E 1978, mapamondul e cuprins de febra disco, iar „Stayin’ Alive” de la Be Gees răsună în radiouri mai des decât reclamele la Catena. Cei care au televizoare, au o altă problemă: majoritatea sunt alb-negru. Nu e mare bai la câte-un film, însă 1978 programează a unsprezecea ediție a celei mai importante competiții la care participă echipe naționale din toată lumea. Campionatul Mondial, adică. Pentru cei care au făcut ochi după apariția internetului, e greu de conceput magnitudinea unui astfel de eveniment.
Dincolo de un blat istoric între Argentina și Peru, de bara lui Rensenbring din finală sau de pletele lui Kempes, mondialul a consemnat și un eveniment inedit: tricourile unui club au fost purtate de o echipă națională, ceva de neconceput în ziua de azi. De ce? Cum? Ne-ntoarcem la televizoare.
În ziua meciului de la Mar del Plata, atât Franța, cât și Ungaria s-au prezentat pe teren purtând echipamentele lor albe de rezervă. Situația amintea izbitor de alegătorul român pus mereu în fața acelorași „echipe” îmbrăcate la fel, incapabil să mai deosebească cine cu cine joacă. Numai că era vorba de mai multe milioane de inși. Organizatorii n-au permis începerea meciului, amânând fluierul de start cu vreo trei sferturi de oră. Cum niciuna dintre delegații nu adusese un al doilea rând de echipamente, s-a căutat rapid o alternativă, soluția venind de la Atlético Kimberley, club local care joacă și acum în alb și verde.
Francezii au primit aceste tricouri de împrumut, rezultând o combinație unică pentru „Les Bleus”, șorturi albastre, tricouri în dungi. De partea cealaltă, Ungaria a rămas în alb, având numere roșii pe spate. Meciul a fost câștigat în cele din urmă de Franța, echipă care nu reușea să se califice din grupă în ciuda succesului.
Nu a fost prima oară când o echipă a trebuit să facă rost de un rând suplimentar de echipamente la un mondial. O situație similară s-a petrecut și la Campionatul Mondial din 1950, desfășurat în Brazilia. Mexicul și Elveția fuseseră eliminate înainte de a se întâlni în ultimul meci din grupă, care a avut loc la Porto Alegre. Tricourile vișinii ale Mexicului nu se pupau cu cele roșii ale Elveției. Așa că nord-americanii au îmbrăcat echipamentul albastru al celor de la Cruzeiro. Cazul e mult mai puțin cunoscut însă, pentru că evenimentul nu a fost acoperit de foarte multe televiziuni. Era, totuși, 1950.
Nici naționala României n-a fost ocolită de astfel de episoade. Mexic 1970, ultima partidă din grupă, cea cu Brazilia, iar ambele formații au tricouri de culoare galbenă. Federația nu asigurase un al doilea rând de echipament, așa că Mircea Lucescu, care era și căpitanul echipei, a cumpărat un rând de tricouri bleu pe care jucătorii au lipit stema României de la acea vreme.
