FOTO / La BIAF, Flavius Lucăcel țese povești în artă, ferestre în timp deschise de memoria părinților

Flavius Lucăcel, născut la 26 august 1968 în satul Aluniș din Sălaj, poartă în el amprenta rădăcinilor și a destinului ce se deschide în mai multe căi. Pseudonimul ascunde un Gheorghe Traian Lucăcel, dar revelația adevărată este artistul polimorf, greu de prins într-o singură formulă. Între pictura ce respiră ca o fereastră în timp și dramaturgia care caută adâncimile ființei, Lucăcel rămâne un căutător de sensuri.

Cu treisprezece volume de teatru, cu premii ce îi recunosc forța cuvântului – de la „Singurătatea pietrelor”, nominalizată la UNITER, la distincțiile „Radu Stanca” și „Negoiță Irimie” –, cu spectacole-lectură și proiecte expoziționale care poartă pecetea înnoirii, el se arată asemenea unui izvor ce nu se lasă cuprins de o singură matcă. Clujean prin locuire, dar al satului prin rădăcină, Flavius Lucăcel adună în opera sa tensiunea dintre memorie și prezent, dintre obârșie și înnoire, într-un drum care, asemenea oricărei creații adevărate, nu caută închiderea, ci adâncirea.

În aceste zile, la Galeriile de Artă din Buzău, în cadrul Buzău International Arts Festival, se află deschisă expoziția sa „Memoria părinților”, un prilej de a pătrunde în universul unor lucrări care sunt totodată documente vii și ferestre în timp. Bogată vizual și plină de semnificații, expoziția mai poate fi vizitată până pe 12 septembrie, și aduce în fața privitorului nu doar frumusețea obiectelor recuperate, ci și taina legăturii nevăzute cu părinții și cu rădăcinile noastre.

În fiecare lucrare a lui Lucăcel tresare tăcerea luminoasă a satului din care s-a ridicat. Alunișul natal – purtând printr-o întâmplare fericită același nume cu Aluniș, „Athosul buzoian” din zona de munte a județului -, pare să fi așezat în inima artistului o taină de obârșie, un fel de legământ cu pământul, cu părinții, adică cu „rădăcinile”. Din acea lume țărănească, unde ștergarele, țoalele și ramele ferestrelor păstrau respirația generațiilor, Lucăcel aduce în fața buzoienilor  „Memoria părinților”, ca  o chemare înspre ceea ce rămâne din noi atunci când toate trec: munca mâinilor, frumusețea firelor țesute cu răbdare, dar și poveștile care se așază în obiecte, ca într-o icoană. Lucrările lui devin ferestre în timp; prin ele se uită spre noi părinții, bunicii și străbunicii, iar artistul recuperează fragmente fragile și le transfigurează în artă. Poate și de aceea întâlnirea cu Buzăul – cu satul Aluniș, cu oamenii, cu festivalul BIAF și cu întreaga comunitate -, nu a fost una întâmplătoare.

Buzoienii care au trecut  deja pragul expoziției lui Lucăcel au simțit că ea se află pe simezele Galeriilor de Artă și, în același timp, și  în sufletele lor, pentru că ea ne amintește, blagian, că rădăcinile  sunt  acolo unde memoria părinților ne ține vii.

Într-un interviu pentru cititorii OPINIA, în care pune mult suflet, așa cum face și cu toate lucrările sale, Lucăcel mărturisește că experiența de la Buzău a fost un fel de întoarcere acasă, un cerc care s-a închis firesc, printr-o descoperire plină de frumusețe, pentru că, și aici,  a găsit aceeași vibrație a lumii de unde vine el: dragostea pentru tradiție, pentru familie, pentru patrimoniul fragil al fiecărei case.

Reporter: Cum a luat naștere expoziția  „Memoria părinților” care se află acum pe Simeze la Galeriile de artă din Buzău?

Flavius Lucăcel: Lucrările înseamnă o parte din munca mea din ultimii opt ani. Am realizat o selecție și, alături de curatorul Daniel Săuca și criticul de artă Vicențiu Pușcașu, din Galați, de la Universitatea „Dunărea de Jos”, am conceput un proiect dedicat publicului buzoian. Am structurat lucrările astfel încât să existe o coerență între ele și am răspuns cu bucurie invitației organizatorilor BIAF, pe care îi felicit pentru inițiativa de a realiza acest festival. Sunt convins că nu este ușor de gestionat, dat fiind numărul mare de evenimente. Am fost plăcut impresionat de bogăția programului, care a reunit manifestări din toate domeniile artelor, la un nivel ridicat, cu evenimente culturale de foarte bună calitate.

Rep.: Care este mesajul expoziției? Ce doriți să transmită lucrările dumneavoastră publicului?

F.L.: Aș vrea ca oamenii să fie mult mai atenți la patrimoniu – și mă refer în mod special la micul patrimoniu al fiecărei familii. Sunt convins că și în satele din Buzău, la fel ca în cele din Sălaj, Maramureș sau Suceava, de unde eu am colectat și primit o parte din materialele folosite pentru a realiza aceste lucrări, fiecare familie deține obiecte făcute de două-trei generații: de bunici și străbunici. Lucrurile acestea ar trebui păstrate cu grijă sau donate unor artiști contemporani care le pot transforma în obiecte de artă. Este nevoie de mai multă atenție față de ceea ce ne-au lăsat cei din familiile noastre. Este vorba despre un patrimoniu material alcătuit din țoale și ștergare; la noi, în Sălaj, li se spune „șterguri” sau țoale de pat. În Buzău, poate, sunt ștergarele care se pun la icoane sau pe farfurii, de sărbători.

Rep.: Cum i-ați determinat pe oameni să renunțe la asemenea valori care țin de istoria lor, a familiei lor?

F.L.: Am pornit de la familia mea. Fiind bolnav, tatăl meu a venit să stea cu noi în Cluj și n-a mai mers o vreme la casa părintească; după o vreme, când a mers sora mea acolo, a constatat că o parte din țoalele făcute de mama mea în război – a țesut lucruri frumoase – au fost distruse de molii. E un fenomen, pentru că mulți copii sunt plecați, iar casele au rămas în multe cazuri goale; când trăiau mamele și bunicile noastre, le scoteau la soare, puneau naftalină, puneau tot felul de lucruri și le întrețineau. Aceste țesături sunt perisabile, fiind confecționate din materiale naturale: lână, cânepă, in. Sunt perisabile și se degradează foarte ușor dacă nu sunt întreținute. Eu am găsit multe materiale deja degradate. Și, de fapt, proiectul meu folosește aceste materiale. E o reciclare a acestor materiale. Eu le decupez părțile care au mai rămas într-o stare bună și le integrez în aceste lucrări. Le colez, lucrez după tehnicile vechi, cu clei de oase, le întăresc, folosesc albuș de zinc și tot felul de pulberi și așa am început să construiesc aceste lucruri.

Oamenilor a început să le placă. E o doamnă din Suceava, Domnica Lupu, care mi-a văzut lucrările la București, la Muzeul Țăranului Român și la Palatele Brâncovenești, și a venit la TIFF (Transilvania International Film Festival, n.r.), la Cluj, și mi-a adus un portbagaj de astfel de obiecte, multe în stare aproape bună; eu le dau mai departe  unor muzee. Un astfel de muzeu este în Mediaș; aici un domn are un muzeu privat și i-am făcut cadou o parte din cele care erau în stare bună pentru muzeul dânsului. De asemenea, merg în străinătate; acum am fost în Palma de Mallorca și am găsit niște români drăguți cărora le-am lăsat un ștergar, o scoarță. Le fac cadou mai departe unor oameni care simt că se leagă sau sunt legați de astfel de lucruri, simt că le prețuiesc.

Rep.: Ați pornit cu lucrările de la ceea ce a avut mai bun mama dumneavoastră, de la lucrurile create de dumneaei cu multă migală; erau  niște lucruri care implicau o creație, deoarece în lucrul acesta tradițional fiecare își pune amprenta prin culori, prin motivele folosite.

F.L.: Pe Valea Someșului, lucrurile frumoase din casa mea erau cele făcute de mână de bunica, de străbunica și de mama. Acestea erau adevărate comori ale familiei. Aveam câteva reproduceri după icoane pe care mama le pusese în casa dinainte, în camera cea mai bună, camera de oaspeți. Cu această estetică am crescut. Nu am avut pictură impresionistă sau de alt tip în casă. Pentru mine, aceste obiecte reprezintă sensibilitatea estetică și felul în care m-am format. Cu ele m-am format eu.

Eu sunt și dramaturg, sunt scriitor și am integrat într-o formă de artă contemporană aceste lucruri, și simt că sunt foarte bine integrate. Și bine că m-am gândit să le integrez. Sunt convins că și alții au făcut-o, o fac și o vor face mulți alți artiști, pentru că nu e o licență a mea. Eu fac în felul meu, alții vor face cum vor simți. Este important să le integrăm în ceva, să nu le lăsăm să se piardă și să le dăm însemnătate.

Vorbim de ceva foarte simplu, dar în același timp extraordinar. Spre exemplu, o femeie lucra o lună și jumătate la un țol. Materialele erau scumpe, coloranții naturali, iar lâna  avea un proces întreg al  pregătirii ei: se curăța, se spăla, se torcea. Dacă am calcula orele investite, ar reprezenta o sumă considerabilă dacă ar fi trebuit plătită. Aceste țoale au o valoare deopotrivă pecuniară și simbolică, prin măsura muncii și migalei depuse, o valoare inestimabilă. Apreciez profund această muncă, precizia și calitatea cu care erau realizate; ele sunt dovada unei frumuseți și unei priceperi care rar se mai întâlnesc astăzi.

Rep.: Ați expus lucrări care se află înrămate; am înțeles că sunt rame vechi, unele foarte vechi,  ceea ce proiectează  lucrările dumneavoastră ca pe niște ferestre în timp.

F.L.: Aici este introdus bărbatul. Femeia este cu pânza și este, de asemenea, și tâmplarul. Am pornit de la povestea unui tâmplar din satul Tihău, un băiat nu foarte bogat, care se căsătorește și vrea să-și facă o casă, dar nu are bani să cumpere ramele. Merge la un tâmplar, stă șase luni, face ucenicia și își face ramele pentru casa lui, după care se angajează miner. Copiii doresc să transforme casa, dar păstrează ramele; știind povestea tatălui, nu aruncă aceste ferestre, aceste rame, și eu ajung la ele. Mi s-a părut frumos. În casă au crescut șase copii. Felul în care se uitau ei iarna pe ferestrele cu ramele făcute de tatăl lor este o poveste de dragoste față de familie și față de ceea ce era al lor: să mergi și să lucrezi șase luni fără niciun ban ca să poți să faci tu propria fereastră!

Rep.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră memoria părinților?

F.L.: Pornesc de la o realitate simplă. Lucrez, de pildă, în grădină. Am o mică grădină la casa mea din Cluj. Curăț un măr sau un păr și apoi mă duc în casă ca să-l întreb pe tatăl meu cum se face un anumit lucru; pentru câteva secunde simt impulsul în mine, iar apoi știu că el nu mai există. Pentru mine, tata era un fel de Google. El știa tot, în toate domeniile. Avea o înțelepciune aparte.

Dincolo de asta, cred că este o legătură a noastră cu esențialul, cu rădăcina noastră, felul în care ne mai putem hrăni spiritual. Prin memoria părinților, ne hrănim. Este ceva de care nu trebuie să ne rupem sub nicio formă.

Rep.: Aveți povești, aveți suflet în lucrări. Este un fel  de întoarcere acasă sau o încercare de a salva acest „acasă” care dispare!

F.L.: E o antropologie, un fel de chirurgie în lucrurile care au aparținut altora. Intru foarte adânc în povești. Am luat, de pildă, ramele din fosta clădire a Securității, actualul SRI din Cluj – o clădire construită la începutul secolului XX, cu alte povești -, și le-am încărcat cu o poveste pozitivă. Și multe alte lucruri de acest fel.

Rep.: Dumneavoastră v-ați născut în Aluniș. Și noi, aici la Buzău, avem un Aluniș! Ați plecat de „acasă” și ați ajuns „acasă”, cel puțin din punct de vedere al numelui locului.

F.L.: Am văzut și m-am bucurat. Am văzut indicatorul cu Alunișul. Interesant este că am plecat de acasă, am călătorit mult în lume, dar tot timpul am rămas în Aluniș. Adică, urmând linia blagiană, nu am plecat niciodată cu totul de acolo; tot acolo sunt. Sunt în America, merg în Israel, în Spania, dar cu mintea tot la oamenii din satul meu. Povestesc chiar și cu oameni care nu au auzit niciodată de Aluniș, și  deja mă întreabă despre Borzocu, cum era; și le mai vorbesc despre Nilu din Aluniș. Am reușit să creez niște personaje și o poveste.

Rep.: Poate într-o zi  le așezați într-o carte!

F.L.: Poate că scriu o piesă de teatru. Un prieten profesor de la Cluj îmi zice: „Scrie o piesă de teatru despre lumea aia!”.

Rep.: Aveți 13 volume de teatru. Și ați fost premiat de UNITER

F.L.: De UNITER am fost premiat pentru proiectul „Cultură în șură”, pe care l-am inițiat alături de regizorul Victor Olăguț și de Florentina Năstase, care cred că are și ea origini buzoiene prin tată. Am și nominalizări la UNITER, precum și multe alte reușite în domeniul teatrului și al picturii.

Rep.: „Memoria părinților” se leagă de temele recurente din dramaturgia și pictura dumneavoastră, pentru că sunteți și pictor.

F.L.: Dramaturgia mea are, foarte adânc, o energie, un fel de story politic, dar și metafizic. Este puțin diferită. Dar acest prieten al meu spune: „Încearcă să scrii, că lumea bine conturată de aici este foarte aproape de tine. Încearcă să scrii o piesă legată de sat.” Poate fi un proiect.

Rep.: Sunteți și dramaturg și pictor. Cum se hrănesc cele două forme de expresie ale dumneavoastră? Se combină?

F.L.: Eu când pictez, nu scriu. Am început să pictez de șase ani și nu am mai scris niciun rând. La un moment dat, o să mă opresc din pictat și voi începe din nou să scriu. Una dintre temele mele este legată de copiii cu nevoi speciale sau de copiii autiști. Se joacă în Târgu Jiu și la Baia Mare, iar aceste activități pot contribui la schimbarea mentalităților. Sunt în zona aceasta în care poate reușim să-i facem pe oameni mai sensibili la anumite teme, mai empatici. Este nevoie de umanism și de empatie, mai ales în vremurile în care trăim.

Rep.: Dacă ar fi să definiți teatrul dumneavoastră într-o imagine sau un cuvânt care ar fi acela? Cum l-ați descrie?

F.L.: Empatie. Aici sunt; în zona înțelegerii; să fim atenți cu ceilalți. Empatie este cuvântul.

Rep.: Ce teme simțiți că vor rămâne mereu în centrul  creației dv. indiferent de forma în care o veți exprima?

F.L.: Umanismul. Ideea de a nu pierde umanismul și de a fi empatici, de a ne pune în locul celuilalt. Și esența aceasta a noastră, frumoasă, românească. Nu e un cuvânt mare. Te gândești la Enescu, te gândești la Brâncuși, care ne-au exprimat universal. Ce lucruri frumoase
le-au ieșit! Și la Blaga la fel! Nu are cum să-ți iasă dacă nu încerci să te exprimi esențial, pe tine și pe poporul din care te tragi. Este vorba despre cum au reușit unii artiști să rămână esențiali și universali. Uite așa: au vorbit despre străfundurile ființei poporului din care se trag.

Rep.:  Participarea la BIAF v-a inspirat?

F.L.: BIAF a fost o lecție că se poate realiza oriunde ceva foarte profesionist și frumos, și nu neapărat cu mulți bani. Știu ce bugete se alocă pentru evenimente în România, cum este și TIFF la Cluj. Am mult respect față de echipa care reușește să organizeze, în Buzău, o lună întreagă de evenimente, cu două-patru manifestări zilnice de nivel profesionist. Cu asta am rămas: cu o lecție despre cum se poate realiza un proiect!

Mulțumesc publicului din Buzău care m-a primit cu căldură și lui Irinel și Cristi Martin; le mulțumesc tuturor!

Rep.: Ce proiecte de viitor apropiat aveți?

F.L.: Vă spun despre două dintre ele. Acum sunt în drum spre Maramureș cu un prieten din Israel. Vrem să dezvoltăm proiectul meu cu pânzele, în care apare femeia din mediul rural, țăranca noastră. El are o idee frumoasă, ceva legat de spiritul Penelopei, dar nu vom folosi această temă în modul acesta. Rămânem într-o abordare de bun-simț românesc, despre femeia care rămâne singură la 32 de ani; avem povestea unei femei care, la 32 de ani, rămâne văduvă cu doi copii pe care îi crește. Noi am întâlnit-o la 80-81 de ani, luminoasă, împăcată cu viața, deși nu a avut o viață ușoară, și spunem povestea unei țărănci românce care luptă frumos cu viața și își crește copiii.

În ultima parte a anului, în decembrie, voi fi în Chicago, de Ziua României, într-o gală foarte frumoasă a comunității românești din Chicago. Este o organizație numită RUF ( Romanian United Foundation) care organizează o gală. Voi avea o expoziție în cadrul acestei gale.