Într-o vreme în care educația este tot mai des redusă la cifre și statistici, există voci care au curajul să revină la întrebările esențiale despre sens, valoare și finalitate. Una dintre aceste voci este cea a prof. dr. Anca Florea, director adjunct al acestui spațiu emblematic pentru excelența educațională din România care se numește Colegiul Național „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Buzău.
I-am descoperit această voce puternică ce o evidențiază ca un adevărat reper al gândirii critice și al sincerității academice, în discursul său public, rostit la deschiderea anului școlar. Vorbind în fața elevilor despre libertatea matură, curajul de a spune „nu” și verticalitatea morală într-o societate tot mai relativizantă, Anca Florea a sintetizat la acel moment, cu elocință, filosofia pe care o regăsim acum și în volumul său proaspăt ieșit de sub tipar: „Întoarcerea la filosofia educației. Fundamente axiologice și semiotice în abordarea paradigmelor și politicilor educaționale”.
Această carte se evidențiază drept o mărturisire intelectuală, o meditație profundă asupra sensului uitat al educației, dar și o pledoarie fermă pentru autenticitate, demnitate și formare cu finalitate etică. Cartea îndeamnă la reumanizarea actului educativ, într-un context în care școala riscă să devină doar un furnizor de competențe, nu un loc al formării caracterului și gândirii autonome.
Așa cum reiese și din volumul său, prefațat de Oana Camelia Șerban – scriitoare, publicistă, traducătoare și conferențiar universitar la Facultatea de Filosofie a Universității din București –, Anca Florea este doctor în filosofie, titlu obținut cu distincția „summa cum laude” la Universitatea din București, pentru teza intitulată „Fundamente axiologice și semiotice în abordarea paradigmelor și politicilor educaționale”. Cu o activitate bogată în domeniul educației și culturii, este autoare, cercetătoare și cadru didactic, dedicată explorării relației dintre educație, cultură și valori. A susținut numeroase conferințe academice atât în țară, cât și în străinătate, promovând dialogul interdisciplinar și reflecția critică. Pentru ea, filosofia nu este doar un obiect de studiu, ci un mijloc esențial de înțelegere a lumii și a condiției umane.
I-am solicitat într-un scurt interviu să ne vorbească despre cartea sa și despre motivațiile care au condus-o la scrierea acestui volum, unde evidențiază provocările pe care le ridică, astăzi, formarea reală a tinerilor. Este un dialog lucid și provocator, care oferă o perspectivă necesară și profundă asupra educației, nu ca sistem, ci ca vocație.
Reporter: Ce înseamnă pentru dumneavoastră „exercițiul scrisului” și de ce este el atât de important?
Anca Florea: Am privit întotdeauna scrisul ca pe o formă de numire a realului. De altfel, cred că aceasta este condiția sa originară. Scrisul este pentru mine acea formă subtilă prin care, indicând realul, ai marea șansă a practicării unui tip de introspecție lucidă și exigentă, absolut necesară în întâlnirea cu Celălalt, cititorul. Trebuie să vă mărturisesc că am înțeles și am acceptat relativ târziu faptul că punerea în pagină a unui gând nu este actul final al unei căutări, ci căutarea însăși sau, poate și mai provocator, este doar începutul explorării. Probabil că astfel se explică apariția relativ târzie a primului volum de autor. Nu m-a speriat niciodată foaia albă pe care o aveam în față, dar am fost de multe ori copleșită de gândul că autorul trebuie să dea seamă mai întâi în fața propriei conștiințe de profunzimea interogațiilor sale, pentru ca mai apoi să poată privi detașat, adică obiectiv, acea realitate pe care încearcă „să o ia în stăpânire”.
Rep.: Cum interpretați relația dintre scris și sinceritate?
A.F.: Sinceritatea este o formă de raportare la celălalt. Autenticitatea înseamnă ceva mai mult; ea este în primul rând sinceritate față de sine. Dacă acceptăm această nuanță, probabil că ar fi mai adecvat să vorbim despre relația dintre scris și autenticitate, ca o formă lucidă de asumare a cuvântului, a ideii, a propriului Eu. Nu mai puțin adevărat este faptul că a fi autentic în raport cu textul scris înseamnă să fii prezent nu numai mental, ci să aderi și sufletește. Nu pot privi scrisul ca pe un exercițiu contextual, egoist, oportunist. Textul autentic poate traduce căutări uneori calme, alteori tumultoase, dar niciodată duplicitare. Sincerității deconcertantă a cuvântului rostit îi poate corespunde echilibrul minuțios al cuvântului scris.
Rep: Ce mesaj transmite titlul cărții „Întoarcerea la filosofia educației”?
A.F.: Secolul XXI se prezintă din ce în ce mai mult ca fiind unul al informației, al imaginii, al relativismului, al postadevărului, al privilegierii emoției în raport cu sentimentul, al însingurării care apare ca alternativă a neadaptării sociale etc. Într-un secol în care pare că suntem din ce în ce mai dispuși să negociem adevărul, și nu pentru că i-am asocia salutara îndoială metodică a lui Descartes, ci pentru că orgoliile exacerbate sau pragmatismul conjunctural al celor mediocri par a cântări mai mult decât verticalitatea celui care se încăpățânează să dezvăluie sensuri, suntem din ce în ce mai vulnerabili în fața superficialității, a autosuficienței, a minciunii.
Îmi pare că educația începe să aibă azi dificultăți în a proiecta omul din punct de vedere cognitiv și emoțional, înstrăinându-l, în același timp, din ce în ce mai mult de spirit. Din punctul meu de vedere, afirmam în lucrare, că există și o ruină „psihologică” a unor suspendări conceptuale: ceea ce politicile educaționale contemporane par să urmeze prea puțin este finalitatea etică a gândirii prudențiale și a înțelepciunii practice, și anume fericirea. Nimeni nu vrea ca sistemele educaționale actuale să producă indivizi „fericiți”, ci subiecți „echipați” cu cât mai multe calități și aptitudini care pot fi valorificate interdisciplinar. Și-atunci, întrebarea fundamentală care restrânge orizontul abordărilor contemporane este în ce măsură întoarcerea la aceste concepte ale educației tradiționale mai este astăzi posibilă și dacă da, ce loc are inovația în tot acest demers care are fundamente conservatoare, cel puțin paideic?
Întoarcerea la filosofia educației gravitează cel puțin în jurul unei opțiuni personale pe care aș formula-o concis: nevoia de a recupera modelul paideic grecesc, ca perspectivă care privilegiază receptarea și transmiterea valorilor.
Rep.: Cum se justifică, în viziunea dumneavoastră, nevoia de a reveni la filozofia educației în contextul actual?
A.F.: Întrebarea dumneavoastră este binevenită în discuția noastră, cu atât mai mult cu cât răspunsul trimite chiar la ultimul capitol al cărții: Filosofia educației și reforma educațională, încotro? Din acest motiv îmi permit să formulez un răspuns tehnic care reprezintă, de altfel, una dintre concluziile cercetării. Afirmam în lucrare faptul că orice discuţie asupra educaţiei porneşte de la abordarea acesteia din perspectiva unei practici socio-culturale care permite identificarea unor componente multiple care ţin de artă, de ştiinţă, de filosofie, de tehnică etc. Într-o asemenea abordare, actul paideic apare ca un demers care necesită, pentru o mai bună înţelegere, o viziune metateoretică, supunând reflecţiei o serie de orizonturi legate de fundamentele educaţiei, de esenţa educaţiei, de finalităţile actului educativ, de valorile pe care se fundamentează etc.
Devine, în acest context, explicită nevoia de a vorbi despre o filosofie a educaţiei, în cadrul căreia pot fi identificate asumpţii axiologice şi presupoziţii metafizice. Pe de altă parte, educaţia se află şi sub incidenţa unui domeniu cu o puternică amprentă pragmatică, absolut necesară în contextul aplicării principiilor, a premiselor care ţin de coordonata valorică şi metafizică; este vorba, prin urmare, despre dimensiunea managementului educaţional, domeniu al cunoaşterii care cuprinde teoria şi practica referitoare la coordonarea, organizarea şi evaluarea actului educaţional.
Rep.: Ce obstacole vedeți în calea revalorizării reflecției filosofice în sistemul educațional actual?
A.F.: Acesta este o întrebare extrem de provocatoare. Nu știu dacă viitorul va rezerva politicilor educaționale o amprentă filosofică mai accentuată, dar îmi place să sper că vom asista la un proces de conștientizare nu numai la nivel individual, ci și la nivel de comunitate științifică, academică și, de ce nu, la nivel ministerial, a eșecului pe care l-a produs în educație abandonarea perspectivei metateoretice pe care o poate oferi filosofia oricărei încercări de a configura o paradigmă educațională. Mă feresc să folosesc cuvântul reformă, dat fiind faptul că în spațiul educațional românesc reforma pare a fi mai degrabă o utopie, poate și din cauza faptului că puține demersuri cu caracter reformator în educație au reușit să ofere o viziune articulată, coerentă și realistă care să nu confunde la nivel conceptual principii, valori, atitudini și practici educaționale. Fie și din acest punct de vedere, filosofia poate aduce oricărui demers de configurare a politicilor educaționale un plus de valoare prin rigoarea sa axiologică, semiotică și epistemică.
Rep.: Care ar putea fi publicul țintă al lucrării – specialiști în educație, filosofi, sau cititori preocupați de dezvoltare personală? Cartea este mai degrabă o meditație personală sau o propunere de reformă educațională?
A.F.: Titlul complet al cărții este „Întoarcerea la filosofia educației. Fundamente axiologice și semiotice în abordarea paradigmelor și politicilor educaționale”. Lucrarea cuprinde în cea mai mare măsură rezultatul cercetării mele doctorale. Prin urmare, ea are o puternică amprentă tehnică și, probabil, pe anumite coordonate ale abordării, argumentele au și conținuturi de nișă, ceea ce m-ar îndreptăți să afirm că este adresată specialiștilor în științele educației. Totuși, îmi permit să sper că deschiderile acestei lucrări pot deveni relevante și pentru orice propunător de reformă educațională, dat fiind faptul că astăzi vorbim din ce în ce mai mult despre educație ca reflecție și demers desfășurat în sensul pregătirii omului pentru viață.
Cercetarea realizată pe parcursul acestei lucrări se încheie într-un context în care eforturile de a fi evaluat fundamentele axiologice și semiotice ale paradigmelor educaționale converg către definirea nevoii de a proiecta politici educaționale inspirate de analizele din domeniul filosofiei educației și către constituirea imperativelor axiologice drept un nucleu tare al oricărei politici educaționale.
Vreau să amintesc și cu această ocazie faptul că prefața cărții este scrisă de prietena mea, Oana Șerban, lector universitar doctor la Facultatea de Filosofie din cadrul Universității București, căreia îi mulțumesc pentru rigoarea și spiritul analitic cu care s-a aplecat asupra problematicii lucrării. (foto deschidere Cristina Anculete -Q Magazine)
