Mihaela Runceanu n-a fost doar una dintre cântăreţele optzeciste ale României comuniste, o altă voce de aur, cum se spunea. A fost o artistă liberă, o prezenţă aproape occidentală şi o profesoară dedicată studenţilor ei. A murit prematur şi tragic, într-un episod violent care a şocat toată ţara, dar, după 30 de ani, muzica ei încă răsună din boxele tinerei generaţii. Mihaela Runceanu rămâne fenomenală. „La glorie nu se ajunge bătând din palme, chiar dacă aplauzele pot fi, la o adică, primul semn că publicul te apreciază”, spunea Mihaela Runceanu într-un interviu din 1988. Artista a murit un an mai târziu, dar interpretările ei nu şi-au pierdut din vitalitate.
Mihaela Runceanu a fost ucisă la 34 de ani, cu o lună înainte de Revoluţie şi n-a mai apucat să se bucure de libertatea pe care şi-ar fi dorit-o, spune Andreea Runceanu, vara Mihaelei şi fondatoarea trupei Amadeus. Andreea crede că, în această perioadă dificilă pentru noi toţi, tinerii privesc adesea spre trecut ca să afle mai multe despre cine suntem; iar unele răspunsuri s-ar putea regăsi chiar în muzica şi în viaţa Mihaelei Runceanu.
O vioară mică
Pentru Mihaela Runceanu, care s-a născut pe 4 mai 1955, la Buzău, muzica a fost o bucurie încă din copilărie. Odată, când a întrebat-o, într-un magazin, ce păpuşă şi-ar dori, fetei i-au căzut ochii pe o vioară şi asta a ales, a povestit mama artistei cu ani în urmă. Viaţa şi-a urmat apoi cursul firesc: a studiat muzică la şcoala elementară şi a fost elevă la Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Buzău. Atunci a avut şansa să cânte cu orchestra simfonică din oraş atât acasă, cât şi pe scenele din Ungaria şi Cehoslovacia. Mihaela le-a atras atenţia altor muzicieni, dar şi publicului încă din timpul liceului, din 1972, când a participat la concursul „Tinereţea Buzoiană”. În acea seară a obţinut premiul I şi aplauze nesfârşite pentru interpretarea piesei „Anilor”, scrisă de Petre Magdin.
Doi ani mai târziu, în 1974, a fost şefă de promoţie la absolvirea liceului şi în acelaşi an a fost admisă la Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”, la Facultatea de Compoziţie, Muzicologie şi Pedagogie, în clasa profesorului Victor Giuleanu. Interesul pentru muzica uşoară a determinat-o să frecventeze, în acelaşi timp, cursurile Şcolii Populare de Artă din Bucureşti, unde a îndrumat-o profesoara Nina Bercaru. „De la ea am deprins dragostea pentru cântecul frumos, pentru melodia generoasă, stilul sincer şi direct de interpretare. Şi tot de la ea, vocaţia pedagogică”, îşi amintea Mihaela Runceanu în 1985. Succesele s-au ţinut lanţ în anii studenţiei, când a luat premii la festivaluri din toată ţara, de la Constanţa, Râmnicu Vâlcea şi Galaţi la Bucureşti.
Adrian Enache şi Mădălina Manole i-au fost elevi
După absolvirea Conservatorului, în 1978, cu lucrarea „Muzica uşoară românească şi rolul său în societatea contemporană”, a lucrat ca profesoară de vioară la Şcoala Generală de Muzică din Brăila. În această perioadă, cânta uneori în oraş cu formaţii locale. După aceea,a revenit o vreme la Buzău ca profesoară de vioară chiar la liceul în care învăţase, iar posibilitatea să se dezvolte profesional a sosit la scurt timp: în 1980 a devenit profesoară la Şcoala Populară de Artă din Bucureşti. De-atunci a pregătit cu entuziasm mulţi artişti: i-au fost elevi Adrian Enache, Mădălina Manole, Silvia Dumitrescu şi Nicola (Nicoleta Alexandru).
Nu doar vocea o diferenţia pe Mihaela Runceanu de alte interprete ale vremii, ci şi alegerile vestimentare. Costumele variate, glasul şi prezenţa scenică o apropiau de solistele din Occident, cu toate că se lovea, ca toţi ceilalţi artişti, de limitele regimului comunist.
A fost „un cântec norocos pentru mine, căci interpretându-l în această vară la Festivalul internaţional de muzică uşoară din Cuba am avut un succes deosebit”, declara ea într-un interviu din februarie 1985 despre piesa „Să crezi în dragostea mea”. Interpretarea fără cusur, în ciuda emoţiilor, la concursul „Melodii ’84”, i-a adus premiul întâi. Treptat, de atunci i-a crescut popularitatea şi era recunoscută drept una dintre cântăreţele preferate de publicul din România comunistă. Avea des spectacole în Bucureşti, la Sala Radio, şi, în plus, ţinea concerte la diverse restaurante din Capitală, precum Intercontinental şi Dorobanţi, dar şi din Sinaia şi de pe litoral.
Repere muzicale: Whitney Houston şi Ioana Radu
Mihaela Runceanu a plecat în turnee în străinătate doar de câteva ori, după experienţele din adolescenţă a mai ajuns în Bulgaria, URSS, RDG şi Cuba. Alte oportunităţi de-a ajunge pe scena internaţională n-a avut. Dar în ţările unde a fost, la fel ca acasă, piesele ei au emoţionat publicul. Şi acum cântăreţe românce, precum Delia şi Andra, interpretează cover-uri după şlagărele Mihaelei Runceanu. „E-adevărat, iubirea mea” – versiunea românească a piesei „Paradise”, scrisă de L. Russell Brown –, „Iartă”, „Fericirea are chipul tău” şi „De-ar fi să vii” sunt câteva dintre ele.
Până în 1989 a reuşit să scoată trei discuri, iar postum au mai apărut câteva albume, la Electrecord, cu piesele înregistrate în anii ’80. De la începutul carierei Mihaela Runceanu şi-a păstrat preferinţa pentru muzica lentă, dar prin 1988 era deja atrasă, de asemenea, de melodiile mai ritmate.
De obicei, îşi organiza puţinul timp liber astfel încât să profite de el pe deplin: făcea jogging şi gimanstică, învăţa limba engleză şi încerca să rămână la curent cu scena muzicală internaţională. Deseori, urmărea casete cu artişti de peste hotare, ca să mai înveţe trucuri de la ei. „Whitney Houston mi se pare cea mai marcantă printr-o tinereţe a stilului interpretării îmbinată cu o maturitate clasică în exprimarea sa artistică”, spunea Mihaela Runceanu într-un interviu. „Cred că se poate învăţa mereu de la artişti precum Stevie Wonder, Al Jareau, Eros Ramazzotti, Keith Bush şi Tina Turner”, mai spunea aceasta. Cât despre solistele din România, le aprecia pe Mirabela Dauer, Angela Similea şi Corina Chiriac, iar interpreta de muzică populară Ioana Radu era idolul ei.
Adevărata împlinire profesională
Ce-şi dorea Mihaela Runceanu la mijlocul anilor ’80, când ajunsese pe culmile gloriei: să interpreteze cântece noi, dar şi să aibă cât mai des ocazia să se bucure de succesele elevilor ei. „Prin cei dinaintea mea şi prin cei care-mi urmează în pasiunea pentru muzică mă simt într-o perpetuă <ştafetă> a generaţiilor”, observa cântăreaţa.
Într-o cronică din 1985, Anca Romeci nota despre Mihaela Runceanu: „Ce îi învaţă pe elevii săi? Lucruri aparent simple, dar vai, cât de neştiute de alţii – necesitatea spiritului modern, autenticitatea, punerea în acord cu tot ceea ce este de actualitate în muzica uşoară universală şi ABC-ul muzicii – a descifra bine o partitură şi a se acompania singuri la pian. În rest, cum să-şi aleagă repertoriile potrivite – fiindcă ea a optat întotdeauna pentru muzica bună”.
Mihaela Runceanu simţea uneori că muzica uşoară era, într-un fel, sub pregătirea ei, căci cei care alegeau drumul acesta n-aveau neapărat studii superioare. De aceea, când nu era pe scenă, găsea numeroase satisfacţii la catedră. „Adevărata mea împlinire profesională consider că este activitatea de pedagog, adică posibilitatea de a umple un gol existent în sistemul nostru de învăţământ”, zicea ea înainte de Revoluţie. În anii ’80, în special tinerii participau la cursurile ei şi erau în jur de 30 într-o clasă. Mulţi doar audiau lecţiile şi nu plăteau taxă de şcolarizare.
În pedagogie a ajutat-o propria experienţă ca solistă, diferită de a altor pedagogi care îşi adaptau tacticile pentru canto clasic la muzica uşoară. „Ştiu o grămadă de secrete care pot masca unele limite sau chiar defecţiuni ale vocii, transformându-le de fapt în plusuri de efect artistic”, spunea Mihaela. Considera că rolul profesorului era să valorifice vocea elevilor, precum şi personalitatea lor artistică, să le dea sfaturi privind mişcarea scenică şi alegerea repertoriului. „Trebuie să fii şi pedagog, dar şi psiholog. Trebuie să fii şi un bun modist, să poţi sfătui interpretul să-şi găsească acel costum de scenă care îl avantajează. Sunt atât de multe lucruri de făcut pentru lansarea lui pe scenă, încât nu reuşesc niciodată să mă plictisesc”, susținea ea. Era permanent încântată de munca printre tineri.
Sfârşitul, pentru un televizor şi un videocasetofon
Ultimul concert al Mihaelei Runceanu a fost pe 28 octombrie 1989, la Sala Radio, primul şi singurul în care a văzut-o Andreea, vara ei, care atunci avea 9 ani. Câteva zile mai târziu, în dimineaţa de 1 noiembrie, pe la 1.00, Mihaela a murit. Un bărbat, „o cunoştinţă” – cum s-a prezentat chiar el în discuţiile cu reporterii, după eliberarea din închisoare la 17 ani de la crimă – a strangulat-o cu un cablu de la telefon, a stropit-o cu benzină şi i-a dat foc.
În garsoniera solistei, de pe Şoseaua Mihai Bravu din Bucureşti, Mihaela Runceanu şi Daniel Cosmin Ştefănescu, care îi făcea rost de casete video şi pe care l-a cunoscut prin nişte prieteni comuni, au început să se uite la un film. Ea era indispusă din cauza unei probleme personale, aşa că a preferat să meargă la culcare şi stabilise cu bărbatul ca el să plece după ce se termină caseta. Doar că Ştefănescu a profitat de faptul că Miahela adormise şi s-a apucat să fure bunuri din casă. Un videocasetofon Panasonic şi un televizor Telecolor ar fi fost printre obiectele pentru care bărbatul a omorât-o când ea s-a trezit din cauza zgomotelor. Mass-media a trivializat în postcomunism formularea „O crimă care a şocat România”. Însă atunci, în noiembrie 1989, asta au simţit o mulţime de oameni: că solista a avut un sfârşit îngrozitor. Au ignorat restricţiile vremii şi s-au adunat în faţa caselor Mihaelei Runceanu din Bucureşti şi din Buzău ca să-şi ia rămas-bun.
(Preluare „Historia”)
