Emoție dublă la Colegiul „B. P. Hasdeu”: un profesor iese din scenă, o generație pășește în viață

La Colegiul Național „B. P. Hasdeu” din Buzău, curtea școlii a avut astăzi aerul acela rar în care finalurile și începuturile se suprapun. Absolvenții claselor a XII-a și-au trăit ultima zi de liceu, în timp ce profesorul de geografie Mihai Mîncu și-a închis simbolic propriul parcurs didactic, într-un moment de retragere din activitate care a emoționat întreaga comunitate școlară.

Un moment important al festivității a fost discursul de tip laudatio rostit de directoarea adjunctă Anca Florea, care a funcționat ca o punte între generații: între elevii care plecau și profesorul care își lua rămas-bun de la catedră. Din primele cuvinte, atmosfera a fost mai degrabă una de poveste decât de ceremonie: „Festivitatea de absolvire are în sine ceva ce o face unică: bucuria unui drum parcurs, emoția unui <La revedere!> spus celor de lângă tine”…

Dincolo de festivitate, discursul a deschis o reflecție asupra sensului drumului personal. Privind spre absolvenți, Anca Florea a întrebat retoric dacă nu cumva fiecare dintre ei poartă deja o luptă interioară pentru sens: „Că fiecare dintre voi veți simți adevărul simplu, dar fundamental, că AMOR OMNIA VINCIT”.

Momentul cel mai intim al intervenției a venit însă din culise, dintr-un gest simplu al profesorului Mîncu. Cu doar câteva zile înainte, acesta i-a spus: „Ancuța, te rog ca la absolvire să vorbești tu despre mine, deși eu nu voi urca pe scenă!”. De aici, discursul a căpătat o notă personală, aproape confesivă, iar retragerea a fost descrisă nu ca o despărțire, ci ca o întoarcere: „Retragerea nu este opțiunea plecării, ci șansa reîntoarcerii la ceea ce nimeni nu poate crede uita: casa copilăriei”.

Pe măsură ce cuvintele curgeau, portretul profesorului s-a construit din imagini concrete, aproape vizuale: un dascăl care transforma ora de geografie într-o expediție intelectuală, unde „ora de curs era o oră de cultură generală”. Elevii „urcau munții Buzăului”  fizic, dar și simbolic, prin literatură, științe și geografie, într-un traseu în care cunoașterea devenea experiență.

Profesorul Mîncu a fost evocat și ca formator de performanță, implicat în pregătirea elevilor pentru Olimpiada Internațională de Științe ale Pământului: „A fost antrenorul propriilor elevi calificați la Olimpiada Internațională de Științe ale Pământului”, a subliniat directoarea adjunctă, sugerând o relație care depășea programa școlară.

Dincolo de catedră, discursul a conturat și un profesor care a documentat o lume: albume de fotografie, ghiduri turistice, lucrări artistice și mii de imagini ale generațiilor de elevi. „Acestea rămân pentru a scrie istoria profesională, dar și umană a profesorului Mîncu”, a spus Anca Florea, transformând memoria într-o arhivă vie.

În locul unei concluzii formale, a apărut o întrebare care a dat tonul întregului moment: „Putem folosi, cu valoare stilistică, formula de patrimoniu uman?”. Răspunsul a venit implicit, odată cu propunerea: înscrierea numelui profesorului Mihai Mîncu în patrimoniul uman al colegiului.

Iar peste toate, ca o închidere discretă de scenă, a răsunat citatul din Platon: „Fiecare inimă cântă un cântec, incomplet, până când o altă inimă îi răspunde fredonând”.

La Hasdeu, festivitatea de astăzi a fost o suprapunere de plecări și rămâneri, în care un profesor a ieșit din scenă, iar o generație întreagă a pășit pe ea pentru prima dată.