Arhitectul Petre Antonescu (29 iunie 1873 – 22 aprilie 1965) s-a născut la Râmnicu Sărat, jud. Buzău. Discipol al arhitectului Ion Mincu, Petre Antonescu este principalul promotor al stilului neoromânesc. A făcut cursuri liceale la București, apoi s-a înscris la Facultatea de Drept din București, pe care avea să o abandoneze pentru a se dedica artelor plastice. A plecat apoi, în 1893, la Paris, unde a urmat cursurile Școlii Naționale de Arte Frumoase. Înainte de absolvirea acesteia, a întocmit proiectul unuia dintre pavilioanele României la Expoziția Internațională de la Paris (1900), o lucrare în stil românesc, pentru care a primit distincția „Officier de l’Académie”.
În perioada 1900–1938 a fost profesor la Școala Superioară de Arhitectură, devenită apoi Academia de Arhitectură din București, iar între anii 1931–1938 a fost și rectorul acesteia. Cursul său de istoria arhitecturii cuprinde capitole noi, privind orientarea către o concepție modernă, caracteristic românească. Personalitate apreciată în țară și peste hotare, arhitectul Petre Antonescu a fost unul dintre animatorii mișcării pentru renașterea vechii arhitecturi românești și pentru afirmarea specificului național în arhitectură. El este și primul care face dificila experiență a adaptării viziunii tradiționale, românești, la imobile orășenești cu multe etaje și funcții complexe.
După planurile sale au fost construite: Palatul Ministerului Lucrărilor Publice (în prezent sediul Primăriei Municipiului București), ridicat între 1906–1910; Palatul Administrativ din Craiova, ridicat între 1912 și 1913; Palatul Navigației Fluviale din Galați, ridicat între 1910 și 1911, prima clădire din România edificată cu schelet monolit de beton armat; imobilul actualului Institut de Istorie „N. Iorga” (1939); Arcul de Triumf din București (1935–1936); imobilul Societății Politehnice de pe Calea Victoriei (1927); Vila Oprea Soare, de pe strada Apolodor (1914); complexul Caselor Brătianu din strada Amzei (1908); Conacul Brătienilor (1912–1915).
Alte lucrări ale sale, precum Cazinoul și Hotelul Postăvarul din Sinaia, sau Palatul Kretzulescu din București (1912–1915), vădesc influența curentelor neoclasicist și eclectic de școală franceză. Alte edificii monumentale, precum Palatul Școlii Române (Accademia di Romania) din Roma (1931) și Palatul Facultății de Drept din București (1933–1935), au fost ridicate după principii clasice.
Este și autorul proiectelor silozurilor din Constanța (1912–1914), precum și al gărilor fluviale din Galați (1912–1915) și Giurgiu (1935–1936).
A scris și mai multe lucrări, dintre care amintim: „Monastirea Cozia. Studiu arhitectural” (1903), „Arcul de Triumf” (1929), „Pentru o renaștere a arhitecturii românești” (1939), „Renașterea arhitecturii românești” (1939), „Clădiri, construcții, proiecte și studii” (1963) și altele. A fost membru al Academiei de Litere și Arte „San Luca” din Roma, președinte al Societății Arhitecților (1912, 1919–1921, 1946–1949) și al Societății Arhitecților Diplomați (1926–1932), membru al Comisiei Monumentelor Istorice (1904–1938), precum și membru permanent în Comitetul pentru organizarea congreselor internaționale de arhitectură. Laureat al Premiului Național pentru Arhitectură în anul 1964. La 30 mai 1936 a fost ales membru de onoare al Academiei Române, devenind ulterior, la 19 mai 1945, membru titular. A murit la București.
(Preluare „Agerpres”)
