La 18 ani, când cei mai mulți adolescenți își numără emoțiile în prag de Bacalaureat și își fac planuri pentru facultate, Andreea Maria Dinu, elevă în clasa a XII-a la Liceul Teoretic de Informatică „Alexandru Marghiloman”, a ales să se împartă între formule, examene și timpul petrecut cu copiii instituționalizați.
Sunt două ore pe săptămână care îi schimbă, de doi ani, viața. Este voluntară în cadrul Asociației „Ajungem Mari”, iar experiența trăită alături de copiii din centrele de plasament a devenit, după cum mărturisește, parte din identitatea ei.
Un anunț pe grupul clasei, un drum care i-a schimbat adolescența
Totul a început simplu, aproape întâmplător. „Am aflat despre Asociația <Ajungem Mari> prin intermediul școlii. Pe grupul clasei a fost transmis un anunț referitor la oportunitatea de voluntariat, în care se menționa că se caută voluntari”, povestește Andreea.
Dincolo de mesaj, ceva a rezonat profund în ea. „Dorința de a lucra cu copiii și de a contribui pozitiv la parcursul lor m-a încurajat să mă înscriu. Totodată, am considerat că această experiență îmi va oferi ocazia să mă dezvolt și să mă implic activ într-o inițiativă cu impact benefic”.
Nu a mai căutat alte opțiuni. „Am ales această asociație deoarece oportunitatea a apărut într-un mod neașteptat și mi-a atras imediat atenția. Informațiile primite m-au convins din prima, astfel încât am simțit că este locul potrivit pentru mine și nu am simțit nevoia să caut alte opțiuni”.
Emoții de Crăciun și prima întâlnire cu ei
Înainte de prima activitate, emoțiile au fost copleșitoare. „Am avut emoții destul de mari înainte de prima activitate, deoarece nu știam cum se va desfășura totul și nu cunoșteam pe nimeni”.
Prima întâlnire s-a petrecut într-un decor aproape ireal, în perioada sărbătorilor de iarnă, când orașul părea învăluit într-o lumină caldă și liniștitoare. Au mers în parc și aerul rece al serii purta cu el miros de brad și scorțișoară, iar strălucirea instalațiilor festive transforma totul într-un tărâm de poveste. În acest cadru feeric a avut loc începutul unei legături speciale: „Primul meu contact cu copiii a avut loc în perioada Crăciunului, când ne-am întâlnit într-un parc pentru a admira luminițele festive”.
Deși atmosfera era încărcată de magie și entuziasm, emoțiile nu au întârziat să apară. Sub farmecul luminilor tremurânde se ascundea o neliniște firească, un amestec de bucurie și teamă de necunoscut. Întâlnirea, atât de așteptată, aducea cu sine responsabilitatea primelor cuvinte, a primelor gesturi care urmau să deschidă drumul către apropiere și încredere. „Eram emoționată și la început mi-a fost dificil să găsesc cuvintele potrivite”, mărturisește Andreea. Astfel, dincolo de frumusețea momentului, se contura începutul unei experiențe autentice, marcate de sinceritate și vulnerabilitate, dar și de dorința profundă de a construi o conexiune reală.
Copiii au făcut primul pas. „Copiii s-au dovedit a fi foarte drăguți și adorabili. Încă de la prima întâlnire mi-au plăcut — erau calmi, jucăuși și deschiși”.
În acea seară s-a născut o certitudine: „Acea experiență m-a făcut să mă simt fericită și mi-a oferit încrederea că totul va decurge frumos pe parcurs”, își amintește Andreea.
Dincolo de așteptări: o experiență care a crescut odată cu ea
La începutul acestui drum, Andreea nu și-a îngăduit să își facă așteptări spectaculoase sau planuri încărcate de ambiții îndrăznețe. A ales, mai degrabă, să pășească firesc, cu speranțe simple și sincere: „Îmi doream doar ca lucrurile să decurgă bine, să reușesc să mă înțeleg cu copiii și să nu întâmpin dificultăți în interacțiunea cu ei”.
Cu timpul însă, ceea ce debutase ca o experiență abordată cu prudență și modestie s-a transformat într-un parcurs care i-a depășit orice proiecție inițială. Privind în urmă, Andreea mărturisește cu o emoție luminoasă: „În timp, pot spune că experiența a depășit orice așteptare pe care aș fi putut să o am. Totul a evoluat mai frumos decât mi-aș fi imaginat”.
Pe măsură ce timpul a trecut, voluntariatul s-a transformat într-o experiență valoroasă care, spune aceasta, „îmi oferă ocazia de a acumula cunoștințe noi și de a mă dezvolta atât pe plan personal, cât și emoțional”. Totodată, îl definește drept „o oportunitate specială” prin care poate învăța lucruri noi, poate lega relații frumoase .
Mai multă încredere, mai multă deschidere
În cei doi ani, schimbările au fost vizibile, în primul rând pentru ea însăși. „Această experiență m-a ajutat să capăt mai multă încredere în mine și să descopăr că pot gestiona lucruri și pe cont propriu”. A învățat să comunice mai bine, să-și exprime ideile și să le susțină. „M-a dezvoltat în special în ceea ce privește comunicarea, interacțiunea cu persoane noi și capacitatea de a mă exprima și de a prezenta idei într-un cadru social”.
Mai mult decât atât, voluntariatul i-a dezvăluit o latură pe care nu o conștientiza pe deplin: „Am descoperit despre mine că sunt o persoană mai caldă și mai deschisă decât credeam”. A realizat că îi place să petreacă timp cu cei din jur și cât de importantă este conexiunea autentică. În opinia ei, esența voluntariatului stă într-o singură calitate: „Consider că cea mai importantă calitate a unui voluntar este înțelegerea — capacitatea de a-i înțelege pe cei din jur și de a avea răbdare cu ei în orice situație”.
Amintiri care nu pot fi reduse la una singură
Când este invitată să aleagă cea mai frumoasă amintire din tot acest parcurs, Andreea zâmbește și ezită; nu din lipsă de răspuns, ci din prea-plin. Pentru ea, experiențele nu pot fi ierarhizate, pentru că fiecare poartă o lumină aparte: „Nu cred că aș putea alege o singură experiență din voluntariat, deoarece fiecare activitate alături de copii a fost specială și memorabilă”.
Își amintește, cu o bucurie care se simte în glas, de ieșirile în parc, unde clipele curgeau altfel decât în mod obișnuit: „erau mereu pline de râsete și voie bună, iar timpul părea să treacă foarte repede”. La fel de vii au rămas și activitățile creative – „punerea grâului, pictura sau orice alt moment petrecut cu acești copii minunați” -, transformate, fără să-și dea seama, în amintiri de neuitat. Iar concluzia ei adună totul într-o frază simplă și sinceră: „Fiecare zi petrecută alături de ei a însemnat ceva deosebit”.
Clasa a XII-a, îndoieli și motivația care vine din inimă
Anul terminal a adus, inevitabil, presiune. „Nu am avut momente în care să vreau să renunț complet, dar am avut unele dubii la începutul clasei a XII-a, când am crezut că nu voi putea face față tuturor responsabilităților”.
Răspunsul a venit simplu, din atașament. „M-am gândit la copii și la bucuria pe care o aduc în viața mea, iar acest lucru m-a determinat să continui fără ezitare”.
Motivația ei are chipuri concrete: „Ceea ce mă motivează să continui (…) sunt copiii în primul rând. Acești copii au intrat în inima mea și nu aș putea să îi las”. Cele două ore petrecute alături de ei au devenit un refugiu: „Mă ajută să uit de stres și de problemele cotidiene; atunci când sunt cu ei, totul dispare și mă simt din nou copil”.
Despre prezență, sprijin și puterea de a nu judeca
Andreea vorbește cu maturitate despre nevoile reale ale copiilor. „Cred că acești copii au nevoie de cineva care să fie cu adevărat prezent pentru ei”. Nu neapărat de discuții despre traume, ci de „cineva care să îi asculte, să îi înțeleagă și să îi facă să se simtă mai fericiți atunci când sunt triști”.
În timpul petrecut cu acești copii a învățat, la rândul ei, lecții esențiale: „Cea mai mare lecție pe care am primit-o de la ei este că nu trebuie să judeci o persoană după aparențe”. Este important, spune ea, „să îi asculți, să înțelegi cine este cu adevărat și abia apoi să tragi concluzii”.
De aceea, își dorește ca societatea să privească dincolo de etichete: „Copiii din centrele de plasament nu sunt așa cum cred unii. Sunt persoane normale, care învață bine, se bucură de viață (…) Sunt oameni valoroși și frumoși, care nu ar trebui judecați doar după circumstanțele lor”.
Un posibil drum: asistența socială
Deși nu este încă „decisă sută la sută asupra carierei”, voluntariatul i-a conturat o direcție. „Am realizat cât de mult îmi place să lucrez cu copiii și cât de mult mă pasionează acest domeniu. Din acest motiv, una dintre opțiunile mele pentru facultate este asistența socială”, spune Andreea.
Voluntariatul a ajutat-o să dezvolte abilități de leadership, comunicare, organizare și redactare de rapoarte, dar, mai presus de toate, a învățat să fie deschisă la provocări. Și, chiar și după terminarea liceului, spune că ar vrea să continue: „Simt că nu am nimic de pierdut și că această experiență merită continuată”.
Privind în urmă, Andreea este convinsă că adolescența ei ar fi fost altfel fără acești doi ani. „Cred că adolescența mea ar fi fost mai puțin interesantă fără această experiență”. Implicarea, spune ea, „m-a ajutat să mă dezvolt și să evoluez și consider că m-a transformat în persoana care sunt astăzi”.
Iar definiția ei pentru „a ajunge mare” nu are legătură cu vârsta, ci cu sprijinul: „Pentru mine, a ajunge mare înseamnă să ai pe cineva care te ajută să crești și să înveți”.
În povestea Andreei Maria Dinu, a ajunge mare înseamnă să rămâi suficient de deschis încât să crești odată cu cei pe care îi sprijini.
