea, m-am gândit că ar fi mai bine pentru mine să mă mut şi eu şi să fac şcoala în Anglia. Mi s-a părut că sistemul lor de învăţământ este altfel şi ştiam că voi avea mai multe oportunităţi.

„Cambridge-ul are aceeaşi prestanţă pretutindeni”

Rep.: Înainte să pleci din România aveai vreun plan în privinţa unei cariere în ţară?

E.C.: Nu neapărat. Am fost însă mereu atrasă de Medicină şi de partea de business. Nu eram foarte sigură ce vreau să fac. Însă, când m-am mutat în Anglia, am constatat că sistemul lor de învăţământ îţi oferă foarte multe oportunităţi. Mai exact, te poţi axa pe anumite materii. Deci nu faci toate materiile, muzică, geografie, istorie… Ai nişte materii de bază, cum ar fi engleză, matematică, ştiinţe şi religie, pe care trebuie să le faci obligatoriu, şi restul patru materii ţi le alegi tu. Încă de la început am fost interesată de Medicină şi a trebuit să fac şi o experienţă de muncă, să merg să văd cum se lucrează în spitale, în aziluri de bătrâni. Pe ei îi interesa ca în această perioadă de practică să observi relaţia dintre medici şi pacienţi. Asta se întâmpla cam prin echivalentul clasei a IX-a din România. Aici, liceul este doar doi ani. Şcoala gimnazială începe din clasa a V-a şi până în clasa a IX-a. Apoi, mergi la liceu doi ani. Atunci când aplici la facultate în Anglia trebuie să îţi faci un CV, în care îţi arăţi interesul pentru Medicină. Adică, nu este totul bazat pe rezultate. Ei se uită la rezultatele tale de la sfârşitul clasei a XI-a, atunci când dai 22 de examene, şi la sfârşitul clasei a XIII-a mai dai trei examene, dar şi la ceea ce te interesează pe tine: ce cărţi citeşti, ce interese extracurriculare ai, ce practică ai făcut…

Rep.: Cum te-ai hotărât să mergi la Cambridge şi cât de greu este pentru un elev britanic să fie admis la Cambridge?

E.C.: Cambridge-ul are aceeaşi prestanţă pretutindeni. Aşa cum este perceput în România, aşa este şi în Marea Britanie. Este o facultate foarte bună şi este foarte greu să intri. Să intri la Medicină este greu la orice facultate, dar atunci când intri la Medicină la Cambridge, este ceva şi mai greu. Atunci când aplici la Medicină la Cambridge, ai un examen iniţial, bazat mai mult pe cunoştinţele tale în domeniul ştiinţelor. Aplici la începutul lunii octombrie, dar întreg procesul de admitere durează cam jumătate de an. După examen, îţi faci acel CV prin care trebuie să te „vinzi” cât mai bine. Apoi, dacă sunt interesaţi de CV-ul tău, te vor chema la un interviu şi îţi vor da răspunsul în decembrie. Interviul pe care l-am susţinut a fost extrem de greu. Este diferit de celelalte facultăţi de Medicină. Te întreabă şi despre interesul tău în ceea ce priveşte Medicina, însă urmăresc mai mult cunoştinţele tale. Îţi prezintă multe concepte cu care nu eşti familiarizat şi vor să vadă cum te descurci. Să vadă dacă poţi aplica cunoştinţele în situaţii noi, să vadă cum reacţionezi, cum pui în aplicare ceea ce ştii pentru a ajunge la un concept pe care nu l-ai mai întâlnit. Profesorii care te îndrumă la Cambridge sunt cercetători recunoscuţi, de renume mondial.

„Este extrem de greu. Vin de la cursuri, mănânc şi merg la bibliotecă”

Rep.: Cum a fost trecerea de la liceu la o universitate de top?

E.C.: Este extrem de greu. În fiecare zi am cursuri, vin de la cursuri, mănânc şi apoi merg la ­biblio­tecă. Nu am timp să mă relaxez. Este foarte important să îţi construieşti acea rutină între a munci nonstop şi a te relaxa, să mai poţi sta cu prietenii… La universitate ne-am făcut grupul nostru de medici. Avem de scris câte trei eseuri în fiecare săptămână, avem cursuri de la 9 dimineaţă până la ora 17,00, avem cursuri de disecţii pentru care trebuie să ne pregătim cu o seară înainte, avem meditaţii – trei ore pe săptămână, cercetători din diferite domenii ne ajută să înţelegem mai bine materia.

Rep.: Cât de importantă este partea materială pentru a avea un traseu ca al tău spre o universitate de top?

E.C.: Contează. Eu am avut noroc pentru că părinţii mei au fost alături de mine încă de la început. A trebuit să merg la diferite cursuri, iar asta a presupus să mergem la Londra, ceea ce înseamnă o distanţă de cinci-şase ore. Şi acum mă ajută foarte mult părinţii pentru că eu nu primesc bani de la guvern pentru a-mi plăti căminul. Ca să obţin acest sprijin de la guvern trebuie să fi locuit aici de cinci ani, iar eu locuiesc aici de doar patru ani şi jumătate. Totuşi familia mea nu este una bogată. Suntem o familie modestă. Le mulţumesc mult părinţilor mei pentru că m-au ajutat. Mai am un coleg aici, la Cambridge, din Ploieşti, deci poţi să îţi permiţi să înveţi aici şi dacă locuieşti în România.

„Guvernul te împrumută cu 9.250 de lire, taxa la facultate”

Rep.: Există şi vreun sprijin din partea statului britanic?

E.C.: Da. Există o taxă la facultate de 9.250 de lire care este ceva separat de cămin, întreţinere, mâncare. Această taxă ţi-o plăteşte guvernul, iar când începi să câştigi banii tăi, după ce te angajezi, trebuie să restitui, puţin câte puţin, aceşti bani. Ratele pe care le restitui sunt aproape insignifiante. Acest avantaj oferit de statul britanic se aplică tuturor studenţilor, indiferent de naţionalitate. Nu ştiu dacă aceasta este o metodă de a te face să munceşti în Anglia după absolvire, dar ştiu că dacă nu reuşeşti să plăteşti în 30 de ani, nu mai ai nimic de achitat.

Rep.: Cât de greu ţi-a fost să te acomodezi în Anglia?

E.C.: Nu mi-a fost foarte greu. Am fost obligată să îmi dezvolt bine modul de a comunica în engleză. Chiar dacă în România am fost la olimpiade la engleză, nu se compară. Mai greu mi-a fost să mă înţeleg cu prietenii. Cu învăţatul mi-a fost mai uşor pentru că aveam ambiţia aia de a ajunge sus, să fac o impresie bună, să demonstrez că pot. Dar cu comunicarea a fost mai greu, pentru că trebuie să ai subiecte comune. După o lună însă m-am acomodat. În facultate mi-a fost mai uşor. Nu contează de unde vii şi cine eşti. M-am obişnuit să fiu deschisă să îmi fac prieteni, m-am obişnuit chiar şi cu accentul lor, cu glumele lor.

„Totul a depins de ambiţia mea. Vreau să devin chirurg cardiolog”

Rep.: Au britanicii idei preconcepute despre români?

E.C.: Contează mediul în care te învârţi. Eu nu am avut probleme. Poate că au mai fost glume că sunt româncă, dar erau glume în cercul nostru de prieteni, fără a avea intenţia să mă jignească. Am mai auzit însă că alţi copii sunt răutăcioşi şi asociază românii cu ţiganii, că fură… Repet, eu însă nu am avut astfel de probleme. Consider că am reuşit să mă fac plăcută de prieteni şi profesori prin felul meu de a fi. Şi asta contează cel mai mult, faptul că eşti străin nu te dezavantajează. Totul a depins de mine şi de ambiţia mea, aşa am reuşit să ajung unde am ajuns, la Cambridge.

Rep.: Ce îţi doreşti să faci după Cambridge?

E.C.: Mi-ar plăcea să devin chirurg cardiolog. Însă nu ne decidem din primul an, ci abia după şase ani. Dar, din ceea ce am văzut până acum, din experienţa de muncă de la spital, asta mi-a plăcut cel mai mult.

„Indiferent unde ne poartă paşii, plaiul natal ne rămâne în suflet pentru totdeauna”

Rep.: Te-ai gândit că ai putea să te întorci să profesezi în România?

E.C.: Sincer, nu. Pentru că m-am obişnuit cu stilul de viaţă de aici, cu oportunităţile de aici, faptul că am făcut practică în spitale, că am intrat să văd cum se face o operaţie. Gândiţi-vă că Universitatea Cambridge îmi oferă posibilitatea să fac disecţii pe cadavre încă de acum. Dacă eram în România, nu ştiu dacă m-aş fi gândit la Cambridge. Probabil că m-aş fi gândit la o facultate foarte bună din ţară. Să ştiţi că într-un fel sau altul probleme în sistemul medical sunt peste tot. Şi aici sunt plângeri legate de salarizare, de numărul insuficient al medicilor, probleme cu guvernul. Dar nu vrei să devii medic doar pentru un salariu bun. Deci, nu am decis să profesez în străinătate din cauza ştirilor din România referitoare la sistemul medical din ţara noastră.

Rep.: Mai vii în România din când în când? Cum regăseşti acum ţara în care te-ai născut

E.C.: Vizitez ţara natală ori de câte ori am ocazia. De regulă, merg în ţară o dată pe an, în vacanţă, pentru a-mi vizita rudele şi a-mi revedea prietenii. Revin cu drag acasă şi pot spune că revederea îmi creează emoţii şi bucurii deosebite. Trăirile din ţara natală nu sunt uşor de uitat şi nu cred că aş putea uita vreodată locurile unde am crescut şi am început să mă formez. Îmi amintesc cu nostalgie clipe din copilăria petrecută alături de cei dragi. După ce am trăit în Marea Britanie timp de patru ani si jumătate, regăsesc România ­ne­schimbată. Eu cred că pentru fiecare dintre noi, indiferent pe unde ne poartă paşii, plaiul natal ne rămâne în minte şi suflet pentru totdeauna.