Alexandru PRIPON
Odată cu apariția laptopului, mai toate lucrurile pe care ajunseserăm să le cunoaștem despre computere s-au schimbat. Și nu oricum. Ecranul era tot acolo, dar cu o rezoluție diferită și enervantul obicei de a se întuneca (sau nu, de parcă avea o voință proprie) atunci când era pliat peste tastatură sau când erau apăsate niște butoane aparent inofensive. Orificiile pentru periferice erau tot acolo, dar niciun driver (re-re)instalat nu le putea convinge, uneori, să „vadă” că li se atașase un dispozitiv. În loc de mouse a apărut o plăcuță enervantă, însoțită (nu întotdeauna) de două butoane mari, pentru clic, iar degetele au căpătat febră musculară până să deprindă mișcările necesare pentru mișcarea cursorului sau pentru scroll (rulare-derulare). Așezarea pe genunchi a laptopului (așa cum fusese proiectat inițial, deoarece „lap” înseamnă poală) ducea la obturarea grilei de ventilație, la supraîncălzirea și, într-un final, la oprirea forțată, în chinuri, a sistemului de operare, împreună cu fișierele nesalvate la care lucrai ore întregi și care dispăreau irevocabil în câteva secunde.
Însă, dincolo de orice altă schimbare, cea mai stresantă a fost tastatura. Înghesuită într-un spațiu infim (să fim corecți, un spațiu, adesea, mai mare decât cel oferit de notebookurile de astăzi), ea comprima cam tot ce știam în câteva rânduri de taste, unele având roluri suplimentare, greu de imaginat. Primul meu laptop (refurbished – adică un pic mai în regulă decât un second-hand, teoretic) putea fi foarte gălăgios. De aceea, atunci când scriam, trebuia să plec în altă cameră, spre a nu-mi trezi soția și spre a nu fi nevoit să recunosc în fața ei, sincer, că habar nu aveam cum să dau mai încet difuzoarele setate de băieții care au instalat sistemul de operare la maxim. Orice eroare făceam, orice căutări și orice comenzi efectuam, se năpusteau asupra mea și a celor din jur niște sunete crâncene, parcă menite să provoace atacuri de cord. Erau pe tastatură, în rândul de sus, niște simboluri (cele clasice), cu difuzoare însoțite de plus și minus (primul nu mai avea de ce să fie apăsat, credeți-mă), însă orice tentativă de a le utiliza era sortită eșecului.
Într-o zi, rușinat, am întrebat un tânăr lucrător în sectorul IT cum aș putea să repar bătrânul laptop „reînnoit” și vândut mie la preț cam exagerat. I-am descris simptomele și a fost nevoie de mult timp (de și mai multă răbdare, vă mărturisesc) să se oprească din râs și să-mi explice, pe ton savant și apăsând cuvintele, ca la persoanele mai blege din fabricație, ce rost are tasta Fn. Este butonul acela așezat strategic între Ctrl (Control) și Win (Windows, cu sigla Microsoft), pe rândul cel mai de jos al tastaturii.
Apăsat singur, nu produce niciun efect (vă voi povesti, poate, cu alt prilej, cum puțină cafea vărsată printre butoane poate transforma orice tastă într-un declanșator al dezastrului). Apăsat împreună cu tastele alfanumerice, selectează unele zone sau pornește aplicații, după cum îi cere sistemul de operare – eu folosesc Linux, iar Fn+W, de exemplu, închide rapid un document LibreOffice, în timp ce Fn+S „fotografiază” (snapshot) ecranul; mai multe experimente nu fac, având încă proaspătă în minte întâmplarea cu tastatura și cafeaua… Abia apăsat împreună cu tastele de sus (F1-F12) își îndeplinește rolul inițial: activează funcțiile trecute cu litere mici pe acele taste. Desigur, combinația Fn+F2 a dat mai încet difuzoarele, în timp ce Fn+F1 le-a amuțit de tot. Și le-am lăsat așa, o perioadă, pentru a mă răzbuna pe sadismul producătorului (care nu a oferit instrucțiuni), pe răutatea difuzoarelor (care mi-au oferit adevărate coșmaruri) și, mai ales, pe neștiința mea (pentru că rolul tastei Fn s-ar părea că îl cunoaște și un copil care abia a învățat să deschidă laptopul de gaming…).
Vă povestesc despre această întâmplare după ce a trecut mult timp, suficient cât să mă amuz alături de dumneavoastră (sper), deoarece am auzit, de la o vreme, despre anumite măsuri pe care ar fi trebuit să le ia guvernele perindate după 1989, dar nu au izbutit. Și m-am gândit (cugetare de inițiat, deja, în domeniul IT) că ar fi tare bine dacă funcțiile de conducere ar veni la pachet cu instrucțiuni de folosire, dacă ar beneficia de sfaturile, fie și prea zâmbitoare, emise de cineva care chiar se pricepe sau măcar de tasta Fn, care să te ajute să „accesezi” acțiunile necesare, dar aflate în rândul (prea) de sus al tastaturii. Pentru că nu bănuiesc (așa sunt eu) de reavoință, ci de neștiință pe unii dintre cei care au fost, or fi și vor mai tot fi. Iar să conduci o localitate, un județ sau o țară trebuie că este tare complicat, depășind în complexitate tastatura unui laptop.
Vorbind serios, însă, m-am întrebat întotdeauna cum de lucrurile pot ajunge să meargă prost, deși premisele sunt valide și corect așezate în silogism. Apoi am înțeles că, prea adesea, totul depinde nu de partea tehnică, ci de factorul uman, de pliniri și lipsuri, de înțelegere și înțelegeri, de ceea ce știm și, mai cu seamă, de ceea ce nu știm, într-un periplu pe tastatura veșnic schimbătoare. Iar tasta Fn găsește mereu combinații, însă nu pe cele sperate de noi…
