Alexandru PRIPON
Undeva, acolo unde se încheie tumultul, între granițele cotidianului firesc, trăiește majoritatea tăcută (silent majority) – colosala mulțime a celor care nu se manifestă gălăgios pro sau contra, care nu luptă la baionetă și nici nu recită lozincile ca pe incantații. Acolo suntem noi, oamenii de rând lipsiți de ambiția cocoțării pe tribune sau dorința mărșăluirii, printre soldați, în agora ca și în tranșee. Cei care ne vedem de viață și de treabă, lăsându-le altora „bucuria” datului din coate până la culmea finală, încununată de norii neîncetatelor furtuni.
Noi suntem mereu aici și nu căutăm transformări spectaculoase. Știm că, atunci când îți părăsești locul și rostul, lucrurile devin tare complicate. Plecând de aici până puțin mai încolo, rămâi lipsit de perspectivă, însă pornind, hotărât, până departe, numai de dragul schimbării, este posibil să fii lipsit de orice modalitate privind întoarcerea. Altfel spus, calea cea mai ușoară, ca și calea cea mai complicată sunt greu, tare greu de ales. Nouă ne-a fost hărăzită calea de mijloc. Suntem majoritatea aceea pe care unii o desconsideră: tăcută atunci când există motive să protesteze, poate ușor locvace atunci când ar putea să nu zică nimic – și, prin aceasta, să spună totul. Nu deranjăm, nu plecăm.
Desigur, nici rămânerea pe loc nu este mereu soluția ideală. Neputincioși în fața schimbărilor și neatenți la ceea ce pierdem, așteptând în poziție statică, părem că am renunțat la orice drept de a mai părăsi câmpul de luptă, și aceasta nu pentru că plecarea ne-ar salva de statutul unui combatant pe viață, ci pentru că (măcar) ne-ar ajuta să învățăm ce este și dincolo de tranșee. Dar este alegerea noastră.
Suntem majoritatea tăcută. Pentru câțiva, constituim doar o mulțime de soldați care nu comentează ordinele sau oameni buni la toate, însărcinați, eventual, cu măturarea aleilor dintre bătălii, deoarece acest câmp de luptă are nevoie disperată atât de combatanți, cât și de îngrijitori sau personal TESA. Noi, majoritatea tăcută, în viziunea unora, avem dreptul doar să ne îndeplinim obligațiile, sau cel puțin așa s-ar crede. Reprezentăm, însă, mult, mult mai mult.
Suntem mulțumiți cu statutul pe care îl avem? Probabil că nu, însă atunci când lucrurile, fără a se complica, devin tot mai dificil de gestionat, suntem nevoiți, până și noi, să privim cu atenție în urmă și să vedem care ne este de fapt poziția pe acest traseu străbătut de alții cu armele în mână și stindardele fluturând. În liniște, evident. Împletirea continuă, gălăgioasă, a vorbelor constituie, astăzi, apanajul unor oameni care decid pentru alții. Iar aici se ivește, din păcate, o problemă: tăcerea îndelungată, devenită modalitate de a fi, ajunge să pară, pentru unii, doar renunțare și atât. Mult prea adesea, între aceste orizonturi, suntem catalogați pe baza a ceea ce spunem răstit și mimăm apăsat, situație care duce la desconsiderarea unor membri cuminți (și nu neapărat docili) ai societății.
Ar fi multe lucruri de explicat și multe orgolii de domolit înaintea schimbării percepției privitoare la noi, cei mulți. Și acesta este principalul motiv pentru care, dintre toate, presa nu poate fi, sub nicio formă, un membru ori, mai grav, un manipulant al majorității tăcute. Ea are dreptul și obligația de a vorbi, de a mărturisi, de a învăța, de a călăuzi. Iar atunci când gura presei este închisă, indiferent că o cere lupta ori odihna dinaintea bătăliei, lucrurile sunt, de fapt, împinse către distrugere.
Presa are la dispoziție atât mijloacele, cât și puterea de a vorbi și mai ales de a descuraja orice deportare, orice îmbrâncire către îngroșarea majorității tăcute. După cum, de asemenea, presa trebuie să apere, cu orice cost, această categorie, a celor care au ales calea de mijloc: participarea la activitățile, chiar muncile, dar nu și la conducerea cetății, cu o frumoasă și pertinentă liniște. Deoarece, fără un sprijin real, majoritatea tăcută nu va exista, pe viitor, decât ca imagine distorsionată a luptei pierdute cu adevărul și dreptatea, iar presa este cea chemată să demonstreze acest lucru, explicând, descriind, subsumând, deschizând porți ale cugetului. Este o strădanie pro bono publico (pentru binele public), în interesul comunității și adesea nestipendiată corespunzător, deoarece, până la urmă, așa sunt lucrurile care contează cu adevărat. Oricum, eu nu cred în binele plătit, nici în mai binele premiat, convingător, menit să amorțească, să amuțească…
Pentru că așa am ales, în deplină cunoștință de cauză, noi suntem ceea ce suntem. Ne îndeplinim menirea și existăm, pe cât posibil, onest, într-o lume care are nevoie (și) de noi, nu doar de luptători îndârjiți. Iar în liniștea cuminte a devenirii noastre, îmbrățișăm, deloc paradoxal, cuvântul și îl dăruim mai departe, fără larmă, nu pentru a câștiga vreo confruntare, ci pentru a trăi așa cum se cuvine. Poate de aceea suntem numiți, pe bună dreptate, majoritatea tăcută.
