Genovel-Florentin FRĂȚILĂ

Am început de ceva vreme să scriu impresiile lăsate de călătoria de la sfârșitul lunii martie a.c. în orașul Edineț. Ceea ce părea inițial un simplu reportaj s-a transformat, pe parcurs, în articolul de față, care, spre final, a căpătat o turnură neașteptată, surprinzătoare chiar și pentru mine!

 Note (subiective) de călătorie

Motto:
„De-ai curge tu, Prutule,
De-ai curge pe Nistru,
Să nu mă mai desparți
De frații mei!”
Grigore Vieru

26 martie 2026

Un ghid inedit

În această perioadă marcată de crize geopolitice, economice, energetice și de identitate, am trecut Prutul. Mai fusesem anul trecut în Chișinău, fapt pentru care nu mă așteptam ca această nouă călătorie să fie atât de… surprinzătoare.

Prima surpriză, una deosebit de plăcută și onorantă, a venit chiar de la intrarea în vamă. Aici am fost întâmpinați de însuși primarul orașului Edineț, domnul Constantin Cojocaru, cel care a invitat Asociația Culturală „Octavian Moșescu” să viziteze orașul. Invitația sa avea o semnificație aparte, purtând încărcătura emoțională a memoriei colective: sărbătorirea împreună, pe 27 martie, a celor 108 ani de la Unirea Basarabiei cu România.  doua surpriză, la fel de plăcută, a fost momentul în care domnul primar s-a urcat în microbuzul nostru, oferindu-se să ne fie ghid. S-a prezentat, celor care nu îl cunoșteam, într-un mod direct, cald și prietenesc. Ne-a spus că este la al cincilea mandat și ne-a mărturisit cu sinceritate că nu este ușor să păstorești o comunitate multietnică, ale cărei etnii le-a enumerat cu o firească naturalețe: moldoveni, ucraineni, ruși, țigani și evrei.

Au urmat întrebările noastre, inevitabile în contextul războiului de la granița Republicii Moldova. Cunoscător al realităților geopolitice, primarul ne-a avertizat să nu luăm de bun tot ce se prezintă în mass-media, argumentându-și afirmația cu niște exemple grăitoare care ne-au pus pe gânduri.

În cadrul acestei discuții, onorantul nostru ghid ne-a făcut o mărturisire care m-a determinat să îl privesc cu alți ochi și să fiu mult mai atent la ceea ce spunea. Iar aceste vorbe le-a repetat și seara, la cină: „În astfel de vremuri tulburi, am putea face unirea! Marile puteri sunt concentrate asupra altor probleme”.

Am străbătut câteva sate și, aproape la fiecare, primarul ne-a relatat istoria locurilor, specificând de fiecare dată componența etnică a acestora. Discuțiile erau deseori întrerupte de hurducăielile cauzate de gropile din asfalt. Cu o politețe de amfitrion, primarul a încercat să scuze starea drumurilor, dând vina pe înghețul iernii ce tocmai se sfârșise. Evident, știam de anul trecut că drumurile din Republică nu se aflau într-o stare tocmai bună, dar am preferat să păstrăm o tăcere elegantă asupra acestui aspect.

Prin felul său deschis și firesc, ineditul nostru ghid ne-a cucerit pe toți. Mai mult decât atât, am început să rezonez profund cu viziunea sa politică în momentul în care ne-a povestit că este unul dintre fondatorii și co-președinții partidului LOC (Liga Orașelor și Comunelor) – o construcție formată din lideri locali, oameni cu experiență directă în administrarea comunităților și ancorați în realitatea concretă.

Ascultându-l, constatam uimit, dar și cu o deosebită bucurie, că acest om reușise să transforme în realitate exact acele principii pe care eu însumi le „propovăduiam” în campania electorală, descrisă ulterior în romanul TEINO KOR:

„Lupta începe de aici, de la nivel de comunitate. De la bază spre vârf!”

Ne cucerise pe toți limbajul său neaoș, presărat din plin cu regionalisme și arhaisme. Iar surprizele acestei călătorii abia începeau, urmând să se dezvăluie în toată profunzimea lor odată cu primul nostru popas: Casa memorială „Grigore Vieru” din satul Pererîta.

Casa memorială Grigore Vieru

Microbuzul a oprit pe uliță, chiar în fața casei. Am coborât și, pășind în curte, am fost întâmpinat de mirosul de iarbă proaspătă și de… miros de prund! Abia acolo, văzând cât de aproape de malul Prutului este locul unde s-a născut Grigore Vieru, am înțeles cu adevărat esența poeziei sale: mama și geografia ca destin. Pentru că, în cazul său, Prutul nu a fost doar o apă, ci o graniță care i-a deschis o rană adâncă direct în suflet.

Ba mai mult, am avut impresia că sunt la casa bunicilor mei aflată, de asemenea, în proximitatea unui râu. Iar această impresie s-a amplificat când, pășind în interiorul micilor odăi, am regăsit același miros al lânii țesute. Privind carpetele de pe pereți, am fost uimit să constat că aveau modele aproape identice cu cele țesute de bunicile mele, undeva la câteva sute de kilometri distanță! Pentru mine, era un semn clar că, deși râurile poartă nume diferite, izvorul din care ne tragem ca neam este unul singur.

O nouă surpriză ne aștepta în anexa care adăpostea expoziția dedicată creației lui Grigore Vieru: volume de poezii, manuscrise, fotografii, lucrări de critică literară și traduceri. În mod cu totul neașteptat, alături de toate acestea, doamna custode ne-a arătat, cu aceeași mândrie, câteva cărți semnate de… Constantin Cojocaru. Printre ele se afla și lucrarea sa de doctorat: un dicționar de eponime, o operă monumentală, unică în întreg spațiul românesc!

Când am făcut fotografia, chiar în fața bustului lui Grigore Vieru, am simțit impulsul de a-i recita primarului începutul celebrei poezii „Făptura mamei”: Ușoară, maică, ușoară, / C-ai putea să mergi călcând…”.

Primarul a zâmbit instantaneu și, preluând firesc ritmul, a continuat strofa: „Pe semințele ce zboară /  Între ceruri și pământ.

În acel moment de grație, ne-a povestit că a fost un apropiat al poetului, deși făceau parte din generații și curente literare diferite. Ne-a mărturisit, cu o emoție vizibilă, că Grigore Vieru îl alinta adesea cu apelativul «copilandre», o binecuvântare care pare să-i fi marcat definitiv parcursul și destinul literar.

Pentru mine, aceasta a fost revelația supremă a zilei: primarul Edinețului este și… poet! Iar din acel moment, totul s-a așezat sub o altă lumină.

Edineț

Luându-și rolul de ghid în serios încă de la început, primarul ne-a povestit legenda întemeierii localității Edineț. Numele ar proveni de la Edin, un negustor (turc?) care ar fi deschis primul han sau punct de popas pe ruta comercială care străbătea zona. Fiind un loc strategic, unde drumurile se intersectau, „la Edin” a devenit un punct de reper pentru călători, transformându-se treptat într-o așezare permanentă.

Nici nu am intrat bine în localitate, când, pe artera principală, primarul l-a rugat pe șofer să oprească în dreptul unei stații de autobuz. Era o construcție modernă, cu pereți din sticlă, realizată prin fonduri europene, după cum indica o etichetă discretă. Dotată cu iluminat solar și camere video, stația era tocmai atunci spălată de doi oameni cu un aparat sub presiune. Primarul l-a strigat pe unul dintre ei, iar acesta i-a răspuns vesel, dar în grabă, spunându-i că are treabă și nu se poate opri. După ce am plecat, am aflat cu stupoare că cel care mânuia aparatul era… chiar directorul de la ADP! Am glumit spunând că totul a fost regizat, dar, râzând împreună, am realizat că asistasem la o scenă de o normalitate absolut cuceritoare.

Muzeul Ținutului Edineț

Primul obiectiv pe care l-am vizitat în oraș a fost Muzeul Ținutului Edineț. Dincolo de orice aspect, am fost plăcut impresionat de comportamentul amabil al doamnelor care lucrau aici, care ne-au așteptat cu bucurie și amabilitate, chiar dacă am ajuns după închiderea programului.

Încă de la intrarea în muzeu m-a surprins faptul că și în acest areal s-au descoperit urmele culturii Cucuteni. Ceea ce denotă, prin forța dovezii sale istorice, existența unui fundament arhaic comun, o rădăcină milenară care ne unește indubitabil, dincolo de orice granițe efemere trasate de secolele care au urmat.

În cea de-a doua încăpere, unde se găseau exponate din epoca medievală, primarul s-a oprit lângă bustul domnitorului Alexandru cel Bun. Încă din microbuz, după ce am plecat din vamă, ne mărturisise că, dintre toți înaintașii, pe acest domnitor îl apreciază cel mai mult pentru diplomația sa, deoarece pe timpul domniei a reușit să mențină pacea. Dar, ceea ce m-a uimit a fost faptul că în timp ce ne vorbea, primarul mângâia, involuntar, obrazul domnitorului. Gestul său, de o tandrețe neașteptată, era dincolo de orice alte cuvinte.

Apoi, în pavilionul de etnografie, am avut din nou sentimentul întoarcerii acasă: pe țesături reapăreau vii, aceleași modele arhaice pe care le știam din copilărie, regăsite ulterior în muzeele din România. Era o altă formă prin care spațiul expozițional confirma existența acelei matrice culturale comune, ca o geometrie sacră a neamului, capabilă să ignore complet granițele geopolitice trasate efemer pe hărți.

27 martie 2026

Parcul industrial

Parcul industrial, realizat cu finanțare europeană, a fost primul obiectiv vizitat în cea de-a doua zi. Recunosc, pornisem spre acest loc cu o anumită doză de scepticism privind funcționalitatea unui asemenea proiect într-un orășel atât de mic.

Am vizitat pavilionul administrativ (Edineț Business HUB), incubatorul de afaceri, sala de conferințe, laboratorul IT și sala de catering, toate prezentate cu profesionalism de directorul parcului. Explicațiile sale, de la istoricul înființării până la detaliile tehnice ale infrastructurii, mi-au spulberat rapid prejudecățile.

Din zona administrativă am trecut apoi către unul dintre agenții economici rezidenți ai parcului industrial. Activitatea principală a acestuia era uscarea, depozitarea și ambalarea fructelor. Aerul era impregnat de mirosul intens al merelor proaspete, iar gazdele ne-au invitat cu generozitate să degustăm, pe alese, mere și prune uscate.

Pe una dintre liniile de ambalare se stivuiau lăzi întregi de mere pregătite pentru export. Într-un dialog cordial, unul dintre administratori ne-a dezvăluit că destinația acestui lot era România. Totuși, în glasul său se simțea și o urmă de tristețe atunci când ne-a mărturisit că merele plecau de aici cu aproximativ 1,30 lei kilogramul, pentru ca apoi să fie revândute pe piața românească la prețuri ce depășeau 4 lei.

Primăria Municipiului Edineț

Evident ca funcționar public într-o primărie, cred că eu eram cel mai curios din întreg grupul când am vizitat Primăria Municipiului Edineț. Clădirea nu este foarte mare, dar porticul, susținut de patru coloane masive, îi oferea un aer monumental și autoritar. Frontonul de formă triunghiulară, te duce cu gândul la intrarea într’un templu din Grecia antică.

Recunosc, veneam cu anumite prejudecăți care mi-au fost repede spulberate de o administrație modernă și de oameni a căror deschidere m-a surprins plăcut. Ca om din sistem, cel mai interesant lucru mi s-a părut faptul că programul „Edineț – oraș cu perspectivă de viitor” nu era doar o simplă listă de intenții. Observasem deja implementate câteva dintre punctele acestuia: de la transportul public modernizat și iluminatul inteligent, până la siguranța oferită de un sistem integrat de monitorizare video. În biroul primarului nu am fost impresionat de peretele întreg acoperit cu diverse diplome obținute în decursul celor cinci mandate, pe cât am fost de surprins să regăsesc un bust, de dimensiuni mult mai reduse față de cel de la muzeu, al lui Alexandru cel Bun. Asta, cel puțin pentru mine, era o dovadă clară că diplomația domnitorului reprezintă busola domnului Cojocaru în exercitarea funcției de demnitar al locului.

De asemenea, am fost surprins de numărul mare de cărți care îi umpleau biroul, atât lucrări proprii, dar și volume primite. În acel moment, m-am hotărât ca unul dintre cele două exemplare ale romanului TEINO KOR, pe care le aveam la mine, să i-l ofer domnului primar. Sunt conștient că acum timpul nu-i este cel mai bun aliat, dar măcar la pensie tot îl va citi!

Spre finalul întâlnirii, m-am desprins de grup și am căutat biroul de urbanism. Abia așteptam să discut cu arhitectul orașului despre problemele specifice, mai ales că am aflat că aveau elaborat și implementat deja un nou PUG (Plan Urbanistic General). Aș fi vrut să înțeleg direct de la dumnealui viziunea și strategia pe care le-au urmărit la realizarea acestui PUG. Din păcate, domnul arhitect cred că era foarte, foarte ocupat și nu a putut sta de vorbă cu mine. Totuși, un coleg cadastrist a fost deosebit de amabil și mi-a oferit o parte din răspunsuri. Am rămas uimit că aici exista un plan cadastral complet, foarte bine pus la punct.

Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”

Acesta a fost al doilea obiectiv în care nu doar că ne-au fost spulberate prejudecățile, dar, mai mult de atât, soția mea, profesor de învățământ primar, a mărturisit încântată că într-un astfel de loc și-ar fi dorit să profeseze.

În curte, într-un decor specific de șantier, câțiva muncitori montau pavele. Deși clădirea nu era recent construită, se vedea că este extrem de îngrijită. În holul central, o parte dintre elevi și profesori ne-au întâmpinat cu muzică și dans, după care am fost invitați în „casa mare” (o încăpere primitoare, decorată cu mult gust în stil rustic). Doamna director ne-a prezentat succint activitatea instituției, iar apoi am pornit să vizităm liceul.

Ce ne-a impresionat în mod deosebit: structura completă a instituției (de la învățământul primar și până la cel gimnazial), curățenia și disciplina exemplare, biblioteca primitoare, dar mai ales abordarea modernă, de tip STEM. Am vizitat laboratoare SMART dedicate fiecărei discipline, precum și săli de informatică și robotică dotate la standarde occidentale, unde toate echipamentele și mobilierul fuseseră achiziționate prin fonduri europene nerambursabile. În biblioteca liceului, expusă la loc de cinste, se afla o mare parte din lucrările scrise de domnul Constantin Cojocaru. Totodată, am fost bucuros să descopăr printre rafturi și cărți recent apărute ale unor scriitori cunoscuți din România.

O duioasă nostalgie m-a cuprins în momentul în care am vizitat cantina instituției. Mirosul de mâncare caldă de acolo a activat involuntar amintiri care m-au trimis instantaneu înapoi în timp, la cantina grădiniței din vremea copilăriei.

Evident, Ema și-a găsit rapid omoloaga de aici: învățătoarea de la clasa I, pe nume… Gema! Într-un gest plin de amabilitate, aceasta i-a dăruit abecedarul după care lucra, momentul deschizând calea unei discuții entuziaste despre un viitor schimb de experiență și despre proiecte comune dedicate elevilor din clasele lor.

Însă, cea mai impresionantă constatare a fost faptul că elevii, inclusiv cei mari, își păstrau intactă inocența, dar mai ales bunul-simț. Am simțit acest lucru de la începutul și până la finalul vizitei în liceu, timp în care mi-am reamintit ce ne-a spus primarul în microbuz în drum spre Edineț:

„Educația copiilor este primordială, mai ales într-o zonă defavorizată. Dacă ne uităm în istorie, marile genii s-au născut în ținuturi sărace”.

De la liceu, am fost invitați să luăm parte la spectacolul de gală organizat în cinstea Unirii.

„Pod de suflete: Basarabia și România”

Sub acest titlu s-a desfășurat regalul muzical-artistic dedicat împlinirii a 108 ani de la Unirea Basarabiei cu Țara, organizat la Palatul de Cultură „A. Ciobanu”.

Primirea cu fanfară, pâine și sare de care am avut parte în acest lăcaș al spiritului românesc ar fi onorat orice înalt demnitar de stat. Colacul rotund, purtat cu solemnitate în brațe de un tânăr îmbrăcat în costum popular, simboliza parcă însăși România dodoloață!

Spectacolul a adus pe scenă cântece și dansuri populare care au demonstrat, încă o dată, existența aceleiași matrice stilistice și spirituale, a apartenenței noastre comune. Nici nu-mi dau seama cât a durat! Am simțit doar că, pentru câteva ceasuri, am rezonat cu toții prin aceeași emoție dusă până la lacrimi (la propriu!), înțelegând că aceleași bătăi de inimă pulsează, la unison, pe ambele maluri ale Prutului.

La finalul spectacolului, am căutat-o pe doamna director a Liceului Teoretic „Mihai Eminescu”, reputat profesor de limba și literatura română, pentru a-i oferi cel de-al doilea exemplar al romanului TEINO KOR pe care îl aveam la mine. Alegerea a fost motivată de prestigiul său profesional și, mai ales, de sentimentul că prin oameni ca dumneaei se păstrează vie flacăra identității românești dintre Prut și Nistru.

29 martie 2026

La revedere (sper!) Edineț!

Înainte de a pleca din Edineț, microbuzul a oprit pe bulevardul principal pentru a mai face câteva mici cumpărături. Am intrat în magazinele Viorica și Iuvas, apoi într-o farmacie. Când am ieșit din farmacie, am realizat că în Edineț nu văzusem nicio sală de jocuri de noroc sau de pariuri sportive.

Mai mult decât atât, vizavi de locul unde oprisem am observat nu una, ci două librării. Nu am stat pe gânduri și am traversat în grabă, intrând într-una dintre ele (Librarius), de unde mi-am achiziționat o antologie Grigore Vieru. Din acest volum de colecție am ales câte un motto pentru fiecare parte a prezentului articol.

Am plecat din Edineț cu toate prejudecățile spulberate de o realitate care mi-a depășit așteptările…