FOTO / Cum a ajuns o tânără din Buzău să lucreze la CERN, unul dintre cele mai mari experimente din lume

Cristina Alexe, tânăra cercetătoare originară din Buzău, este astăzi doctorandă în fizica particulelor și face parte din comunitatea științifică implicată în experimentele de la CERN, Organizația Europeană pentru Cercetări Nucleare din Elveția. Formată la Colegiul Național „B.P. Hasdeu”, unde a urmat profilul „Științe ale Naturii”, parcursul său academic a fost construit etapă cu etapă, fiecare alegere conturând drumul către cercetarea fundamentală.

Inițial, Cristina și-a dorit o carieră în medicină, motivată de ideea de a salva vieți. Pe parcursul anilor de liceu, însă, interesul său s-a extins către alte domenii – de la științe sociale la IT – până când a revenit la o pasiune mai veche, descoperită încă din gimnaziu: fizica. Această schimbare de direcție avea să devină decisivă.

În 2018, a început studiile universitare în Marea Britanie, la University of Manchester, unde a parcurs un traseu accelerat, finalizând atât ciclul de licență, cât și pe cel de master în decurs de patru ani. A încheiat această etapă cu o singură teză, cea de master, obținând astfel diploma de masterat și consolidându-și interesul pentru cercetarea în fizica particulelor. Pentru a continua pe această direcție și a rămâne în mediul academic, Cristina și-a căutat un program de doctorat, ajungând în Italia, la Scuola Normale Superiore di Pisa – una dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ superior din Europa. Aici este în prezent doctorandă și lucrează la un proiect de analiză de date provenite din cadrul experimentului CMS (Compact Muon Solenoid), unul dintre cele mai importante detectoare de uz general de la CERN.

În cadrul acestui experiment, Cristina Andreea Alexe studiază particule elementare și caută indicii despre posibile noi forțe ale naturii, contribuind la eforturile internaționale de a înțelege structura fundamentală a Universului. În același timp, deși implicată în cercetare de vârf la nivel mondial, ea rămâne conectată la comunitatea din care provine, revenind frecvent în Buzău pentru a susține prezentări dedicate elevilor de liceu și pentru a promova știința și fizica particulelor.

Despre acest parcurs – de la anii de liceu și alegerile care i-au modelat drumul, la studiile din Marea Britanie, doctoratul din Italia și munca de cercetare desfășurată în cadrul CERN – am invitat-o pe Cristina Alexe să ne vorbească în interviul care urmează.

Reporter: Ai terminat Colegiul Național „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Buzău. Ce amintiri ai din perioada liceului și cum te-au influențat în alegerea carierei științifice?

Cristina Alexe: La liceu am intrat la profilul pe care mi l-am dorit, și anume „Științele Naturii”, hotărâtă să mă fac medic. La clasă mă descurcam foarte bine, am participat și la olimpiada de Biologie, fără să mă calific la etapa națională, dar eram un elev implicat; nu te-ai fi așteptat că îmi schimb direcția. Dar eu, în fiecare zi, îmi puneam întrebarea dacă mi-ar plăcea să fac asta în fiecare zi, și la facultate, și după… și răspunsul încet-încet mi
s-a clarificat: nu. Așa că după doi ani de liceu, m-am mutat la clasa de profil „Matematică-Informatică Bilingv”. Am cochetat o scurtă perioadă cu ideea de a deveni IT-ist, dar nici asta nu m-a satisfăcut. Așa că am zis să îmi transform pasiunea din copilărie, Fizica, în cariera mea. Multe dintre amintirile plăcute din liceu se datorează profesorilor excelenți pe care i-am avut. M-au fascinat cel mai mult profesorii care vorbeau cu vizibilă pasiune despre subiectul lor. Aveai impresia că ai venit la școală să descoperi cum funcționează lumea, nu să iei niște note și să îți vezi de viață mai încolo. Și nu mă refer doar la materiile științifice, orele de română și istorie din liceu au fost și ele fundația pentru cine sunt azi. Altă amintire: aveam timp să mă plictisesc. Dar plictiseala adevărată, nu cea în care lăsăm pagina de Facebook să se scurgă singură în fața noastră, ci cea în care ne lăsăm mintea să se plimbe de la o idee la alta fără nicio țintă. Și ăsta era un lucru foarte bun, pentru că atunci când suntem ocupați să facem una alta, poate uităm să privim imaginea de ansamblu și să ne întrebăm dacă merită ce facem, sau de ce facem.

Rep.: Cum ai ales să studiezi fizica particulelor și ce te-a atras inițial spre acest domeniu fascinant?

C.A.: Din copilărie, prin școală și până acum, ceea ce nu mi s-a potolit niciodată e curiozitatea de a afla cum funcționează lumea. La începutul facultății știam că vreau să fac cercetare, să descopăr lucruri noi, legate de esența a ceea ce este universul. Din ce e făcut și cum funcționează? Așa că pentru teza de masterat am ales un proiect despre fizica particulelor, jumătate era pe partea teoretică, jumătate pe experiment. Deși mult timp mi-am zis că vreau să fiu teoretician, m-am trezit că mă descurc mult mai bine pe partea experimentală, ba mai mult, chiar îmi aducea bucurie să fac asta. Așa că nu m-am mai despărțit de fizica experimentală a particulelor.

Rep.: Povestește-ne despre experiența ta la University of Manchester. Cum te-a pregătit pentru munca de cercetare la CERN?

C.A.: Pregătirea de la Manchester a fost importantă cel mai mult prin faptul că m-a învățat cum să fiu un om care gândește singur. Profesorii mei nu veneau să prezinte un concept, să vadă dacă am prins ideea cât să rezolvăm o problemă și să ne lase în pace. Se prezenta conceptul, explicau în ce context e relevant, ce putem să facem folosind acest concept, dar fără el nu am reuși. Am avut un profesor care își lăsa paginile din Powerpoint-ul de la curs pe jumătate goale: el ne dădea punctul de plecare și noi trebuia să ne gândim ce implicații are. Acum sunt cercetător și studiez fenomenele fizicii, dar dacă nu mă descurc nu există pagina cu soluții de la finalul manualului. Dar asta nu mă preocupă, pentru că la Manchester am prins încrederea că pot rezolva singură probleme.

Rep: Povestește-ne o experiență emoționantă ca student în Marea Britanie.

C.A.: În ziua absolvirii mele la Manchester, deși părinții nu mi-au putut fi alături pentru a mă vedea primind diploma de master în fizică teoretică, i-am simțit mai aproape ca niciodată. În fotografia acelei clipe port cu emoție costumul bunicii mele — cea care nu este doar parte din rădăcinile mele, ci și cea mai bună prietenă a mea — și ceasul mamei, ca un simbol al timpului, al grijii și al iubirii care m-au însoțit mereu. A fost felul meu tăcut, dar profund, de a onora femeile care m-au format și m-au învățat să devin ceea ce sunt astăzi. Chiar dacă nu au fost prezente fizic, le-am simțit la fiecare pas, ca o prezență caldă și neclintită, transformând acea zi într-una cu adevărat desăvârșită.

Rep.: Ne poți povesti despre experiențele tale de voluntariat? În ce măsură ți-au influențat alegerea carierei?

C.A.: Am fost voluntară, pe timpul verii, la Ludoteca Bibliotecii Județene „Vasile Voiculescu”. Copiii veneau în zilele calde, iar noi, liceenii – eu tocmai încheiasem clasa a IX-a -, organizam activități și ne jucam cu ei. Programul nu era rigid; nu aveam un plan zilnic prestabilit, ci un cadru deschis, centrat pe joc și interacțiune.

Pentru mine, această primă experiență de voluntariat a fost importantă din două motive esențiale. În primul rând, mi-a oferit ocazia de a-mi asuma responsabilitatea pentru alții. Până atunci, parcursul meu fusese ghidat de părinți și profesori; eram, în mod firesc, în grija cuiva. În cadrul ludotecii, însă, ocupându-mă de activitățile copiilor, am devenit, la rândul meu, responsabilă. La 15 ani, am avut pentru prima dată senzația concretă a rolului de adult — o experiență care mă fascina în liceu, când îmi doream independență și capacitatea de a acționa pe cont propriu. Voluntariatul oferă un mediu sigur pentru astfel de încercări: există întotdeauna o formă de coordonare – în cazul nostru, oameni precum Iulia Irimia și echipa bibliotecii -, astfel încât nu ești lăsat singur, dar ai suficient spațiu pentru a-ți exersa autonomia. Pentru mine, ludoteca a fost cadrul ideal în care am început să înțeleg ce înseamnă responsabilitatea față de ceilalți.

Al doilea motiv ține de intenția cu care am ales această activitate. Îmi doream să-mi petrec vara într-un mod plăcut și, la acea vreme, mă vedeam devenind medic. Unii colegi se mirau că aleg să merg la bibliotecă să mă joc cu copiii, în loc să caut ceva mai apropiat de domeniul medical. Le răspundeam că mă interesează felul în care copiii gândesc și modul în care își construiesc lumea prin joc. Privind în urmă, după mai bine de zece ani, îmi dau seama că, deși spuneam atunci că nu vreau să devin profesoară, am descoperit treptat o pasiune autentică pentru educație. Interacțiunea cu copiii a fost, de fapt, o primă lecție despre cum să te pui în locul celuilalt, despre cum învață și înțelege lumea.

Recomand cu multă căldură voluntariatul în adolescență. Este un spațiu sigur în care îți poți explora interesele, îți poți testa limitele și poți descoperi ce ți se potrivește cu adevărat.

A doua experiență de voluntariat, la fel de importantă pentru mine, a început în clasa a XI-a. În acel moment, hotărâsem deja că vreau să devin fizician, deși nu știam concret de unde să încep. Știam însă că urmează vara și că vreau să folosesc timpul liber pentru a mă apropia de acest domeniu. Am început, așadar, să trimit e-mailuri la diverse instituții din București: o asociație care organiza experimente pentru copii, Observatorul Astronomic  „Amiral Vasile Urseanu”, Universitatea din București, revista „Știință și Tehnică”. Dintre toate aceste încercări, am primit un singur răspuns — de la Observatorul Astronomic. Îi port și astăzi recunoștință Elisabetei Petrescu, care m-a invitat la o discuție. Am mers la București, ne-am întâlnit și i-am spus simplu că sunt disponibilă să ajut cu orice este nevoie. Mi-a oferit o listă de cărți de astronomie — lucrări accesibile, de popularizare, potrivite pentru un începător. Am început să le citesc și a fost pentru prima dată când am înțeles, cu adevărat, concepte precum Big Bang-ul, teoria relativității, evoluția stelelor și expansiunea Universului. A fost o revelație.

Ulterior, pe parcursul verii, am revenit la observator de câteva ori pe săptămână, participând la activitățile cu publicul. Am asistat la observații astronomice, atât ziua — când se puteau face observații ale Soarelui cu filtre speciale — cât și seara, când publicul venea să privească Luna, planetele sau stelele. Îmi amintesc și acum fascinația de a vedea pentru prima dată, prin telescop, planeta Jupiter sau inelele lui Saturn.

Rolul meu era să îi ajut pe vizitatori să folosească telescopul: să le explic unde să-și poziționeze ochiul, să ajustez instrumentul și să mă asigur că rămâne orientat corect, având în vedere mișcarea aparentă a cerului. În același timp, interacționam cu grupuri de 20–30 de persoane care așteptau să urce pe terasă. Le povesteam ce urma să observe și le răspundeam la întrebări. Această dimensiune de comunicare științifică m-a atras în mod special; a fost prima dată când am experimentat-o și a rămas, ulterior, o componentă importantă a parcursului meu.

Privind în urmă, cred că nu era deloc obișnuit la acea vreme ca un licean să scrie, pur și simplu, un e-mail și să ceară o astfel de oportunitate. Faptul că am avut curajul să fac acest pas și că am primit un răspuns pozitiv a fost decisiv pentru mine. Sper ca această experiență să le dea încredere și altor tineri: atunci când îți dorești ceva, merită să încerci, să bați la uși și să ceri o șansă. De multe ori, răspunsul este mai favorabil decât ți-ai imagina.

Rep.: Ce te-a motivat să alegi experimentul CMS de la CERN, unul dintre cele mai complexe proiecte de fizică din lume?

C.A.: Îmi place această întrebare, pentru că mulți dintre cei care lucrează la CERN au avut acest vis încă din copilărie. Au ales fizica tocmai pentru a ajunge aici. Pentru mine, însă, parcursul a fost diferit. Mă face să zâmbesc faptul că am ajuns într-un loc care, deși nu a fost un obiectiv dintru început, mi se pare acum atât de firesc. Nu simt că ar fi fost necesar să visez la asta din momentul în care am aflat de bosonul Higgs.

Cum am ajuns aici? Știam că vreau să devin fizician, dar nu știam în ce direcție. Eram sigură doar că vreau să fac cercetare. La început, mă atrăgea fizica teoretică și ideea de știință fundamentală. Mi-a plăcut întotdeauna să pătrund în profunzimea lucrurilor, să ajung la esența oricărei informații. Teoria mi se părea forma supremă a cunoașterii.

Am studiat fizica teoretică, iar momentul decisiv a venit în anul al IV-lea de facultate. În sistemul universitar din Anglia, primii trei ani corespund licenței, iar al patrulea an este echivalentul unui master; eu am finalizat cu o singură lucrare, respectiv lucrarea de Master. Atunci a trebuit să aleg proiectul de cercetare. Am început acel an convinsă că teoria fundamentală a particulelor și a interacțiunilor dintre ele este direcția cea mai importantă, deși nu înțelegeam pe deplin ce presupune o carieră în acest domeniu.

Proiectul ales a fost unul mixt, îmbinând componente teoretice și experimentale. Spre surprinderea mea, partea experimentală m-a atras mai mult. Am descoperit că abilitățile mele se potrivesc mai bine cu analiza datelor, programarea necesară pentru extragerea și interpretarea acestora, precum și integrarea lor într-un cadru teoretic. În schimb, partea teoretică era mult mai abstractă, dominată de formalism matematic, iar acest lucru nu mi se potrivea la fel de bine.

După finalizarea proiectului, am înțeles clar că fizica experimentală este direcția care mă reprezintă și care îmi stârnește cu adevărat entuziasmul. Pornind de la pasiunea pentru fizica fundamentală, m-am întrebat ce ar putea fi mai profund decât studiul structurii interne a protonilor. Răspunsul părea evident: foarte puține lucruri. Astfel, am decis să mă îndrept către cercetarea desfășurată la acceleratorul de particule de la CERN.

În momentul în care am căutat un program de doctorat, am aplicat la poziții asociate experimentelor de la CERN. Am ajuns să lucrez în cadrul experimentului CMS, unde am avut oportunitatea de a face parte dintr-o echipă dedicată măsurării masei bosonului W. Această particulă fundamentală mediază forța nucleară slabă — de exemplu, procesul prin care un nucleu instabil se transformă într-unul stabil implică această interacțiune.

Măsurarea masei bosonului W, una dintre proprietățile sale esențiale, este o provocare care mă motivează profund. Este un demers situat la granița cunoașterii fundamentale și, în același timp, o contribuție concretă la înțelegerea universului – o mică, dar valoroasă adăugire la patrimoniul cunoașterii umane.

Rep.: Pentru cei care nu sunt familiarizați cu domeniul, cum ai descrie pe scurt munca ta în cadrul CMS și tipul de cercetare pe care îl desfășori?

C.A.: CMS este un experiment uriaș, comparabil ca înălțime cu o clădire de patru–cinci etaje și cântărind câteva mii de tone. A lucra în cadrul CMS înseamnă, de fapt, a face parte dintr-un efort colectiv complex, în care fiecare rol este esențial. Inginerii se asigură că experimentul funcționează în parametri optimi, iar fizicienii care l-au construit dețin competențe avansate, inclusiv în programarea cipurilor care colectează datele.

Eu fac parte din categoria fizicienilor care analizează aceste date. Primesc fișiere complexe și trebuie să înțeleg cum sunt generate și cum pot extrage din ele informații relevante. O mare parte din activitatea mea zilnică constă în programare, în special în C++ și Python, dar și în aplicarea unor metode statistice avansate. Atunci când lucrăm cu volume atât de mari de date și explorăm fenomene necunoscute, nu putem avea certitudini imediate. Scopul este să identificăm ceva nou, ceva ce nu a mai fost observat până acum. De aceea, instrumentele statistice pe care le folosim sunt extrem de riguroase și special concepute pentru a evidenția semnale subtile, ascunse în date.

Mă fascinează această rigoare: modul în care noi, ca fizicieni, putem afirma existența unei particule și, în același timp, putem demonstra cu un grad foarte mare de siguranță că nu am comis erori, în ciuda complexității uriașe a experimentului și a numărului mare de oameni implicați.

Un alt aspect important al muncii mele este colaborarea. CMS reunește aproximativ 4.000 de oameni, iar progresul nu este posibil individual. Pentru a analiza corect datele, este esențial să știu cu cine trebuie să comunic, să formulez clar ceea ce am nevoie și să pot explica eficient ideile mele celorlalți.

În esență, munca mea contribuie la progresul cunoașterii umane. Încercăm să înțelegem mai bine materia din care este alcătuit universul, descoperind lucruri necunoscute până acum. Cred cu tărie că este important să existe mereu oameni care explorează necunoscutul — de aici se nasc cele mai importante descoperiri. Dacă există domenii ale științei încă neexplorate și avem posibilitatea să le investigăm, atunci este datoria noastră să o facem, deoarece astfel evoluăm ca societate și dezvoltăm noi tehnologii.

Pe măsură ce construim experimente din ce în ce mai complexe, provocăm minți strălucite să găsească soluții inovatoare. Un exemplu elocvent este World Wide Web-ul (www), care a fost dezvoltat la CERN din nevoia de a gestiona și partaja informații într-un proiect de o amploare fără precedent. Această invenție a revoluționat modul în care folosim internetul și a schimbat profund viața oamenilor din întreaga lume.

Este cu atât mai special pentru mine faptul că acest lucru s-a născut chiar în mediul în care lucrez — un loc unde pot contribui la cercetarea fundamentală care mă pasionează atât de mult.

Rep: Cum arată o zi obișnuită din viața unui doctorand la CERN?

C.A.: Ziua mea obișnuită urmează un program pe care mi-l stabilesc în mare parte singură, iar acest lucru mă bucură foarte mult. Profesorul meu coordonator nu mă întreabă niciodată de ce nu am venit la o anumită oră sau de ce nu am plecat la un alt moment de la birou. Îmi place libertatea aceasta totală: atâta timp cât îți îndeplinești sarcinile, poți să le organizezi în orice ordine și în orice mod dorești. Nu există micro-management care să îmi dicteze exact cum să fac lucrurile, iar această autonomie îmi oferă un confort deosebit.

Orarul meu este flexibil. Mă trezesc când vreau, vin la birou în ritmul meu, muncesc întreaga zi, fac pauze după nevoie și plec acasă seara. În timpul programului de lucru, sunt responsabilă să-mi organizez munca astfel încât, dacă cineva are nevoie de un material pe care l-am realizat – de exemplu un grafic –, să îl pot furniza rapid. Știu că trebuie să fiu pregătită să ofer astfel de materiale atunci când colegii le solicită.

Proiectele la care lucrez se schimbă constant. Nu lucrez la aceleași sarcini zilnic, dar într-un an am ocazia să mă ocup de mai multe tipuri de proiecte, ceea ce face munca interesantă. Deseori gestionez două-trei proiecte în paralel, iar atunci când mă plictisesc de unul, pot să trec la altul.

O mare parte a zilei o petrec în fața calculatorului, folosind limbaje de programare pentru a analiza și prelucra date. O altă componentă importantă a muncii mele o reprezintă ședințele cu grupul nostru de fizicieni – între șase și zece persoane – în care discutăm progresul fiecăruia, evaluăm nivelul muncii și planificăm pașii următori. Deși multe persoane consideră ședințele plictisitoare, eu le găsesc valoroase: sunt momente în care poți să pui codurile deoparte și să reflectezi asupra fizicii, asupra misiunii proiectului și asupra relevanței muncii realizate până în prezent.

Pe lângă ședințele interne, particip și la seminarii sau prezentări susținute de alți fizicieni. Deseori le urmăresc online, dar uneori am ocazia să particip fizic. Mă interesează mai mult metodele pe care le folosesc colegii mei decât rezultatele finale: cum au rezolvat problemele întâmpinate și ce strategii noi au dezvoltat.

Astfel, munca mea combină realizarea de sarcini concrete prin programare și analiză de date, colaborarea cu colegii și învățarea continuă din experiența altora. Îmi place perspectiva de a putea învăța pe tot parcursul vieții și consider acest lucru o adevărată bucurie.

O altă componentă a vieții doctoranzilor este predarea cursurilor universitare. În cazul meu, acest lucru nu a fost posibil, deoarece contractul meu este exclusiv pentru cercetare. Cu toate acestea, mi-ar fi plăcut să predau, iar după finalizarea doctoratului sper să am ocazia să experimentez și această parte a activității academice.

Rep.: Care este cel mai interesant experiment sau moment de cercetare la care ai participat până acum?

C.A.: Lucrez la teza mea de doctorat, aflată aproape de final, care vizează măsurarea masei bosonului W. Proiectul a fost recunoscut internațional ca una dintre marile teme științifice ale anului. Am aflat prima dată despre această provocare într-un seminar la facultatea mea, unde un profesor implicat într-un alt experiment la CERN ne-a explicat dificultățile și soluțiile pe care le-au găsit în măsurarea masei bosonului W. Am fost fascinată de complexitatea analizei și de nivelul de creativitate necesar, și mi-am dorit enorm să fac parte dintr-un astfel de proiect.

Coincidența a făcut ca un post de doctorat să fie disponibil exact pe un experiment care lucra pe această măsurătoare, așa că am aplicat. Entuziasmul meu a fost confirmat la interviu și am fost acceptată pentru a lucra la CMS, unde urma să contribui la măsurarea masei bosonului W.La două zile după ce am fost acceptată, într-o zi de miercuri, am primit mesaje că tema tezei mea de doctorat apăruse la știri, la Digi24 România, nu doar în jurnale științifice. A fost un semn că se întâmplase ceva important: un alt experiment din America măsurase masa bosonului W și indicase că aceasta ar fi mai mare decât predicțiile teoretice. Aceasta a evidențiat că teoria existentă nu era complet corectă și că mai aveam multe lucruri de învățat despre Univers. Știrea a captat atenția publicului larg, iar la câteva zile după, proiectul nostru a fost mediatizat pe scară largă. Lucrând la doctorat pe acest proiect, echipa CMS și cu mine am reușit să publicăm măsurătoarea noastră a masei bosonului W, confirmând că rezultatele noastre sunt în concordanță cu predicțiile teoriei. Acum există dezbateri între noi și experimentul american privind cine are dreptate; poate de aceea  multă lume consideră că aceasta este cea mai mare realizare a mea; eu sunt de fapt mândră de o altă descoperire. Și am să explic de ce.

Proiectul este extrem de dificil, cu numeroși factori care complică măsurătoarea. O dificultate majoră provine din natura protonilor: aceștia pot fi imaginați ca niște punguțe pline cu nisip, iar dacă ciocnești două astfel de pungi, este aproape imposibil să prezici traiectoria fiecărei „boabe” de nisip. Protonii sunt structuri complexe, greu de modelat teoretic. Eu măsuram bosonul W fără să știu exact cum a fost produs sau ce proprietăți cinematice avea. În grupul meu de la Pisa, am încercat să refacem măsurătoarea folosind tehnici statistice avansate care să nu necesite cunoașterea detaliată a producției bosonului. Ideea era să deducem din măsurătorile efective cum a fost produs și ce viteze a avut bosonul W. Am realizat, însă, că nici volumul mare de date de care dispuneam nu era suficient pentru a extrage aceste detalii. A fost nevoie să colaborăm cu teoreticienii, care ne-au furnizat modele probabilistice de producție a bosonului W, însoțite de erori estimate.

Această experiență de a ajunge la limitele statistice ale analizei de date în fizica particulelor a fost fascinantă.De aceea, descoperirea efectului statistic care afectează măsurarea bosonului W este, de departe, realizarea de care sunt cea mai mândră. M-a bucurat enorm să contribui la înțelegerea acestor limite și să învăț cum să le depășesc.

Rep.: Ce lecții importante – personale sau profesionale – ai învățat în timpul activității tale la CERN?

C.A.: Îmi place că întrebarea îmbină aspectele personale și profesionale, pentru că am descoperit că, pentru a fi un fizician bun, trebuie mai întâi să fii un om bun. Este esențial să respecți colegii și să-i faci să se simtă apreciați pentru munca lor, fără a da dovadă de aroganță. Aceste calități sunt cele pe care le apreciez cel mai mult la oamenii cu care colaborez și care ne permit echipei să obțină cele mai bune rezultate profesionale.

O altă lecție personală cu impact direct asupra performanței profesionale este independența. La începutul doctoratului, am fost surprinsă de câtă libertate mi s-a oferit. Acum apreciez această încredere, pentru că atunci când știi că ești responsabil pentru propriile acțiuni, te simți mai implicat și mai mândru de rezultatele obținute, realizându-le cu mai multă conștiință.

O altă lecție importantă este că, într-o echipă sau într-un proiect, dacă ai ceva corect de spus, opinia ta contează, indiferent de statutul tău sau de cel al interlocutorului. Chiar dacă răspunzi unui profesor de la Oxford, ceea ce este corect este respectat și apreciat imediat.

Doresc să împărtășesc și o lecție foarte personală, care s-a dovedit extrem de utilă: depășirea anxietății. Este o provocare cu care ne confruntăm mulți. Eu am avut oportunitatea de a participa la un program de mentorat la CERN, unde mentorii, de obicei cu experiență profesională mai mare, te întâlnesc regulat, te ghidează și te ajută să-ți dezvolți abilități, cum ar fi să ai mai mult curaj să vorbești în ședințe sau să-ți construiești un CV solid.

În timpul programului, discutând cu mentorul meu despre îngrijorările legate de relevanța proiectului sau de viitoarele oportunități, mi-am dat seama că și ea, la începutul carierei, se simțea la fel. Persoana respectivă, un cercetător renumit în Marea Britanie, mi-a arătat că nici cei cu succes extraordinar nu sunt scutiți de anxietăți. Această realizare mi-a oferit o putere incredibilă: mi-am dat seama că petreceam mult timp criticându-mă, ignorând toate realizările mele. Acceptarea de a lăsa grija deoparte și de a mă concentra pe aspectele pozitive mi-a dat libertatea de a realiza lucruri pe care altădată nu le-aș fi crezut posibile. Această lecție profesională mi-a fost de folos și în viața personală.

Cred că în științe și în domenii tehnice există o tendință de a pune prea mult accent pe competitivitate: să fii primul în clasă, să fi olimpic, să intri printre primii la facultate sau să termini cu note mari. Ambiția nu este un lucru rău, dar atunci când succesul este măsurat doar în comparație cu ceilalți, apare problema. Mulți se confruntă cu sindromul impostorului: chiar dacă fac lucruri remarcabile, atribuie reușitele întâmplării.

Mesajul meu pentru tânăra generație este să nu transforme cariera într-o competiție cu ceilalți. Colaborarea și respectul reciproc permit tuturor să realizeze lucruri mai importante și să-și îmbunătățească calitatea vieții. Nu este ușor și anxietățile nu dispar complet, dar experiența mea arată că pentru a face descoperiri remarcabile, chiar și la cel mai mare experiment de fizică din lume, este nevoie mai întâi să fim oameni unii cu alții.

Rep.: Pe lângă cercetare, te implici activ în educația elevilor din Buzău. Ce te-a determinat să faci acest pas?

C.A.: Am început să mă implic în educația elevilor de liceu dintr-un motiv și am continuat din altul. De ce am început? Pentru că îmi aminteam de mine însămi în liceu și de dorința mea imensă de a cunoaște – atât fizică din manual, cât și viața socială din jurul meu. Voiam să înțeleg cum este viața unui fizician: cu ce se ocupă, ce stil de viață are, cum arată oamenii care fac cercetare. Mă întrebam dacă sunt „extratereștri” sau oameni obișnuiți.

Îmi doream să ofer altora ceea ce mie mi-a lipsit atunci: exemple de modele. Dacă am avut câteva referințe în liceu, am vrut să dau mai departe și să fiu un punct de reper pentru cei aflați într-o situație similară. Acesta a fost motivul pentru care am început să mă implic.

De ce am continuat? Pentru că am descoperit că îmi aduce o satisfacție profundă. În multe profesii științifice, tindem să ne imaginăm că muncim în bula noastră și că eforturile noastre vor fi apreciate „într-un fel” de către ceilalți. Dar atunci când interacționez cu tinerii și le povestesc despre ceea ce fac, simt că activitatea mea capătă impact real. Observ că ceea ce împărtășesc le stârnește curiozitatea, îi determină să reflecteze asupra alegerilor lor și asupra rolului pe care vor să-l aibă în societate. Metaforic, mă simt ca și cum aș da un mic ghiont într-un pahar, iar toate moleculele încep să vibreze, creând un sunet care se propagă în lume – și acest sentiment îmi dă o satisfacție imensă.

Am descoperit apoi încă un motiv: responsabilitatea civică. A te plânge fără a acționa a devenit un „sport” național sau internațional, iar eu nu mă regăsesc în această atitudine. Dacă considerăm că publicul nu înțelege suficient despre fizică, atunci soluția nu este lamentarea, ci implicarea directă: să explici, să împărtășești cunoștințele tale. Comunicarea științifică face parte din rolul meu de fizician. Este o responsabilitate pe care o am și o datorie civică: să transmit ceea ce știu, pentru că acest lucru este util nu doar mie, ci tuturor.

Rep.: Cum percepi impactul prezentărilor tale de fizică asupra elevilor din orașul tău natal?

C.A.: Cel mai mult îmi doresc ca, prin aceste prezentări, elevii din audiență să înțeleagă sau să-și consolideze ideea că fiecare poate avea un scop în viață și că viața nu trebuie trăită pasiv. Observ ce se întâmplă în jurul meu și, în funcție de evenimente, acționez la rândul meu. Sper să-i inspir să descopere că toți au puterea de a face ceva util, de a-și lăsa amprenta, de a-și urma pasiunea și de a se simți valoroși și independenți în tot ceea ce fac.

Misiunea mea se concentrează pe fizică, dar, în esență, este despre găsirea unei activități care să li se potrivească elevilor. Scopul științific este educarea populației. Într-o lume în care teoriile conspiraționiste sunt omniprezente, sunt cea mai fericită dacă reușesc să sădesc în elevi un strop de încredere în metoda științifică și în oamenii de știință – tineri care abia se formează și care vor deveni membri activi și responsabili ai societății.

Rep.: Ce ai învățat din experiența ta ca educator și ce te-a ajutat cel mai mult în acest rol?

C.A.: Cum am început să vorbesc oamenilor despre fizică, nu la nivelul avansat cu care lucrez la muncă, ci într-un mod accesibil tuturor?

În liceu spuneam că nu voi fi niciodată profesoară; mi se părea cea mai plictisitoare meserie pe care aș fi putut să o aleg. Am ajuns apoi la facultate în Anglia. Acolo, prețurile nu erau deloc comparabile cu cele din România și aveam nevoie de un venit suplimentar, așa că am început să dau meditații la Matematică și Fizică pentru copii. A fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat, pentru că am descoperit cât de pasionant este să predai și cât de multă bucurie îmi aduce această activitate.

Am dezvoltat un stil propriu de predare, diferit de cel al profesorilor mei. Cum s-a născut acest stil? În timpul lecțiilor cu elevii aveam de obicei o problemă pe care puteam să le-o explic pas cu pas și apoi să le dau o problemă asemănătoare pentru a verifica dacă au înțeles. Însă am realizat că nu făceam asta. În schimb, le prezentam problema și îi întrebam: „Cum credeți că putem începe să o rezolvăm?”

Astfel, rolul meu nu a fost să le dau informația și să verific dacă au înțeles-o, ci să le ofer indicii și să-i ghidez astfel încât să descopere singuri soluția. Elevii au devenit mai independenți, și-au crescut stima de sine și au dobândit încrederea că pot înțelege și rezolva probleme de fizică. Cred că am fost inspirată de modelul pe care l-am avut la facultate: mulți dintre profesorii mei procedau la fel; nu ne livrau informații gata ambalate, ci ne încurajau să le înțelegem singuri.

Această metodă de predare te obligă să fii empatic. Nu poți oferi același tip de explicație unui elev avansat și unuia care abia începe. Această abilitate mă ajută și atunci când vorbesc cu publicul larg: știu că pot fi persoane care nu au mai studiat fizica de la liceu sau copii care abia încep să o descopere. Îmi adaptez explicațiile astfel încât informația să fie accesibilă, să poată fi înțeleasă și apreciată.

Pentru mine, nu este vorba despre a demonstra cât de mult știu eu, ci despre a ajuta pe ceilalți să înțeleagă și să se bucure de fizică.

Rep.: Ai în plan dezvoltarea unor programe sau inițiative educaționale în Buzău? Dacă da, ne poți oferi câteva detalii?

C.A.: Sincer, vreau și eu să cunosc răspunsul acestei întrebări.  Este o inițiativă în care am fost implicată deja;  se referă la dezvoltarea unui opțional școlar numit „BUZSTEM”, care combină denumirea de Buzău cu universul științei, tehnologiei, energiei și materiei. Am dezvoltat acest program împreună cu profesori din județ, am redactat un manual și am elaborat o programă care permite desfășurarea opționalului în liceele din Buzău, într-o premieră națională.

În afara acestui program, aș dori să știu ce alte inițiative există. Știu că elevii noștri fac voluntariat și am auzit de FIRST Tech Challenge sau alte competiții de robotică, însă mi-ar plăcea să cunosc și alte oportunități. Cred că există o nevoie reală de implementare sistematică a acestor programe în liceu. Mi-ar plăcea ca elevii pasionați de știință să nu fie nevoiți, așa cum am fost eu, să bată la uși pentru a găsi oportunități. Ar fi ideal ca acestea să le fie prezentate și să le stârnească interesul, astfel încât să le poată valorifica. Îmi doresc să existe mai multe inițiative de acest gen și, cu siguranță, m-aș implica și eu în ele.

Rep.: Îți dorești să contribui la dezvoltarea științei și în România, nu doar pe plan internațional? Cum vezi acest lucru în practică?

C.A.: Răspunsul meu este DA. Îmi doresc foarte mult să contribui la dezvoltarea științei în România. Până acum nu am făcut pași concreți în această direcție, deoarece am considerat că este esențial să acumulez mai întâi cunoștințe solide. Am plecat acum opt ani, am urmat o facultate și un doctorat și, în ceea ce privește cercetarea, mă consider încă la nivel de învățăcel.

Pe măsură ce mă simt mai matură, cu cunoștințe solide și un rol pe care îl pot îndeplini, doresc cu siguranță să aduc în România tot ce am învățat. În același timp, nu vreau să fiu izolată de evoluțiile științifice internaționale, pentru că știința este un domeniu colaborativ. Toate țările care contribuie la progres trebuie să aibă acces la cele mai recente descoperiri. Mi-ar plăcea să fiu un fel de punte între comunitatea științifică din România și cea internațională.

Visul meu este să obțin fonduri de cercetare pentru proiecte pe care să le dezvolt în România și să pot implica studenți în experiențe internaționale, cum ar fi stagii sau proiecte la CERN. În paralel, sunt pasionată de educația științifică și de predarea fizicii, conform programei școlare, experiență pe care am acumulat-o de-a lungul anilor. Am observat că stilul meu de predare, diferit de cel tradițional, a avut succes și mi-a permis să fac fizica înțeleasă de toți elevii.

Unul dintre visurile mele este să dezvolt un program de pregătire pentru profesorii de fizică din România, contribuind astfel la formarea unei generații mai bine pregătite și pasionate de știință.

Rep.: Care sunt obiectivele tale pe termen lung în domeniul fizicii particulelor?

C.A.: Să zicem că există mai multe perspective. Din punct de vedere al cercetării, vorbind despre fizică propriu-zisă, îmi este dificil să definesc acum un obiectiv care să mai fie valabil peste 20 de ani. Este bine să gândim pe termen lung, însă cercetarea evoluează atât de rapid, iar piața locurilor de muncă în acest domeniu este foarte volatilă. În mod cert, îmi va plăcea întotdeauna să cercetez și să descopăr lucruri noi și nu mi-aș dori să mă îndrept către alt domeniu. Știu că voi rămâne în fizica particulelor.

Indiferent dacă voi lucra în continuare cu analiza de date, statistică, construcția detectoarelor sau programarea preluării datelor de la aparatele care înregistrează semnalele particulelor, sunt deschisă să explorez toate aceste aspecte ale fizicii particulelor. Sunt mai interesată de metode decât de rezultate. În prezent, fac fizică de precizie, măsurând cu mare acuratețe proprietăți ale modelului standard, care descrie întreaga materie și toate interacțiunile. Mi-ar plăcea să văd cum este să lucrezi în căutarea unor fenomene noi, care să depășească modelul standard, și să experimentez aceste metode doar pentru a înțelege procesul.

Pentru mine, a fi fizician nu înseamnă doar a face fizică, ci și a interacționa cu oamenii din jur. Mi-am formulat deviza: fizica este făcută de oameni, pentru oameni. Nu îmi imaginez cum aș putea face fizică fără să colaborez și să contribui la dezvoltarea celor din echipa mea. De aceea, mi-ar plăcea să lucrez într-o universitate, să interacționez cu studenți și să fiu mentor pentru ei. Vreau să am un rol activ în cadrul echipei și al colaborărilor în care sunt implicată.

Aspectul științific este extrem de important pentru mine, însă îmi doresc și un impact pozitiv asupra oamenilor cu care lucrez și asupra publicului căruia îi comunic știința. Nu voi renunța prea curând la a veni acasă.

Rep.: Te vezi continuând activitatea la CERN sau îți propui și implicarea în alte proiecte internaționale?

C.A.: Îmi place foarte mult să lucrez la CERN, în cadrul unui proiect internațional. Este absolut fascinant să colaborezi cu oameni din întreaga lume, toți motivați, dornici să realizeze lucruri interesante și cu energie care se armonizează cu a ta. Este extrem de stimulant. În mod normal, stau la Pisa, deoarece analiza datelor se face pe calculator și nu necesită prezența fizică la CERN. Totuși, am avut oportunitatea de a petrece aici trei luni, datorită colaboratorilor mei, ceea ce a facilitat prezența mea. Acea perioadă a fost cea mai productivă, plină de idei și energie.

Îmi doresc să rămân la CERN pe toată durata carierei mele, însă mi-ar plăcea ca, pe lângă activitatea de aici, să am timp să mă implic și în inițiative cu impact social. De exemplu, mentorul meu din facultate, un astronom, participă la un proiect în care folosea  imaginile din Google Earth pentru a studia efectele nocive ale buruienilor pentru agricutura din Pakistan. Acolo buruienile sunt așa de dese încât le limitează sursa sigură de mâncare si trebuie studiat modul în care acestea se răspândesc. Mi-ar plăcea foarte mult să acumulez suficiente abilități pentru a mă putea implica, pe lângă munca mea de la CERN, și în proiecte care combină fizica cu scopuri de ajutor pentru comunitate.

Rep.: Ce le-ai spune tinerilor din Buzău care își doresc o carieră internațională în știință? Care ar fi primii pași?

C.A.: Sfatul meu este să-și urmeze mereu intuiția. Le-ași spune: „Întreabă-te zilnic ce îți place să faci. Îți place ceea ce făceai ieri și acum două zile? Și ți-ai dori să continui să faci acest lucru?”.

O traiectorie în știință nu poate fi prezisă de la început. Este esențial să fii flexibil, să-ți cunoști valorile și să le adaptezi în funcție de oportunitățile care apar. Totodată, oportunitățile apar atunci când îndrăznești să bați la uși.

Secretul este să te cunoști profund, să înțelegi clar de ce faci ceea ce faci și cum poți atinge scopul propus. Când ești hotărât asupra direcției tale – chiar dacă nu cu precizie absolută, ci doar în linii mari –,  este momentul să devii proactiv: să cauți profesori care te pot ghida, să participi la activități în care poți contribui, precum internship-uri sau voluntariate, care reprezintă o modalitate extraordinară de a te implica la început de drum.

Urmează-ți pasiunea și nu-ți fie frică să ceri: „Vreau să fac asta!”. De cele mai multe ori, oamenii nu doar că vor fi încântați să te susțină, dar tu vei fi singurul care poate realiza ceea ce îți propui, iar asta îți va aduce o satisfacție profundă.