Marcela CHIRIȚĂ
Despre Alexandru Oproescu s-a scris în presă încă de la debutul său în profesie, s-a scris și în cărți, dar s-au scris și cărți despre el. Personalitate și personaj în același timp, Alexandru Mihai Oproescu, directorul Bibliotecii buzoiene timp de 33 de ani, până la pensionare (2003), a dominat viața culturală a orașului și județului cu prezența sa.
Azi s-ar fi aflat la jumătatea deceniului al nouălea de viață, căci pe linie maternă venea dintr-un neam de oameni longevivi; pomojnicul Alecu Șugă, bunicul mamei, a trăit peste un secol, mama sa, Alexandrina (1908-2003), mai avea un lustru până la centenar, iar sora, Constanța Georgescu (1931-2024), se apropia și ea de această vârstă. Cu el însă, timpul n-a mai avut răbdare și, la puține zile după cea de-a 77-a aniversare, în ziua de 26 mai 2017, a părăsit această lume.
S-a născut în ziua de 8 mai 1940, la Nehoiu, comună pe atunci, dar cu aspect urban, având în vedere că acolo funcționa o fabrică de cherestea construită prin anul 1910, existau chiar și hoteluri. Părinții săi, Constantin (1903-1966), era născut în Dobrogea, la Topraisar, de aceea consătenii îl porecliseră Găgău, dar avea origini ardelenești și de la Chiojdu, iar mama, Alexandrina, coana Dica, pe linie paternă descindea din pomojnicul Șugă din Pătârlagele, mai sus amintit, și din neamul armânesc, Caraileanu, stabilit prin anii ’70 ai secolului al XIX-lea la Nișcov, împreună cu alți „machedoni”.
Alecuțu, așa îl alinta tatăl, a urmat șapte clase la școala din Nehoiu, iar în anul 1957, a absolvit secția reală a Școlii Medii Mixte din Pătârlagele, azi Liceul „Acad. Radu Vlădescu”, iar după absolvire, un an a fost supraveghetor-educator (pedagog) la Școala profesională silvică din Nehoiu. În toamna anului 1958 ajunge pentru prima oară în București și se înscrie la Școala postliceală de arhitectură, dar sfătuit de un necunoscut pe atunci, nimeni altul decât profesorul și eminescologul Augustin Z.N. Pop, întâlnit întâmplător la ieșirea de la secretariat, își retrage actele de la această școală și se înscrie la Școala tehnică de activiști culturali, secția bibliotecari, iar peste o săptămână va fi admis „cu bursă și cămin”. Lui Augustin Z.N. Pop (30 aug. 1910-1 aprilie 1988), profesor la Școala de bibliotecari, îi va rămâne credincios și după absolvirea școlii. Ca elev favorit, îi transcria cursul de literatură, îi copia manuscrise, iar mai târziu, când îl invita la Buzău, cu prilejul unor manifestări culturale, îl învoia de la doamna Olguța cu o zi sau două mai mult decât era oficial, pentru ca protectorul său din adolescență să poată trage o fugă până la Focșani, unde locuia o prietenă a sa din tinerețe. În perioada cât a fost elev la Biblioteconomie a făcut și figurație în unele spectacole ale Operei Române, unde vărul său, Ion Bârea, era regizor. E deja de notorietate printre noi, cei care am lucrat sub coordonarea sa, povestea că a fost „picior de elefant patru” în opera „Aida” de Giuseppe Verdi, iar atunci când aveam diferite evenimente „de familie”, interpreta arii din opere și operete (avea voce de bariton).
Primul loc pe țară cu biblioteca de la Râmnic
După absolvire, în 1960, directorul Bibliotecii Regionale Ploiești, Veronel Ionescu, râmnicean de origine, îl alege să lucreze la Serviciul Metodic al acesteia, dar pentru „curajul” de a se fi interesat ce salariu va primi, celebra Clarisa Goldenberg, șefa culturii pe regiune, îl trimite la Râmnicu Sărat să pună biblioteca „pe linie de plutire”. Avea 20 de ani când a preluat conducerea Bibliotecii Raionale Râmnicu Sărat, și a rămas aici opt ani, timp în care nu numai că a pus biblioteca pe linia de plutire, dar după doar doi ani, a reușit să obțină primul loc pe țară între cele 150 de biblioteci raionale. Dar nu doar de biblioteca din Râmnic s-a ocupat, ci și de cele 32 de biblioteci din comunele raionului, pe care le-a organizat, s-a preocupat de dotarea lor cu cărți și mobilier, de pregătirea profesională a bibliotecarilor. De aceea, în anul 1973, când celebrul decret 703 desființa postul de bibliotecar comunal cu normă întreagă, întâi la comunele cu mai puțin de 5.000 de locuitori, apoi și la celelalte, majoritatea bibliotecarilor din zona Râmnicului n-au renunțat la Bibliotecă, ci s-au mulțumit doar cu cei 250-300 de lei, cât era indemnizația, și n-au plecat. La Biblioteca din Râmnic, cu doar trei, apoi cu șase bibliotecari, a organizat secția de împrumut cu acces liber, sala de lectură, secție pentru copii, pe lângă care funcționa un cenaclu, secție muzicală, secție metodico-bibliografică de care răspundea însuși directorul, dispunea de catalog alfabetic și sistematic.
Despre activitatea sa din acea vreme a scris ziarul regional „Flamura Prahovei”, dar și în „Scânteia” din 1964, scriitorul Paul Anghel îi conturează un „profil pe o carte”. În anul 1964 devine student al Facultății de Filologie a Universității „Al. I. Cuza” Iași, la secția Fără frecvență, pe care a absolvit-o în anul 1970, iar în 1971 a susținut licența cu o teză despre V. Voiculescu, coordonată de profesorul Ion Apetroaie, autorul primei monografii despre creatorul „Sonetelor închipuite ale lui Shakespeare”, lansată la sfârșitul lunii iulie 1975, la Librăria „M. Eminescu” din Buzău (pentru știința celor mai tineri, în prezent sediul Clubului 22 Decembrie). La Râmnicu Sărat a cunoscut și prima și probabil, singura dragoste, dacă facem abstracție de cea pentru Bibliotecă și pentru profesie.
Din martie 1968, după reforma administrativă și înființarea județului Buzău, este numit inspector principal cu probleme de biblioteci la Comitetul Județean pentru Cultură și Artă, înființat tot atunci, unde va rămâne doar până în septembrie 1970. În acest timp relativ scurt, s-a ocupat de îndrumarea activității bibliotecilor din județ, de organizarea lor (în anul 1974, când eu răspundeam de activitatea bibliotecilor comunale, la Biblioteca din Rușețu încă se foloseau indicatoare de raft și alfabetice scrise de mâna sa), de instruirea bibliotecarilor comunali, în acest scop editând și „Buletinul bibliotecilor”, multiplicat la șapirograf.
Biblioteca cu… chiriași
La 1 septembrie 1970 a fost numit director al Bibliotecii Municipale Buzău (județeană din 1973, iar din 27 septembrie 1991, Biblioteca Județeană „V. Voiculescu”), care atunci se afla în grea suferință managerială. Situată pe strada Unirii la nr. 170, într-un local impropriu (vecină cu actuala Procuratură, în acei ani cămin de garnizoană), din care doar șapte camere aparțineau instituției, restul fiind ocupate de chiriași. În anul 1973 chiriașii au primit alte locuințe, iar Biblioteca și-a extins spațiul și și-a diversificat serviciile, s-a organizat Sala de lectură cu fond de carte separat de cel al Secției de împrumut.
Tot după venirea sa la conducerea Bibliotecii s-a organizat Secția muzicală în Sala „Odeon”, așa o botezase, în partea din spate a Hotelului „Coroana”, unde azi funcționează restaurantul Sophia (fără legătură cu mitologia greacă). Această secție, care dispunea de o colecție de discuri ce se completa periodic, a avut o activitate deosebită: erau invitați muzicologi, compozitori, muzicieni, se organizau audiții muzicale, dar se putea audia și individual, la căști. În aceeași clădire, pe care atunci o ocupa și Casa de Cultură a municipiului, funcționa și Secția pentru copii a Bibliotecii (când clădirea a redevenit hotel, Biblioteca s-a mutat într-un spațiu din incinta Casei de Cultură a Sindicatelor, apoi a obținut clădirea din strada Independenței unde azi se află Casa Personalului Didactic, dar cutremurul din martie 1977 a constituit un bun motiv pentru conducerea de partid a județului să evacueze biblioteca copiilor, care nu fusese mai deloc afectată, și să transforme spațiul în casă de oaspeți pentru „tovarăși”. Biblioteca a ajuns iar la Casa de Cultură, apoi la mezaninul blocului Crinul Alb, împreună cu Secția muzicală și Secția de carte tehnico-științifică).
În anul 1978, depozitul de vinuri al lui „Nea Niță” aflat la subsol, a fost mutat, iar Biblioteca a obținut și acest spațiu care a devenit depozit al sălii de lectură pentru fondul de carte tehnico-științifică, după ce s-au efectuat reparații, igienizare etc. Tot în acești primi
ani ca director, s-a preocupat de dotarea instituției cu mobilier adecvat standardelor biblioteconomice: cataloage de bibliotecă, mese de lectură, rafturi pentru secțiile cu acces liber și pentru depozite, dulapuri, scaune etc. Fondul de carte s-a aflat printre priorități tot timpul, atât carte curentă, lucrări de referință, cât și carte veche, tipărituri de Buzău, manuscrise, pentru care a înființat Secția de colecții speciale (nu cu circulație specială de până în 1989). Când primea ceva deosebit, anticarul Enescu din București îi telefona lui Oproescu să-l informeze. Așa s-a reușit să avem în bibliotecă ediții prime și cărți rare, cărți cu autografele unor clasici. Dacă la finele anului rămâneau bani necheltuiți la Cultură, ca să nu-i piardă, conducerea hotără „să-i dăm lui Oproescu, el știe ce să facă cu ei”. Și știa, în funcție de capitolul din care proveneau aceștia, se cumpărau cărți sau se confecționa mobilier. În 1970, Biblioteca avea 11 salariați, dintre care unul era directorul și alta femeia de serviciu. În timp, Comitetul de Cultură a mai angajat și alți bibliotecari, astfel că prin 1990 eram 24, iar după 2000, peste 50. Între timp începuse și procesul de informatizare a serviciilor de bibliotecă, proces ce s-a încheiat în mandatul altui director.
Filiale ale Bibliotecii
Preocupat ca informațiile, cartea să ajungă cu ușurință în cele mai îndepărtate cartiere ale orașului, s-a preocupat să găsească spații pentru înființarea unor filiale ale Bibliotecii, căci atunci, în 1970, funcționa doar Filiala Simileasca, fostă bibliotecă comunală, pe strada Lăstunului nr. 2, pe care a reușit să o aducă în vechiul local al Școlii Generale nr. 14, după ce a fost modernizat și dotat cu mobilier nou. În anul 1977, și cu sprijin din partea organizației județene de tineret (UTC), a înființat Filiala pentru Tineret, într-un spațiu ce aparținea Filaturii de Lână Pieptănată, în Micro XIV, apoi la Liceul Sportiv, unde funcționează și astăzi ca Filiala nr. 2. Pe lângă această filială a funcționat și un cenaclu al tineretului condus de scriitorul Dumitru Ion Dincă. Au mai funcționat filiale în Cartierul Mihai Viteazul, în incinta Școlii Generale nr. 10, și în Cartierul Dorobanți, la Școala nr. 7, dar care între timp au fost desființate.
În anul 2000, s-a înființat Filiala „Panait Nicolae”, în Cartierul Poșta, în clădirea care fusese cândva locuința directorului școlii din cartier. În anul următor a obținut, de la Inspectoratul Școlar, întreaga clădire dezafectată a Școlii Generale nr. 9. Aici, după reparații și dotări adecvate, s-a înființat Corpul B al Bibliotecii Județene, unde la început au funcționat o sală de lectură pentru cărți și periodice și Secția muzicală, s-au organizat depozite pentru periodicele mai vechi de anul 2000 și pentru cartea cu circulație redusă, fiindcă spațiul de la sediul central se aglomerase între timp. Aici a fost instalat mai întâi un post Internet pentru utilizatori, ceea ce a atras un mare număr de copii și adolescenți curioși, dar și mulți adulți către bibliotecă. În acei ani de început copiii rromi veneau să-și facă aici lecțiile, unii fiindcă acasă nu aveau căldură, alții pentru că bibliotecarele îi ajutau la teme. Veneau și persoane fără adăpost care-și petreceau ziua citind ziarele sau cărți. Tot în anul 2000 s-a înființat o filială de carte religioasă în strada Bistriței nr. 19, într-un spațiu oferit de Fundația „Sfântul Sava”, care atrage an de an mai mulți utilizatori.
În anul 1993, a pus bazele Bibliotecii de carte românească „Basarabia” din orașul Soroca, pe care a înzestrat-o cu cărți din donații atât din partea sa, cât și din partea unor locuitori ai orașului și județului, dar și prin achiziții curente.
Anul 1983 a fost unul de cotitură în istoria instituției noastre: am fost anunțați că imobilul va fi demolat, asemeni tuturor celorlalte clădiri până la strada Col. I. Buzoianu. Directorul a refuzat să admită acest fapt la început, a tergiversat cât a putut, dar când a primit repartiție pentru clădirea din Bulevardul N. Bălcescu nr. 20, unde azi funcționează Clubul Copiilor, a solicitat fonduri pentru reparații și le-a obținut, iar la începutul verii anului 1984 ne-am mutat în acea clădire, dar spațiul era insuficient. Directorul s-a adresat atunci conducerii de partid a județului, secretarei cu propaganda, „tovarășa” Maria Lazăr, căreia i-a spus că dacă nu primește un local corespunzător, se va sinucide. Ar fi făcut-o sau nu, nu putem ști, cert e că Maria Lazăr a mers la prim-secretarul de partid al județului, Carolică Vasile, i-a spus despre discuția cu Oproescu și că nu vrea să-l aibă pe conștiință, iar în septembrie 1984, Biblioteca s-a mutat în clădirea cu 47 de camere, din strada Unirii nr. 140, clădire monument istoric, din care a trebuit să se mute în vederea consolidării și renovării, în spațiul impropriu în care funcționează și azi. Construită în anul 1914 după planurile arhitectului Grigore Cerkez, pentru Administrația Financiară, după 1944, în această clădire au funcționat pe rând: Sfatul Popular al orașului, Miliția, Direcția Agricolă și Avicola, în locul acestora din urmă mutându-se Biblioteca, inclusiv secțiile pentru copii, tehnico-științifică și muzicală care funcționau la blocul Crinul Alb.
A dus faima Bibliotecii în toată țara
În paralel cu activitatea administrativă, s-a preocupat ca serviciile pe care le poate oferi această instituție să fie cunoscute, la fel și fondul de publicații să se dezvăluie sub cele mai diverse forme și în cele mai diverse medii sociale. De aceea a creat variate forme de expresie ce au dus faima instituției în țară. În ziua de 27 noiembrie 1970, data cunoscută atunci ca zi de naștere a lui V. Voiculescu, a fondat „Salonul literar”, care în anul 2003 ajunsese la 500 de ediții, la care au participat academicieni, profesori universitari, scriitori de renume și tineri care băteau la porțile consacrării. În comunele și satele județului s-au organizat colocvii ale unor reviste, saloane ale cărții agrozootehnice, științifice, pentru copii și tineret, întâlniri cu scriitori. În anul 1991 a fondat „Salonul cărții românești cu autografe” și tot atunci, cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la apariția primei cărți tipărite în tipografia Episcopiei Buzăului, a inițiat o „Retrospectivă editorială” care a reunit nume cunoscute ale bibliofiliei românești din acei ani. Datorită strădaniilor directorului, din anul 1996 Biblioteca a primit statut de instituție editoare și a inițiat mai multe colecții și serii în cadrul cărora s-au publicat peste 60 de titluri. Biblioteca a avut întotdeauna ușile deschise pentru autorii locali și nu cred să fie vreunul căruia să nu-i fi acordat sprijin sau măcar un sfat atunci când a avut nevoie.
Pasionat de istoria literară
În copilărie, Alex. Oproescu a scris versuri, dintre care unele i-au fost publicate în revista „Cravata roșie”. Cu timpul, pasiunea sa a devenit istoria literară. A început cu un articol despre adevărata dată a nașterii lui Voiculescu, au urmat altele, apoi volumul „Scriitori buzoieni: fișier istorico-literar” (1980), republicat în ediții anastatice în 2010, în regie proprie.
Cu prilejul centenarului primei biblioteci publice a Buzăului și a celei de-a 250-a ediții a salonului, în anul 1993, sub semnătura lui Alex. Oproescu a apărut volumul „Salonul literar: o revistă vorbită”, care prezintă activitatea bibliotecii în perioada 1970-1993; „Presa buzoiană și râmniceană: dicționar bibliografic”, trei volume (1995, 1997, 2009), cel de-al treilea oprindu-se la anul 1948, iar în anul 2011 editează „Dicționarul presei buzoiene și râmnicene: 1839-1949″. A mai publicat „Marin Sorescu la Buzău” în anul 1996; „Soroca, cetate a cărții românești” (2003); „Agora în bibliotecă”, o bibliografie a bibliotecii publice a Buzăului (2004); „Nimic despre Hamlet”, relatarea unei călătorii culturale în Danemarca (2006); „Din Buzăul literar” (2009); „Literatura în publicații buzoiene și râmnicene” (2013) și lista e mai lungă, căci și-a continuat activitatea publicistică și după pensionare.
În anul 1974, când se împlineau 90 de ani de la nașterea scriitorului V. Voiculescu, a inițiat un ciclu de cinci volume „Articole, comunicări, documente V. Voiculescu”, din care au apărut doar patru (1974, 1979, 1992, 1994), reunind contribuții ale cercetătorilor buzoieni la cunoașterea vieții și operei lui V.V., și un volum selectiv „V. Voiculescu – contribuții buzoiene” (1993). În anul 2007 a editat volumul „Ion Aristotel-bibliotecar și publicist (1859-1919)”, o culegere de articole, mărturii și documente despre fondatorul primei biblioteci publice sătești, iar în anul 2015, în colecția Contribuții la bibliografia Nehoiului, a editat volumul „Preot D. Nicolaescu: publicist”. În anul decesului, avea în pregătire un prim volum despre personalitățile nehoiene pe care l-a editat tot un nehoian, poetul Lucian Mănăilescu, și care include doar scriitori.
Alex. Oproescu a fondat și condus mai multe publicații de specialitate în sprijinul bibliotecarilor din județ, în anul 1987 s-a aflat printre inițiatorii și fondatorii Cenaclului Literar „V. Voiculescu” al scriitorilor buzoieni, cu sediul în Bibliotecă, și a editat publicația acestuia, „Buzăul literar”, cu suplimentul „Penteleu”. În anul 1995 a fost primit în Uniunea Scriitorilor din România, la Secția istorie și critică literară.
Activitatea profesională i-a fost apreciată și răsplătită cu numeroase premii și distincții de-a lungul celor peste patru decenii în slujba cărții și bibliotecii, dar mai ales în slujba celor care au avut nevoie de carte și bibliotecă. În semn de recunoaștere a meritelor sale în plan cultural, în anul 2005, municipalitatea buzoiană l-a declarat Cetățean de Onoare, alături de alte personalități ale orașului și județului, iar din anul 2021, Biblioteca orașului Nehoiu îi poartă numele. (Intertitlurile aparțin redacției)
Marcela CHIRIȚĂ este bibliotecar pensionar,
absolventă a Școlii Postliceale de Bibiloteconomie,
care și-a desfășurat întreaga activitate la Biblioteca Județeană
