Crăciunul nu este doar o sărbătoare creștină, ci are rădăcini în marile sărbători romane și iudaice, în festivalurile vechilor greci, dar și în lungile ospețe ale celților și ale populațiilor din nordul Europei. Cum se sărbătorea la noi acum mai bine de 150 de ani? Cum a ajuns Crăciunul să fie o sărbătoare atât de importantă?
De la ce vine numele Crăciun – Câteva ipoteze
Despre istoria Crăciunului a scris August Scriban în al său „Dicționaru limbii românești” (1939) în care vorbea despre etimologii. „La Romani, în locul Crăciunuluĭ se serbau Suturnaliile (16-18 Dec.), iar la sfîrșitu anului ziua nașterii zeilor. Abea în seculu al treilea, creștinii gnostici au instituit sărbătoarea Bobotezei (6 Ian.). Mult timp Boboteaza a ținut loc și de Crăcĭun, cum se maĭ obișnuiește și acuma prin Galileĭa. În biserica Apusului, s’a primit ziua de 25 Decembre pentru a sărba nașterea lui Hristos în anu 354, iar în cea de Răsărit, la 386, după hotărîrea sfîntuluĭ Ion Gură-de-Aur. Ziua a fost luată de la păgîni, care-l sărbau atunci pe zeul soarelui”. (sursa DexOnline)
Pentru etimologia cuvântului sunt mai multe variante posibile, cea mai des înaintată fiind de la „creatio – creationes”, creație în latină, dar o altă ipoteză este că ar fi vorba de un cuvânt autohton.
„Crăciun ar putea deriva de la latinescul <creationem> (creație) ce face trimitere la semnificațiile creștine: re-crearea, re-ordonarea universului prin întruparea divinității cu promisiunea jertfei izbăvitoare pentru omenire; ar mai putea fi pus în relație cu albanezul (trunchi de copac, butuc), ceea ce are un corespondent în practica arderii în noaptea de Ajun a unui lemn uriaș care să împrospăteze forțele epuizate ale soarelui sau, comparat cu termenii slavi și , spirit, demon, ceea ce ar putea vorbi despre vechimea unei reprezentări mitice pe care creștinismul a încercat să o estompeze, dându-i chiar o tentă negativă”, explică Narcisa Știucă în cartea „Spirala sărbătorilor – Rosturi, tâlcuri și deslușiri”.
Despre evoluția sărbătorii în primele secole de după Hristos vorbește și Victor Kernbach în volumul Miturile esențiale. „Creștinismul primitiv nu serba acest eveniment; apărut întâi la creștinii egipteni, dar la 6 ianuarie (…) sărbătoarea numită Nașterea Domnului e fixată de Biserica romană, abia în pragul sec. al IV-lea, la 25 decembrie apoi preluată și de Biserica orientală (…) Mutarea datei a fost o strategie a bisericii creștine pentru anihilarea cultului lui Mithra și, implicit, a Saturnaliilor. Mult timp apoi (la Vatican, până în sec. al XVIII-lea), 25 decembrie, a fost începutul anului eclesiastic, echivalent cu Anul Nou”.
Kernbach scrie și despre etimologia posibilă a cuvântului și despre originile păgâne. „Termenul Crăciun, ca și termenii analogi slavi, cu etimon latin evident, își confirmă originea păgână și prin termenul albanez kërcum, inițial <lemn, ciot, buturugă>, apoi <buturuga lui Crăciun>; mai multe popoare creștine practică datina de a pune pe foc, în seara de Crăciun, o buturugă ce trebuie să ardă toată noaptea”.
Crăciunul în Muntenia, acum un secol și jumătate
„De cum trecea Sf. Dumitru (26 octombrie) toți mari și mici își aduceau lemne și crăci de la pădure. Apoi puneau la pivniță un butoiaș cu vin și drojdii, câte o putinică cu struguri, una cu brânză, oale cu magiun, prune opărite și afumate, dar și zarzavaturi. Curțile caselor se umpleau cu gâște, curcani, rațe și găini, toate puse sub comanda lui jupân Ghiță, porcul cel gras pentru Crăciun (…) Pentru mușchii lui jupân Ghiță, murăturile nu lipseau de la pivniță. Toată lumea dregea și cercuia putinile pentru acrit varză, pe care o așeza în pivniță cel mai târziu până pe 21 noiembrie. Apoi uscau mere, înșirându-le felii pe sfoară, uscau stafide și coarne. Nucile și gutuile nu lipseau din nicio casă”. Descrierea îi aparține unui ploieștean pe nume Leonida S. Georgescu, născut pe la 1850, iar el descria pe la 1920 cum se petrecea Crăciunul în Ploiești la jumătatea secolului XIX. Informațiile sunt din volumul. Viața la Ploiești – Din vremea fanarioților până în perioada interbelică”, volum editat de istoricul Lucian Vasile.
Leonida S. Georgescu scria că era mare petrecere chiar în noaptea de dinaintea începerii postului Crăciunului, pe 15 noiembrie. Din data de 6 decembrie, copiii începeau să umble cu steaua și cu vicleimul, care era un colind popular despre nașterea lui Isus.
Deosebită era ziua de Ignat, 20 decembrie, când se tăia porcul: „Alegea carnea deoparte, mușchii alături. Osânza o topeau, iar carnea moale și măruntaiele le opreau pentru caltaboși, cârnați și sarmale”.
De Crăciun, dimineața, toată lumea mergea la biserică, iar după slujbă „toată lumea lua masa de dimineață cu caltaboși, mezeluri și fripturi (…) vinul cel mai bun stropea toate bunătățile”.
Ospețe în nord – Și acum peste 2.000 de ani se petrecea la final de an
Multe dintre popoarele precreștine aveau sărbători în perioada solstițiului de iarnă și cu siguranță că frigul și întunericul (mai ales că nu exista lumină artificială modernă) le afecta moralul. Dată fiind situația, sărbători cu mâncare, băutură, cu focuri uriașe și diverse incantații erau binevenite și îi făceau pe oameni să uite de frigul de afară și de monotonia zilelor scurte.
Imposibil de spus cine au fost primii oameni care au ținut mari sărbători în jurul solstițiului de iarnă, dar se bănuiește, de exemplu, că cei care au ridicat acum cinci milenii monumente megalitice precum Stonehenge țineau ritualuri elaborate în perioada solstițiului, sărbători în cinstea Soarelui.
Existau foarte multe sărbători în ultima lună din an, în Antichitate
Popoarele din vechime celebrau în special soarele, iar succesiunea anotimpurilor era extraordinar de importantă pentru ele, fiindcă de ele depindea viața lor (momentul recoltelor, de exemplu). Oamenii din nord credeau că Soarele este o roată care schimbă anotimpurile. Soarele era divinizat și la romani, iar pe 25 decembrie era sărbătorită „Dies Natalis Solis Invicti” (Ziua de Naștere a Soarelui Invincibil), sărbătoare care a devenit extrem de importantă în timpul împăratului Aurelian, cunoscut în istoria noastră și pentru că a retras administrația și armata din Dacia. Era o sărbătoare a solstițiului de iarnă, a revenirii soarelui, a zilelor tot mai lungi, semn al începutului revenirii primăverii.
Celții țineau ospețe uriașe cu mâncare, băutură și focuri întreținute prin arderea multor trunchiuri de copac, în cinstea faptului că zilele începeau să devină tot mai lungi, după Solstițiul de iarnă. Preoții celților, druizii, credeau că vâscul îi va proteja pe oameni de rele și de elementele ostile ale naturii precum tunetul și fulgerul. Inamicii se întâlneau sub vâsc pentru a face pace. Druizii tăiau vâscul din stejari, copaci considerați sacri și simboluri ale vieții. Vâscul era important și pentru vikingi.
Saturnaliile, o sărbătoare romană a decadenței
Solstițiile și echinocțiile erau pentru oamenii din vechime, lipsiți de instrumente moderne, un fel de „markeri” astronomici care le indicau perioadele în care trebuie să facă plantări sau recoltări. Fiind momente extrem de importante, meritau marcate prin sărbători care, măcar câteva zile, dădeau iluzia unei vieți mai bune.
Crăciunul, așa cum îl știm astăzi, datorează mai multe elemente și unei sărbători importante pentru romani – Saturnalia (Saturnaliile). Se ținea între 17 și 23 decembrie și era dedicată zeului Saturn. Era o săptămână de decadență, de petreceri nebune și mai ales de inversare a rolurilor în societate, fiindcă stăpânii făceau schimb de haine cu sclavii lor și bărbații se îmbrăcau cu hainele femeilor.
Saturnaliile aveau elemente pe care le cunoaștem bine și azi: procesiuni, lumânări, cadouri oferite, dar și case decorate cu verdeață.
Oamenii nordului, strămoșii vikingilor, aveau în perioada solstițiului de iarnă o sărbătoare numită Yule („Yule time” sau „Yule season”), când făceau focuri uriașe, beau bere și istoriseau. Vechile populații din nordul Europei venerau copacii și aduceau la ceas de sărbătoare ramuri verzi în casă. Din vechime se crede că cele două culori tradiționale de Crăciun, verde și roșu, simbolizează fertilitatea. (Preluare HotNews)
