Alexandru PRIPON
Un soldat experimentat, cu multe misiuni la activ prin diverse „teatre de operațiuni” (nici pe mine nu mă încântă prea mult această expresie, rătăcită în limba română pe filieră militară), spunea că are câteva cicatrici pe care le consideră, per ansamblu, o adevărată hartă. Fiecare își are propria poveste și este legată de un loc diferit, cu nume exotic. Iar faptul că propriul trup a devenit mărturia acelor spații și lupte, despre care citim relaxați, mi se pare ceva straniu și minunat, în egală măsură, ca o istorisire de Wilhelm Hauff.
După o viață printre oameni și (fără hiperbolizări inutile), adesea, în slujba oamenilor, am descoperit că același lucru se întâmplă cu sufletul. Există acolo atâtea cicatrici din vremuri și locuri diferite, ca o adevărată hartă a existenței noastre. Iar ceea ce suntem astăzi își trage seva din ceea ce am fost, rămânând între jaloanele ori stâncile traumelor care ne-au lămurit devenirea.
Bucuriile nu știu să lase prea multe urme. Vin și trec. Sunt excepții sau motive de încruntate nostalgii, dar se transformă doar arareori în repere menite să explice decizii. Nu provoacă nici cicatrici, nici reflexii adânc sădite în viitor. Sunt doar clipe, lungi ori scurte, hotărâte parcă să ne arate că doar tristețile se măsoară în zile, luni, ani…
Așa suntem alcătuiți, cred. Sau poate doar așa ne-am obișnuit să fim: călători obidiți prin lume, orientându-ne către viitor cu ajutorul unei hărți scrijelite, dureros, în trecut, pe vaste porțiuni ale propriului suflet. Perpetuând vechi suferințe fără vreun motiv întemeiat.
Pe de altă parte și în strânsă legătură cu ideile prezentate mai sus, eu cred că presa este o simplă și sinceră oglindire a existenței noastre. Nimic complicat – altfel spus, nimic mai complicat decât suntem noi înșine. Până și aspectele criticabile ale presei constituie, totuși, lucruri care „se cer”, necesare, poate, pentru unii dintre noi. Așa cum simțim că este necesară pipăirea frenetică a rănilor nicicând complet vindecate, puncte de reper pe o hartă a sufletului. Așa că presa va prezenta momente mohorâte și idei amărui cât timp asta ne vom dori, lucru normal, într-o lume care a modificat lejer definițiile firescului și nefirescului, pentru a corespunde realităților ce ne înconjoară până la sufocare.
De aceea, chiar dacă, uneori, mi-am exprimat dorința de a vedea anumite schimbări în peisajul media, conturând un mai mult de bine preferabil, poate, frontului atmosferic al știrilor și reportajelor negative, sunt pe deplin conștient că presa ne este oglindă. Atât timp cât vom păstra în suflet doar cicatrici pe care să le proiectăm din trecut către viitor, vom prefera zugrăvirea mediatică a hărții unor vechi și noi dureri, care să justifice un cotidian mereu încercănat și încruntat.
Ce ar fi de făcut? Nu văd soluții cu efect rapid, nici modificări imediate. Poate doar o încercare de a vindeca viitorul, printr-un mic și nevinovat truc: ce-ar fi dacă am inversa reflexia? Dacă imaginea din oglindă ar deveni mai relaxată, mai senină, mai zâmbitoare, oare nu cumva s-ar schimba și chipul oglindit, printr-un paradoxal mimetism? Nu s-ar vindeca rănile trecutului – sau măcar n-ar mai durea atât de mult –, trasând noi contururi pentru o nouă hartă a devenirii?
Desigur, nu vorbesc aici despre știri fabricate, șurubărite pentru a exprima o anumită realitate, inexistentă. Am avut parte, până la reflux intelectual, de așa ceva în perioada comunismului. Cenzura, tovarășii pricepuți la toate, deci la mai nimic, limba de lemn și gardurile metalice cu țepi, acestea nu au ce să mai caute în preajma unei redacții. Mă gândesc, însă, la o includere a binelui și plăcutului în textele cotidiene, așa cum nu am mai văzut de mult să se practice.
Știu, un ziar (de exemplu) care prezintă numai aspectele frumoase ale existenței nu ar avea prea multe șanse de supraviețuire. Cititorii s-ar întoarce destul de repede la alte publicații, ceva mai înnorate, probabil. Dar o strădanie progresivă, o tranziție a câtorva știri măcar către descrierea unor zări senine (poate chiar zările între care viețuim), un surâs fără aldine și italice ar însemna extrem de mult pentru noi. Nu sunt complet naiv, dar visez uneori la momentul însoririi. La vindecare ori măcar la ignorarea hărților alcătuite din rănile unor vremuri trecute. La acel titlu sincer, enervant de repetitiv: „O nouă zi frumoasă ca viața noastră. Ca noi”.
