După 44 de ani de activitate neîntreruptă în învățământ, profesoara Mariana Burdea își încheie cariera cu aceeași discreție, eleganță și demnitate care i-au definit întregul parcurs profesional. De-a lungul anilor, a fost un profesor apreciat pentru competența sa și un mentor care a inspirat prin seriozitate, echilibru și pasiune pentru educație.
Sute de elevi au trecut prin sala sa de clasă, iar mulți dintre ei își amintesc și astăzi lecțiile de fizică, dar mai ales valorile pe care le-au învățat de la un dascăl care a pus întotdeauna respectul, munca și responsabilitatea pe primul loc.
Retragerea Marianei Burdea din activitate marchează finalul unei cariere remarcabile, construite cu răbdare și devotament, dar și începutul unei noi etape, în care recunoștința foștilor elevi și a colegilor rămâne cea mai frumoasă recompensă pentru deceniile dedicate școlii românești. „Am vechime 44 de ani. Abia acum am ieșit la pensie”, spune ea simplu, ca și cum ar rezuma într-o singură propoziție zeci de generații de elevi, mii de ore petrecute la catedră și o viață întreagă dedicată educației.
Pentru Mariana Burdea, școala nu a fost niciodată numai locul unde a muncit. A fost locul unde s-a format, unde s-a întors și unde a crescut, de această dată în rolul de profesor. Povestea sa este strâns legată de Colegiul Național „Mihai Eminescu”, instituția pe ale cărei coridoare a pășit mai întâi ca elevă și pe care avea să o regăsească, peste ani, din postura de dascăl. Își amintește și astăzi profesorii care i-au marcat adolescența, într-o perioadă în care școala avea alte ritmuri și alte exigențe. Profesorul Ichim, de la limba română, și profesoara Bogdănescu, de la chimie, au rămas repere vii în memoria sa. În clasa a X-a, când elevii alegeau între profilul real și cel uman, a urmat calea științelor exacte. Deși era la profil chimie, o atrăgea mai mult fizica. Acea preferință avea să îi definească destinul.
După absolvirea Facultății de Fizică din Iași, în 1982, a intrat în sistemul de învățământ într-o Românie în care debutul profesional însemna adesea sacrificiu și rezistență. Primul post a fost la Boldu. Nu își amintește doar emoția începutului, ci și naveta istovitoare care transforma fiecare zi într-o adevărată provocare.
Au urmat ani de detașări la Merei, Râmnicu Sărat și Berca. Fiecare școală a însemnat o nouă comunitate, noi elevi și alte încercări. În laboratoare adesea insuficient dotate și în condiții care nu semănau cu cele de astăzi, profesoara a învățat să construiască lecții nu din abundența resurselor, ci din pasiune și inventivitate.
În anul 2000 s-a transferat la Colegiul Tehnic, astăzi „Al. I. Cuza”, iar din 2007 a revenit la locul de unde plecase cândva ca absolventă: Colegiul Național „Mihai Eminescu”. A fost, poate, închiderea unui cerc.
Privind în urmă, nu vorbește despre performanțele sale, ci despre elevi. Despre generațiile pe care le-a îndrumat și despre satisfacția de a-i vedea devenind ingineri, medici, piloți, cercetători sau profesori universitari. Pentru ea, adevărata măsură a unei cariere nu se regăsește în reușitele celor cărora le-ai fost mentor și nu neapărat în se află în diplome și vechime. „Bucuria unui profesor este să vadă că munca s-a concretizat prin realizările copiilor”, spune cu emoție. Uneori, aceste confirmări apar neașteptat, pe stradă sau într-un magazin, când un fost elev îi zâmbește și îi amintește că a fost profesorul lui. Sunt momente mici, dar care valorează cât o întreagă carieră.
Una dintre cele mai dificile perioade a fost pandemia. Pentru mulți profesori, predarea online a însemnat o adaptare forțată. Pentru un profesor de fizică, provocarea era și mai mare: cum explici experimente fără laborator? Mariana Burdea a găsit soluții acolo unde alții vedeau obstacole. Și-a improvizat propriul laborator acasă. „Făceam în baie laboratorul de optică, realizam experimente, le filmam și le explicam”, spune aceasta. Imaginea profesoarei transformând o baie într-un laborator improvizat spune poate mai mult decât orice discurs despre vocație. Este imaginea unui om care a refuzat să lase distanța și izolarea să întrerupă întâlnirea dintre elev și cunoaștere.
De-a lungul anilor, a rămas fidelă unei convingeri simple: fizica nu înseamnă doar formule și calcule. Este o disciplină care formează gândirea, cultivă logica și dezvoltă capacitatea de analiză. Observă că generațiile de astăzi sunt diferite, mai conectate la tehnologie și mai grăbite să găsească utilitatea imediată a fiecărui lucru. Însă continuă să creadă că rolul profesorului este același: să deschidă drumuri și să stârnească întrebări. „Nu îmi place să dictez. Îmi place să vă deschid orizonturile și voi să puneți întrebări”, le spunea adesea elevilor săi. Poate tocmai această filozofie a făcut ca relația sa cu elevii să rămână una autentică. Nu a fost profesorul care oferea răspunsuri gata formulate, ci profesorul care îi învăța să le descopere singuri.
Există și regrete. Cel mai mare este lipsa unui laborator complet dotat care să permită elevilor să experimenteze mai mult și mai bine. Dar chiar și în aceste condiții, a reușit să transforme limitările în oportunități și să demonstreze că educația adevărată nu depinde exclusiv de aparatură, ci de omul din fața clasei.
Astăzi, când clopoțelul anunță pentru ea sfârșitul unei cariere de 44 de ani, Mariana Burdea privește înainte cu aceeași seninătate cu care a privit mereu spre elevii săi. Nu exclude să mai predea câteva ore, dacă va avea ocazia. Pentru că legătura cu școala nu se întrerupe odată cu pensionarea. „Lucrul cu copiii te face să te simți tânăr”, mărturisește profesoara.
După patru decenii și jumătate petrecute între formule, experimente, cataloage și generații de adolescenți, profesoara Mariana Burdea lasă în urmă o moștenire discretă, dar profundă: aceea a unui profesor care a traversat schimbările unei epoci fără să își piardă credința în educație.
Iar poate cea mai importantă lecție pe care a predat-o nu se găsește în niciun manual. Este lecția că un profesor adevărat nu modelează doar cunoștințe, ci felul în care oamenii învață să privească lumea.
