Cultură

FOTO / „Învățătorul care i-a învățat pe scriitori” sau mărturisirile Passionariei Stoicescu la Zilele „Vasile Voiculescu”

Există momente în literatură care nu mai par simple ceremonii, ci adevărate liturghii ale memoriei. Un asemenea moment s-a petrecut în aceste zile de octombrie, la Pârscov, acasă la Vasile Voiculescu, în cadrul evenimentului dedicat marelui scriitor, atunci când poeta, prozatoarea și redactorul de carte Passionaria Stoicescu a dăruit celor prezenți o spovedanie a unei vieți trăite în slujba cărții. Ea a primit Marele Premiu al manifestării „Zilele Vasile Voiculescu”, dar ceea ce a dăruit, în schimb, a fost o mărturisire a unei vieți trăite întru carte, întru învățătură și întru credință în cuvânt.

„Aici, în sală, sunteți mare parte foștii mei autori, colegii mei, bibliotecarii mei dragi și toți cei ce ne leagă de carte”, a spus Passionaria Stoicescu, cu emoție. Lângă ea se aflau scriitoarea și jurnalista Daniela Șontică, membră a juriului, și poetul Dumitru Ion Dincă, președinte al juriului Concursului Național „Vasile Voiculescu”, poeți buzoieni și vechi prieteni ai autoarei. Bineînțeles că în sală se aflau mai mulți oameni de cultură, scriitori, publiciști și bibliotecari, precum Adriana Angelescu, de la Biblioteca Cercului Militar, Oana Paraipan, reprezentant al Centrului Cultural și Educațional „Alexandru Marghiloman”, Teodor Cabel, Viorel Frîncu, Sorin Burlacu, Marcela Chiriță și chiar colegul de școală al Passionariei, scriitorul Titi Damian.

„Lângă mine stă o altă poetă, Daniela Șontică, pe care o știu demult și pe care o admir. Lângă mine stă Dumitru Ion Dincă, unul dintre primii mei autori când eram redactor la editura Litera, cu cartea <Marea de voievod a bărbatului>”, a ținut să precizeze Passionaria, încadrată la prezidiu de cei doi colegi scriitori și jurați care i-au apreciat  volumul său cu Marele premiu.

Într-un amestec de umor tandru și sinceritate fără scut, Stoicescu a vorbit despre drumul ei de învățător, poet și redactor. Într-o sală plină de scriitori, bibliotecari și iubitori de literatură, a rostit o frază care ar putea fi pusă pe frontispiciul oricărei biografii dedicate vocației: „Marea calitate a vieții mele nu este că sunt poetă, este că sunt învățător. A fi învățător înseamnă enorm. Nu am fost un învățător cum sunt mulți, ci unul care a avut cu adevărat niște modele în viață și care a dorit să-i ajungă pe acei oameni”.

Apoi, cu o inflexiune aproape evanghelică, a adăugat: „Învățătorule, i se zicea lui Iisus Hristos; mai mult decât onorant. Învățătorul care am fost și-a desăvârșit studiile de Limbă și literatură română urmând facultatea, dar tot învățător am rămas. Pentru elevii mai mari, apoi pentru scriitori. Redactorul este, de fapt, un învățător de scriitori. Am avut scriitori de la care am învățat și scriitori tineri pe care am încercat să-i învăț la vremea mea”.

Într-un firesc al confesiunii, poeta a evocat două figuri buzoiene care i-au „încrucișat destinul”: Ion Caraion și Ion Gheorghe. Despre primul a spus cu o recunoștință calmă: „Dacă am scris proză și dacă scriu astăzi, îi mulțumesc lui Ion Caraion. În ultimii ani în care a stat în România, eram redactor la Litera și mă poftea la el acasă. Mă asculta și apoi îmi spunea: acum pleci, nu spui nimănui ce am vorbit. Te duci și scrii”.

Iar despre întâlnirea cu Ion Gheorghe, povestea are ceva dintr-o legendă rurală a literaturii române: „Eram învățător practicant în comuna Sihlea. Era o iarnă cumplită. Ion Gheorghe a venit la școală, îmbrăcat într-o haină lungă de piele. Colegii mei se mirau: <Ce caută ăsta la noi aici?>. Venise să se plângă că premiul Uniunii Scriitorilor fusese dat lui Nichita Stănescu. Eu eram prea mică, prea măruntă, ca să-l pot mângâia”.

Cu modestia care este semnul adevăratului creator, Stoicescu a vorbit și despre biblioteca căreia i-a dăruit toate scrisorile acelui episod, și despre viața alături de profesorul universitar Andrei Ivanov, soțul ei timp de 38 de ani: „Un om echilibrat. Un personaj foarte serios, spre deosebire de iubitul meu din școala pedagogică, care m-a dezamăgit. Am spus: eu trebuie să am un bărbat sobru, serios. Dumnezeu să-l odihnească”. În final, a privit cu seninătate spre viitorul fiului ei, diplomat, cunoscător a patru limbi, și a rostit o frază de testament moral: „Toți copiii ar trebui să-și depășească părinții”.

Scriitorul Titi Damian, prietenul și colegul ei de-o viață, a sintetizat ceea ce poate fi spus despre un redactor care și-a făcut din carte o vocație sacerdotală: „Sunt 32 de volume (n.r., ale sale) care au trecut prin mâna Passionariei, circa 10.000 de pagini. Ea mi-a pus condeiul în mână”.

În acea zi, la Pârscov, s-a simțit  parfumul de toamnă al Buzăului și memoria lui Voiculescu deopotrivă, cu recunoștința unei generații pentru cea care a știut să fie învățătorul scriitorilor. „Aici suntem în arhipelagul iubitorilor de carte și în arhipelagul iubitorilor de Voiculescu”, a spus Passionaria Stoicescu. Și, într-adevăr, în jurul ei, între Titi Damian, Daniela Șontică, Dumitru Ion Dincă și tot publicul care o asculta în tăcere, s-a născut, pentru o clipă, un arhipelag al adevărului spus în limba curată a inimii.

Articole similare