Actrița Sabina Brândușe, despre rolul „TIM!D” în deschiderea Buzăului către sănătatea emoțională

Buzăul este un oraș unde dialogul despre emoții, vulnerabilitate și sănătate psihică abia începe să iasă la lumină; în acest context, apariția festivalului „TIM!D” reprezintă fără doar și poate un eveniment cultural, dar și un gest de curaj comunitar; un gest necesar, așteptat, poate chiar vital. De ce? Pentru că un astfel de festival creează un spațiu sigur în care adolescenții și adulții pot vorbi deschis despre trăirile lor, despre frici, despre nevoile lor reale; este un spațiu de care orice comunitate modernă are nevoie pentru a crește sănătos.

De altfel, organizatorii, respectiv Centrul Cultural și Educațional „Alexandru Marghiloman” prin directoarea Florina Potîrniche – inițiatoarea festivalului alături de psihologul Carmen Neagu -, au avut grijă să construiască „TIM!D” ca pe un festival de dezvoltare personală, o adevărată fereastră către un nou mod ca oamenii să descopere puterea lui „împreună”.

În cele ce urmează vă prezentăm un interviu realizat cu actrița și art-terapeuta Sabina Brândușe, participantă la prima ediție a festivalului, care deschide larg această fereastră a ceea ce înseamnă „TIM!D” pentru buzoieni. Absolventă a UNATC „I.L. Caragiale” din București, Sabina este o prezență complexă, plurivalentă, care îmbină cu naturalețe trei identități puternice: actrița, terapeuta prin artă și călătoarea. De peste 15 ani este una dintre vocile constante ale festivalului „Ideo Ideis”, unde lucrează cu sute de adolescenți an de an. A jucat pe scene importante, în spectacole ale Teatrului Tineretului Piatra Neamț, și a apărut în producții de film și televiziune, inclusiv internaționale. În paralel, și-a construit un drum solid în sfera art-terapiei și psihodramei, cu formări extinse în desen oniric, coaching și NLP, un parcurs rar, care combină arta, psihologia și pedagogia într-o singură vocație coerentă.

Dar dincolo de titluri și experiență, Sabina Brândușe este un om cu o inteligență emoțională deosebită, cu o capacitate rară de introspecție și o empatie profundă pentru cei vulnerabili: adolescenți, persoane cu dizabilități, oameni afectați de dependențe sau traume familiale. În felul în care lucrează, Sabina creează spații sigure, calde, răbdătoare, în care fiecare om poate să-și lase la o parte armurile. Buzoienii care au fost la prima ediție a festivalului „TIM!D” au avut ocazia să vadă și mai ales să simtă acest lucru. Folosește metafore, imagini artistice, simboluri, semn al unei gândiri contemplative, profunde.

Călătoriile sunt o parte inseparabilă din viața ei: a cutreierat continente, culturi și lumi, nu neapărat ca turist, ci ca observator al oamenilor. Din ele își hrănește arta, terapia și prezența profesională. A fondat propriul studio, „Interior”, un spațiu de teatru și art-terapie în care lucrează cu adolescenți, adulți, cupluri și familii. În spectacolele în care a jucat sau pe care le-a facilitat, Sabina a abordat teme dificile – alcoolism, bullying, revenge porn, vulnerabilitate socială -, teme care nu pot fi jucate fără o înțelegere profundă a psihicului uman.

Interviul pe care îl veți citi surprinde exact această complexitate. Sabina vorbește despre timiditate ca despre un teritoriu vast, cu straturi tari la suprafață și un miez luminos dedesubt, pe care îl accesăm doar cu răbdare, cu blândețe și cu exerciții atent construite. Vorbește despre procesul terapeutic ca despre o alchimie: un amestec de curaj, teamă, demolare interioară și reconstrucție. Vorbește despre buzoieni ca despre o comunitate pregătită – poate surprinzător de pregătită -, să își dea voie, în sfârșit, să simtă, să întrebe, să caute. Iar asta confirmă necesitatea unui festival ca „TIM!D” într-un oraș în plină transformare socială.

Sabina Brândușe este un profesionist care a construit, în ani de formare, frământări și căutări, o identitate integrată: artista care explorează emoția, terapeuta care o înțelege și o vindecă, călătoarea care o pune în perspectivă. În interviurile sale, teatrul este în același timp și artă și unealtă de autocunoaștere; psihodrama este metodă și drum către libertate interioară; iar lucrul cu oamenii este o meserie și un act de prezență profundă.

Pentru Buzău, întâlnirea cu un astfel de profesionist și cu un festival ca „TIM!D” poate fi începutul unei schimbări reale. Schimbare în familii, în relații, în felul în care comunitatea își ascultă propriile emoții. Este ceea ce Sabina numește „trenul schimbării”, un tren care îi invită pe oameni să urce. Cu deschidere, cu curaj, cu dorința de a se cunoaște. Iar acest interviu este și el în felul lui  o invitație la transformare, la dialog, la sinceritate, la bine.

Reporter: Cum ați ajuns să vă alăturați festivalului „TIM!D”?

Sabina Brândușe: Am ajuns la „TIM!D” dintr-o întâmplare fericită: echipa organizatorică, cotrobăind pe Internet în căutare de art-terapeuți pentru atelierele destinate publicului buzoian, a dat peste site-ul meu. Iar de aici până la participarea ca facilitator a fost nevoie de un singur apel telefonic, care a făcut auzit entuziasmul la ambele capete ale firului.

Rep: Ce v-a determinat să fiți prezentă ca spectator în ambele zile ale festivalului, înainte de a vă susține propriul atelier?

S.B.: Pofta nestăvilită de cunoaștere și autocunoaștere, curiozitatea de a fi la curent cu ce se întâmplă în domeniul sănătății emoționale și al artei, plăcerea de a socializa, de a întâlni oameni noi, precum și dorința de a susține acest festival. Prin prezență și participare activă.

Trăind acea atmosferă de curiozitate, deschidere și dezvăluire, din care am putut ciuguli și informații despre nevoile și interesele buzoienilor, am simțit că mă pot adresa lor dintr-o zonă de înțelegere și familiaritate.

Rep: Cum ați trăit tranziția de la participant la expert invitat?

S.B.: Firesc, m-am simțit ca într-un laborator de lucru, cum obișnuim să spunem în actorie. Un laborator în care, pe de-o parte, m-am găsit cu prieteni vechi și psihoterapeuți de care mă leagă parcursul profesional, pe care i-am ascultat cu urechile-pâlnie în cadrul „Discuțiilor îndrăznețe”. Iar pe de altă parte, am întâlnit oameni necunoscuți, care erau la primele întâlniri cu aceste contexte de (auto)cunoaștere, și cu care, lucrând sau urmărindu-i pe scenă, am ajuns imediat să creez conexiuni. Practic, am făcut un schimb de idei și experiențe.

Rep: Ce ați descoperit despre comunitatea TIM!D în cele două zile petrecute acolo?

S.B.: Știam că astfel de inițiative, cum este acest festival de sănătate emoțională, sunt lansate cu emoție în comunitățile mai mici, despre care se crede că nu au mare aplecare spre procesul de explorare personală. Însă eu am descoperit în Buzău un public adult curajos și vulnerabil, cu o mare nevoie de a se elibera de ceea ce a adunat în ani de zile de reprimare și pentru care dialogurile și atelierele propuse au creat un spațiu de încredere în care s-au putut exprima mai liber și mai autentic ca niciodată, poate.

Totodată, am văzut în sala mare și mulți adolescenți, cu o aplecare uriașă spre comunicarea emoțională, dorința de a-i înțelege pe ceilalți și necesitatea de a-și însănătoși relația cu părinții, înainte de toate. Așezate umăr în umăr, aceste generații mi-au relevat faptul că fiecare face tot ce-i stă în putință pentru a fi cât mai bine împreună, chiar dacă modalitățile sunt diferite și încă neînțelese de partea cealaltă.

Văzându-i, am prins speranță și încredere că vom învăța să ne apropiem, să lăsăm deoparte fricile și să căpătăm deschiderea de a-l asculta real pe cel de lângă noi, dizolvând barierele legate de superioritatea unuia sau a celuilalt, și realizând că fiecare, la orice vârstă, de la copil la adult, ne poate sprijini să ne lărgim orizontul de înțelegere, de relaționare și de competențe. Avem multe de învățat: și noi de la cei mult mai tineri, căci ei au dezvoltate, și chiar înnăscute, niște abilități care nouă ne sunt străine, și viceversa.

Rep: Cum ați conceput „Atelierul de îmbrățișat timiditatea” și ce ați dorit să transmiteți participanților?

S.B.: Am pornit de la acronimul festivalului, „TIM!D”, și mi-am propus să co-creez, împreună cu cei și cele care au ales să participe la atelier, un spațiu de siguranță în care fiecare să se mai apropie cu un pas ori un gând de conștientizarea tipului de timiditate cu care se identifică (socială, emoțională, creativă, temperamentală…), de observarea lumii sale interioare, a trăirilor, nevoilor, visurilor și aspectelor care-l/o țineau departe de acțiune, de ceea ce-și dorea și n-a îndrăznit până acum să facă.

În același timp în care am avut drept obiectiv și repunerea lor în contact cu resursele de care dispuneau, împuternicindu-i astfel să pornească în direcția dorită. În ritmul propriu și în concordanță cu valorile personale, bineînțeles.

Rep: Ce v-a surprins cel mai mult în modul în care participanții au răspuns la exercițiile propuse?

S.B.: Nevoia de a vorbi despre trăirile și aspirațiile îndelung sufocate, precum și aceea de a fi ascultați, văzuți și înțeleși. Este foarte puternic ce se întâmplă în sesiunile terapeutice, cu atât mai mult în cele de grup, în care fiecare om se vede pe sine prin și în ceilalți, în care este oglindit și scos astfel din zona de confort.

A venit acum peste mine o imagine cu care îi asemuiesc pe participanții cu care am avut șansa să lucrez de-a lungul timpului, precum și la Buzău: cea a unei creme de zahăr ars, cu un strat sticlos deasupra, care, ciocănit cu activități alese cu mare grijă și obiective clare, începe să se crape și să lase să iasă la suprafață miezul acela moale, de o culoare luminoasă, cu textură fină și miros de acasă. Adică ce are fiecare mai bun, mai diferit, mai lesne de apreciat.

Procesul terapeutic nu este unul ușor, nu o să vă ascund asta. Ba din contră, necesită mult curaj, asumare și dorință de schimbare. Nu toată lumea poate face față amestecului de emoții dat de frica de ceea ce poate descoperi înăuntrul său, de usturimea dată de obiceiurile vechi desprinse de pe sine, care altădată apărau, de inadecvarea simțită odată cu dezgolirea în fața terapeutului, eventual și a grupului, precum și de dezechilibrul ivit la început. Atât de normal și necesar, de altfel, dat fiind faptul că în timpul procesului se demolează tiparele vechi de funcționare și că se construiesc căi noi de funcționare și relaționare. Mai sănătoase, în acord cu cine suntem azi.

Eliberarea care urmează „demolării”, aduce însă cu sine senzația de ușurință, schimbări în bine, recuperarea energiei vitale, a stimei de sine, a încrederii, a determinării, a speranței, ceea ce face durerea să pălească, să se preschimbe într-o stare de sănătate și de mai bine.

Așa mi-a fost dat să văd de fiecare dată la cei cu care am lucrat, dar și la mine, ori de câte ori am fost, la rându-mi, participantă într-un proces de terapie.

E imperios necesar însă să nu forțăm pe nimeni să meargă la psiholog sau psihoterapeut, ci să-i lăsăm timpul necesar pentru a decide singur/ă dacă și când simte să pornească acest demers. Mi s-a întâmplat și mie să o împing pe una dintre surori de la spate spre astfel de ședințe. N-am procedat bine, n-au avut niciun rezultat. La ceva timp distanță după ce renunțasem să mai pun presiune pe ea, mi-a spus că e pregătită să primească sprijin. Nu de la mine, căci n-ar fi fost etic, ci de la un specialist pe care ea l-a ales.

Mai mult decât atât, eu nu sunt nici psiholog, nici psihoterapeut, ci terapeut prin artă, respectiv psihodramatistă.

Rep:A existat un moment în cadrul atelierului care v-a emoționat în mod special?

S.B.: Da, cel în care o doamnă, aflată la prima experiență de acest fel, și-a dat voie să împărtășească cu grupul tensiunea emoțională cu care trăia de ani de zile, precum și faptul că în acea zi făcuse pentru prima oară, după un timp care nu mai putea fi măsurat, ceva pentru ea însăși și starea ei de bine: își cumpărase bilet la atelierul de îmbrățișat timiditatea. De la care a plecat îmbrățișată de tot grupul și, mai ales, îmbrățișată de ea.

Rep:Care considerați că este cea mai mare provocare atunci când lucrați cu timiditatea unui grup?

S.B.: Provocarea cea mai mare este aceea de a creea un spațiu în care fiecare participant și participantă, fără excepție, să se simtă într-o atât de mare siguranță și stare de confort încât să-și poată accesa spontaneitatea și creativitatea, stări necesare pentru a porni în cercetarea sinelui și a propriului adevăr.

Rep:Cum ați perceput energia festivalului „TIM!D”, atât ca spectator, cât și ca trainer?

S.B.: Mi-au făcut mult bine întâlnirile cu psihoterapeuții pe care îi știu de ani de zile, și pe care îi stimez, precum și descoperirea celor despre care doar auzisem ori pe care i-am ascultat pentru prima dată atunci, cu gura căscată chiar.

Am simțit o energie de creștere, care a pus în mișcare lucruri: atât în interiorul celor care au ales să participe, cât și la nivel de colectiv și comunitate. Atunci când un membru al unui cuplu sau al unei unei familii lucrează cu el însuși, efectele le resimt și cei din jurul său.Schimbându-și mentalitatea și perspectiva asupra sinelui, a vieții și a celorlalți, se îmbunătățesc, implicit, și relațiile lui/ei cu ceilalți.

Aleg să cred că asta s-a întâmplat și în Buzău, post festival: o schimbare subtilă în fiecare dintre cei prezenți, care s-a propagat și continuă să se propage și în societate. Acesta este unul dintre aspectele care m-au mânat să merg în terapie, în calitate de client, și apoi să mă formez în această direcție: încrederea că schimbându-mă, pot sprijini schimbarea la un nivel mai mare. O schimbare în bine, cum altfel?! Bazată pe empație, ascultare, înțelegere, delicatețe, respect, sprijin reciproc, dorință de evoluție, iubire.

Rep: Ce element al festivalului vi s-a părut esențial pentru atmosfera creată?

S.B.: În primul rând, direcția festivalului: sănătatea emoțională și încurajarea exprimării. Urmată de faptul că toate activitățile au avut loc sub același acoperiș și că programul a permis participarea la o suită de evenimente distincte: dialoguri, ateliere, expoziții, concerte. Toate acestea aducând și ținând oamenii împreună. Aspect vital, după părerea mea, date fiind izolarea și individualismul în care ne-am bălăcit și în care ne-am înecat de-a dreptul în perioada pandemiei.

Rep: În opinia dumneavoastră, ce diferențiază „TIM!D” de alte festivaluri de teatru sau dezvoltare personală la care ați participat?

S.B.: Înainte de toate, faptul că este un festival destinat, cu precădere, segmentului de vârstă adultă și acelora care au avut, sau mai au încă, accesul ori apetitul nedezvoltat suficient pentru astfel de subiecte și contexte, precum și o disponibilitate mai mică pentru a cere sprijin și a lucra terapeutic. Perfect de înțeles, de altfel, dat fiind impactul pe care l-a avut traiul în perioada comunistă, într-o comunitate restrânsă, respectiv sub presiunea dogmelor sociale și a nevoilor neîmplinite.

Și din acest motiv, este un lucru nemaipomenit faptul că s-a pus pe roți acest proiect și că a pornit de la prima cheie. Indiciu pentru mine că buzoienii sunt deschiși și pregătiți să acționeze în direcția schimbării lor.

Rep:Cum se îmbină în viața dumneavoastră actorul, art-terapeutul și călătoarea?

S.B.: Se îmbină armonios, acum. Însă până să ajung la înțelegerea că parcursul meu este unul firesc și coerent, am avut de furcă cu clarificarea și acceptarea identității mele. Am pornit ca actriță, de la 16 ani am început acest proces de formare. Din nevoia de a exprima tot ce înfundasem, pentru că nu era bine primit să fiu vulnerabilă și sensibilă, dar și pentru că voiam să fiu și eu văzută, apreciată, iubită.

Pentru a-mi aduce liniște, am avut căutări, chiar înaintea acestei vârste, de a-i înțelege pe ceilalți, asta pentru a desluși misterul raportării lor la mine și a emoțiilor pe care le trezeau în mine. Eram departe de încrederea necesară pentru a mă pregăti să dau adminitere la Facultatea de Psihologie, însă peste ani am făcut pași și în această direcție: un masterat de art-terapie, o formare de patru ani în psihoterapie-Psihodramă Clasică, una în Desen Oniric, o alta în Coaching și NLP (Programare Neurolingvistică).

Observând cât de multe schimbări, cât echilibru și cât bine au adus în viața mea, am început să transfer cunoștințele și experiența dobândită și în zona profesională. Și nu doar în proiectele artistice. Lucram deja de 15 ani ca trainer și susțineam ateliere de dezvoltare prin teatru cu grupe de adolescenți, când am început să le propun tinerilor activități de explorare personală și conștientizare emoțională.

Văzând cât de mare era necesitatea comunicării emoționale și cu câtă poftă erau primite propunerile mele de a lucra introspectiv, am prins curaj să merg mai departe, deschizându-mi propriul Studio de teatru și art-terapie „Interior” unde, în prezent, lucrez atât cu adolescenți, cât și cu adulți (în sesiuni individuale, de cuplu, de familie și de grup), pe toate cele patru direcții pe care m-am format, cu scopul explorării personale și al obținerii unei stări de bine.

Cât privește rolul meu de călătoare, este cel în care am adunat cea mai multă vechime. Am schimbat vreo patru pașapoarte până acum, nu mai aveam loc de ștampile. Am crescut cu neastâmpărul de a umbla hai-hui, o moștenire primită cu inima săltând de bucurie de la tata.

Și datorită lui, și pasiunii cu care ne-a purtat prin țară și statele vecine pe când eram doar o preadolescentă, iar surorile mele niște copile, sunt acum de neoprit.

Ba am mai avut și norocul de a întâlni un bărbat cu aceeași aplecare spre hoinăreală ca mine și cu care, de 12 ani, cotrobăi lumea-n lung și-n lat, ajungând să poposim adesea pe toate continentele.

Drept urmare, se îmbină incredibil de bine acum: călătoriile îmi sunt prilej de cunoaștere și înțelegere, precum și sursă de inspirație pentru tot ce fac pe plan artistic. Mă declar cetățeană a lumii, iar de meserie, sunt călătoare: în universul interior și în lumea mare.

Rep: Există roluri sau proiecte din activitatea dumneavoastră care v-au influențat modul în care lucrați astăzi cu oamenii?

S.B.: Da, într-o proporție anume, fiecare rol și proiect m-a adus mai aproape de cunoaștererea și înțelegerea pe care o am azi asupra mea, a oamenilor, a vieții și a lumii.  Însă, într-un mod deosebit, a contribuit spectacolul de teatru documentar „Consum excesiv”, în regia lui Daniel Chirilă, pe care l-am jucat câtă vreme am fost angajată la Teatrul Tineretului, Piatra Neamț. Subiectul era unul sensibil pentru mine, cum cred că este pentru majoritatea, deoarece a vorbit fără ocolișuri despre alcoolism, suferința trăită de persoanele care sunt înghițite de această boală, precum și despre impactul psiho-emoțional al acestora asupra celor din jur. Statisticile spun că o persoană care se confruntă cu această dependență afectează aproximativ alte șase din mediul său.

Am trăit și eu efectele acestui consum – frica, violența, fuga, indecizia de a depune plângere la Poliție – din partea unei rude… Crearea personajelor, căci jucam trei, din spectacolul amintit, și documentarea pe această temă, mi-a îmbogățit considerabil perspectiva inclusiv asupra motivațiilor, comportamentelor și universului celor afectați de această patimă. La rândul lor, sunt niște victime și au nevoie de ajutor și iubire. Iar alcoolismul este doar un exemplu.

Totodată, seriile de spectacole și ateliere art-terapeutice pe care le-am făcut cu sau pentru persoane cu dizabilități, respectiv cu adolescenți, aducând în discuție fenomenul bullying-ului și revenge porn-ul (distribuirea imaginilor foto/video cu conținut intim fără consimțământ), atât de răspândite în școlile din România, m-au ajutat să conștientizez dimensiunea fricii, a expunerii și a pericolului resimțit de tineri. Și să îndrăznesc să merg mai mult înspre ei pentru a-i sprijini să se informeze, să-și identifice resursele și să învețe să-și creeze un cerc de prieteni de aceeași vârstă, dar și de adulți de încredere, la care să poată apela ori de câte ori au nevoie. Să vorbească despre ce simt, despre ce trăiesc, să ceară o părere sau implicarea cuiva mai în măsură să acționeze eficient și responsabil în situațiile în care se trezesc.

Rep:Ce ați învățat din proiectele mari de film în care ați fost implicată și cum se reflectă acest lucru în munca dumneavoastră cu grupuri?

S.B.: Filmul, la fel și teatrul, presupun o muncă de echipă. Am învățat din ele importanța disciplinei, a pregătirii atente, a sincerității, a colaborării și cooperării, precum și a respectului față de sine, de meserie, de timp, de oameni, de contribuția adusă de fiecare. Toate aceste aspecte înșiruite sunt în mine și reprezintă fundația a tot ceea ce fac, inclusiv în lucrul terapeutic cu grupurile.

Rep: Ce rol considerați că are un festival precum „TIM!D” în dezvoltarea tinerilor și a comunității locale?

S.B.: De la mine se vede generos și necesar rolul pe care și l-a asumat TIMID-ul. Îl percep ca pe o locomotivă legată de un vagon cu ușile deschise, dispus să lase să urce pe oricine își dorește să meargă mai departe, să evolueze. Iar la cum am văzut că s-a desfășurat prima ediție, am încredere că fiecare an care o să urmeze o să adauge câte un vagon, căci adolescenții se vor năpusti înăuntru.

Fiind însă tot mai mulți cei deschiși și bine informați, vor avea și o înțelegere lărgită asupra importanței de a-i lua cu ei și pe adulți. Iar astfel cred că vom putea ajunge „ca afară”, unde am văzut adesea puști stând relaxați de vorbă cu seniori, glumind, interesându-se unii de alții, având subiecte de discuție comune, chiar dacă erau niște simpli necunoscuți.

Așadar, consider că (și) tinerii au puterea de a produce schimbări, de a crea punți între generații, între nevoi și mâini întinse spre ajutor, așa cum cei născuți înaintea lor, oricât și-ar fi dorit, n-au beneficiat de resursele de care dispunem astăzi, pe toate planurile- de la cel social până la cel educațional.

Iar „TIM!D” este un astfel de tânăr, cu multe aptitudini, educație și privilegii, care fluieră puternic pentru a atrage atenția că se apropie trenul schimbării. Buzoieni, urcați-vă, nu lăsați să vă scape!

Rep: Cum ați defini, în câteva cuvinte, esența „TIM!D”?

S.B.: Tenace, intim, modelator, inovativ, dezirabil.

Rep: Dacă ați imagina o ediție viitoare a festivalului, ce v-ați dori să adăugați sau să dezvoltați?

S.B.: Îmi imaginez un șir atât de lung de ediții al acestui festival încât îl pot face ghem. Aș adăuga ateliere destinate întâlnirilor dintre generații și diverselor categorii: părinți-copii, elevi-profesori, adolescenți-seniori, părinți-profesori. Cred că oamenii au început să câștige curiozitate și deschidere, de aici și răspunsul tot mai receptiv la provocările în direcția vindecării relațiilor (cu sine și cu ceilalți) și a consolidării unei apropieri sănătoase.

Rep: Ce mesaj ați dori să transmiteți participanților care au făcut primii pași în depășirea timidității?

S.B.: Bravo vouă! Felicitări pentru îndrăzneala de a nu mai sta în expectativă, pentru ieșirea din zona de confort și asumarea responsabilității de a porni în realizarea visurilor și a planurilor voastre!