Scriitor, eseist, editor, animator cultural, s-a născut la 22 septembrie 1935, în comuna Costeşti, satul Spătaru, localitate situată în apropierea Buzăului, din părinţii Traian şi Florica Peneş. Pe linie paternă, familia își are originea în Tărlungeni, pe apa Tărlungului, unul din cele Șapte Sate din Țara Bârsei care, alături de zona Branului, a Făgărașului și a Sibiului, erau numite „mocănești”. 

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, multe familii de „mocani” au trecut munții cu turmele în Regatul României, iar alții s-au angajat baci sau ciobani la stânele din Muntenia sau din Dobrogea. Așa s-a întâmplat și cu unii dintre Peneșii din Tărlungeni, care s-au stabilit în câmpia de la Costești, alții în Prahova. Dar nu toți și-au părăsit vatra natală, astfel că în anul 1936, cu prilejul dezvelirii Monumentului Eroilor din Tărlungeni, printre cei care au contribuit financiar la înălțarea acestuia sunt menționați și căpitanul Al. Peneș, negustorul Alexandru Peneș, dar și un N. Peneș.

Mama era originară din Cilibia, fiica lui Alexe și a Dafnei Pană, unde Nicolae, rămas orfan de tată la vârsta de doar doi ani, își va petrece o parte din copilărie. După moartea tatălui (1937), mama, văduvă pentru a doua oară, se recăsătoreşte cu Iancu Nicolae, morar în comuna Stâlpu. Aici el va urma trei clase primare şi-l va cunoaşte pe doctorul Constantin Angelescu, proprietar al unei moșii și al unui frumos conac, care atunci când vine să-și vadă domeniul, vizitează și şcoala din sat, unde-l remarcă pe elevul Peneș care răspunde frumos și corect la întrebări referitoare la istoria patriei, pe care i le adresează doctorul. Peste decenii, în amintirea acelei întâlniri astrale, va publica volumul „Dr. Constantin Angelescu – Povestea unei vieţi” (1998), pe care în anul 2014 îl va reedita cu titlul „Moartea lui Cressus”, augumentat cu noi informații descoperite în documente de arhivă sau oferite de moștenitori.

Intrarea rușilor în țară și schimbarea regimului politic determină schimbări, și nu în bine, în viața familiei care se mută în „casa de lângă pădure”, la Spătaru, cea în care văzuse lumina zilei cu ajutorul Lămbroaicei, moașa satului. Astfel că va urma clasa a IV-a primară la școala din Spătaru, apoi două clase gimnaziale (1946-1948) la Liceul Comercial de băieţi din Buzău, unde se mută între timp și familia, cu chirie din cauză că începuse prigoana împotriva familiilor înstărite; moara devenise proprietatea statului, avusese loc reforma agrară, dar și „stabilizarea” monetară. Clasa a VII-a o urmează la internatul Liceului „B. P. Hasdeu”, apoi, din cauza lipsurilor materiale, se înscrie la Şcoala Profesională CFR Oradea, îndeplinind astfel dorința bunicii Dafna, care îi sugera fiicei sale să-l dea la „dipău (depou, n.r.), intre dracii-n el”, căci era un copil cam neastâmpărat. În timpul celor trei ani de studiu (1949-1952), participă la mai multe concursuri de literatură și câştigă mai multe premii la categoria școli profesionale pe Regionala CFR Cluj, iar în anul 1952, Premiul pe ţară la aceeași categorie.

După absolvire, este repartizat la Depoul CFR Cluj, dar în luna decembrie 1952, după multe peripeții, reușește să obțină transferul la Depoul din Ploieşti. Scria versuri încă de la vârsta de 12 ani, iar după absolvirea școlii profesionale și transferul la Ploiești, intră în contact cu mişcarea literară din Buzău, condusă de inginerul Gheorghe Ciauşu, preşedintele Cenaclului „Al. Sahia”, pe care îl cunoștea încă din adolescență când, în vacanța de vară lucra ca salahor la instalarea conductelor pentru canalizarea orașului. Publică primele poezii în ziarul local „Viaţa Buzăului” precum şi în volumul „Condeieri dintr-un oraş al patriei noastre” (1954).

La Depoul din Ploiești lucra ziua ca lăcătuș-montator, iar seara urma cursurile Liceului „Alexandru Ioan Cuza” din localitate, două clase într-un an (1954-1956). După absolvirea liceului, ratează intrarea la Facultatea de Limba şi Literatura Română, fiindcă secția de critică literară s-a desființat chiar în acel an, la fel și Școala de Literatură, așa că va încerca la Facultatea de Istorie, dar un citat din Nicolae Iorga și menționarea numelui lui Nicolae Simache, profesorul său, fac să primească o notă insuficientă pentru a fi admis. Se va înscrie la Şcoala Tehnică de Activişti Culturali (1956-1958), unde va avea ca profesori mari personalități ale culturii române, iar dintre colegii de atunci, pe mulți îi vom afla menționați în dicționare de specialitate sau în cataloagele bibliotecilor.

În 1957, editează, împreună cu Mihai Ungheanu, „Revista Şcolii”, unde publică poezii. Va mai publica versuri, eseuri, articole şi reportaje în „Viaţa Buzăului”, „Flamura Prahovei”, „Scânteia tineretului”, „Tânărul scriitor”, „Îndrumătorul cultural” etc., precum şi în toate culegerile locale: „Pe scuturi de aur” (1969); „Pământ românesc” (1973); „Caiet de etnografie şi folclor” (1974, 1978, publicaţie editată din iniţiativa sa); „Columnele luminii” (1974); „Ţara ca o primăvară” (1976); „Patrie eternă” (1979); „Anotimp solar” (1982). Este prezent şi în antologia de versuri „Flori lângă izvoare” (1985) cu poezia „Autobiografie”. Este premiat de mai multe ori pentru publicistică  la Festivalul Naţional „Cântarea României”.

În anul 1958, după absolvirea Școlii de Activiști Culturali, este numit director al Casei de Cultură din Videle unde, până în 1962, va desfăşura o intensă activitate culturală. Va înfiinţa prima estradă a amatorilor din ţară, o formaţie de teatru, un cor şi o orchestră de muzică populară; el însuși va deveni o vedetă, căci era interpret de muzică populară și ușoară, recita, juca teatru, dar și fotbal. În 1962, la rugămintea mamei, revine la Buzău ca instructor artistic la Casa de Cultură a oraşului, unde va lucra până în anul 1968, când devine director al Casei Județene de Îndrumare a Creației Populare. În paralel, urmează cursurile Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1969 cu teza de licenţă „P. P. Negulescu, filosof şi istoric al filosofiei”.

La Centrul de Îndrumare a Creației Populare (cum se va numi mai apoi), publică  culegerea de folclor „Dorule de unde vii…” (1970, îngrijitor de ediţie împreună cu profesorul Gheorghe Băicuş). În 1971 înfiinţează  Asociaţia de Etnografie şi Folclor al cărei preşedinte de onoare va fi prof. dr. docent Mihai Pop, directorul Institutului de Etnografie şi Folclor. În aceeaşi perioadă, au prins viaţă serbările folclorice: „Pe urme de baladă” (Gura Teghii), „Plaiul Nucului” (Lopătari), „Festivalul Slănicului” (Mânzăleşti), „Cu cântecul şi jocul pe plaiuri bisocene” (Bisoca), cât şi „Toamna culturală buzoiană” sau „Cântecul oraşului” (Râmnicu Sărat).

Cu Teatrul Popular din Buzău participă (și ca interpret) la Festivalul Internaţional „Interdrama” (1971) din Berlinul Occidental, iar în 1974, împreună cu ansamblurile folclorice din Lopătari şi Ziduri, participă la Festivalul Internaţional de Folclor de la Zagreb. În 1975, cu Ansamblul „Plaiurile Mioriţei” va efectua un lung turneu în Elveţia şi Franţa.

Între anii 1978 și 1989 este vicepreşedinte al Comitetului Judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă. În această calitate a coordonat, printre altele, Tabăra de sculptură în aer liber de la Măgura (1970-1985).

*

În urma evenimentelor din decembrie 1989, Nicolae Peneș este nevoit să se reprofileze profesional, dar n-a abandonat domeniul cultural. A făcut jurnalism la Buzău și în capitală, a cercetat în biblioteci și arhive, s-a documentat. La Buzău lucrează la ziarul „Senator”, redactor principal, unde publică în serial „Viaţa şi moartea Mihaelei Runceanu”şi „Pagini din procesul asasinului Mihaelei Runceanu”, apoi scrie o carte, „Un cântec ucis”,despre sfârşitul tragic al artistei, volum reeditat în anul 2009. Şi procesul asasinului a luat forma unei cărţi pe care a editat-o în anul 1990. La București este reporter special pentru publicațiile păunesciene „Totuși iubirea” și „Vremea”, reportajele din acea perioadă aflându-și locul în volumele „Orașul cu castani și amintiri”(2010-2011), reeditate într-un singur volum, cu un titlu oarecum nou, „Buzău, orașul cu castani și amintiri”, în anul 2020, dar și în volumul „Orașul cu statui furate”, și el reeditat în anul 2020, cu titlul „Buzău, orașul cu statui furate”. În acest volum va include și texte publicistice apărute în „Flacăra”, „Dimineața”, „Paideia”, „Moftul român”, „Femeia”.

La finele anului 1990, în decembrie, se pensionează, astfel acordând mai mult timp cercetărilor în arhive şi biblioteci. Împreună cu Brânduşa Negulescu publică în anul 1996 volumul „Fundaţia Dalles”, apreciat de specialiști ca prima monografie dedicată unei astfel de instituții. Urmează volumele „I.L. Caragiale, comersant la Buzău” (1997, reeditată cu revizuiri şi completări, în 2005 şi 2012) şi „Dr. C. Angelescu – Povestea unei vieţi”. Devine membru al Societăţii Ziariştilor în 1990, iar în 1998, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

În anul 2003, vede lumina tiparului volumul „Buzăul, dincolo de Bariera Brăilei”, lucrare cu caracter monografic, prilejuită de aniversarea a 75 de ani de existenţă a Întreprinderii „Metalurgica” (la acea dată aparţinând de Grup Romet Buzău).

În anul 2005 lansează cartea „Dr. ing. Mihail Bălănescu – Mărturiile unui luptător”, o biografie a omului de ştiinţă şi despre pătimirile sale în închisorile comuniste, reeditată şi completată, în anul 2012, când protagonistul său împlinea vârsta de 90 de ani, era membru de onoare al Academiei Române și se recăsătorise.

La 70 de ani (2005), îşi lansează şi primul volum de versuri „Tăcutele iubiri”, distins cu Premiul „G. Coşbuc” la Festivalul de Poezie „George Coșbuc” de la Bistriţa. Şi acest volum a fost reeditat, inclusiv la Tipo Moldova Iaşi, în colecţia „Opera Omnia”, iar în anul 2021 a cunoscut o nouă ediție revăzută și completată cu versuri din anii 1963 și 1964. Un grupaj de versuri din acest volum a fost inclus în „Antologia poeziei române”, ediţie în patru limbi ce apare la Tipo Moldova. În Anul Centenar al Marii Uniri a fost declarat membru de onoare al Asociaţiei „Alexandru Marghiloman şi Elena Marghiloman-Pherekyde”, lansată oficial în ziua de 18 octombrie 2018.

După ani de cercetări prin arhive şi biblioteci, în anul 2007 publică primul volum „Alexandru Marghiloman-lordul valah”, iar în anul următor a apărut şi volumul al doilea. Distinsă cu Premiul „Mihail Kogălniceanu” al Academiei Române în anul 2008, cartea a fost reeditată, cu completări şi revizuită, în anul 2011, la Buzău, şi în colecţia „Opera Omnia” la Tipo Moldova, într-un singur volum, iar în Anul Centenarului României Mari a fost retipărită într-o ediţie de lux, de Primăria Buzău.

În anul 2013, publică un volum de Elogii efemere: (radiografii spirituale), cuprinzând eseuri despre mari personalităţi ale Buzăului şi nu numai, reeditat un an mai târziu la Tipo Moldova, Iași.

Aniversarea a opt decenii de viaţă a constituit pentru Nicolae Peneş un moment deosebit pe care l-a pregătit în inconfundabilul „stil Peneş”. A tipărit volumul „Un nume adunat pe-o carte”, cuprinzând amintirile sale, amintiri ale unor prieteni şi apropiaţi, scrisori, gândurile sale despre prieteni şi prietenie, prefeţe, referinţe bibliografice şi altele. La aniversarea a 150 de ani de existenţă a Colegiului Naţional „B. P. Hasdeu” publică volumul „Personalităţi hasdeiene” (2017), aflat deja la cea de-a doua ediţie, revăzută și completată (2018). În anul 2021 a semnat un volum dedicat vieții și activității inginerului Ioan Blag, director al Întreprinderii „Metalurgica” Buzău în perioada 1979-1989.

Chiar dacă sănătatea precară nu i-a mai permis deplasări pentru documentări interesante, Nicolae Peneș n-a renunțat la scris. S-a întors la prima sa dragoste, Poezia, iar în anul 2023, la aniversarea a 88 de ani, editează volumul „Cheia din vis”, „care l-a ajutat să descopere meritul lui Dumnezeu”, cum remarca scriitoarea Elena Căpățînă, pentru că încă trăiește și poate să scrie. Că este meritul și darul lui Dumnezeu pentru toate câte le-a primit, și încă mai primește, o recunoaște cu pioșenie însuși Nicolae Peneș care, acum, la aniversarea a 90 de ani, se întreabă „Doamne, ce-aș fi fost fără Tine?” în poezia care dă și titlul volumului aniversar în care prieteni și cunoscuți, simpli cititori îi transmit sărbătoritului urările de cuviință într-o asemenea zi.

Este Cetăţean de Onoare al Municipiului Buzău, declarat Omul anului 2008 și 2016, iar în anul 2020 a devenit Cetățean de Onoare al județului Buzău. Despre Nicolae Peneş au scris importante personalităţi ale culturii care au activat sau încă activează în diverse domenii, dar în anul 2018, profesoara Valeria Grigorescu-Condei, originară din Stâlpu, i-a dedicat un întreg volum de „Scrisori către Nicolae Peneş”.

Noi vom încheia cu versurile lui George Călinescu: „Deci cine are-n el psipsihé /  Să strige: Vivat! Evohé, / Cu pânzele pe Mar del Zur / Cânt: Gaudeamus igitur!”.

Marcela CHIRIȚĂ este bibliotecar pensionar, absolventă a Școlii Postliceale  de Bibiloteconomie, 

care și-a desfășurat întreaga activitate la Biblioteca Județeană